Iar m-am lovit de talentul de comerciant pe care eu nu îl am şi pe care uneori îl admir. Nu şi azi. La un moment dat (oh, da, un clişeu verbal!), sună telefonul, număr pe care nu îl ştiu, răspund - în speranţa că mă sună unii pentru jobul ideal pe care îl tot aştept - şi sunt bombardată de o voce din partea Vodafone: pentru că sunteţi client fidel (pe asta nu o mai cumpăr de ceva vreme), bla bla bla. În traducere liberă, vocea îmi oferea nu-ştiu-ce-abonament-redus pentru internet şi un modem (aşa se cheamă?) gratuit. Până aici e ok, pentru că, nu mai departe de acum două zile, mi-am exersat înjurăturile pe UPC şi am jurat că renunţ la ei şi caut alternative; numai că, după diverse aventuri terminate cu schimbarea unui cablu, internetul meu curge iar lin şi am amânat să pun în practică ameninţările.

Revenind, după o tiradă gâfâită, vocea de azi a încheiat cu ceva de genul: Ei, ce ziceţi, doriţi? Acum??? Da! Ăăăă, nu ştiu, o să mă gândesc şi... Dar de ce nu puteţi să îmi spuneţi acum dacă vreţi sau nu? Pauză forţată de împrejurări. Adică vreţi să vă spun pe loc dacă iau internet de la voi? Sigur că da, de ce nu? Pentru că nu e ca şi cum m-ai chema la o cafea şi ar trebui să spun doar că ne vedem la ora cutare la intersecţia cutare!

În fine, am făcut un compromis şi am acceptat să mă sune mâine la aceeaşi oră, deşi tare eram tentată să o mai ţin la telefon vreo juma' de oră, să jucăm bambilici. Bine, sunt un pic rea, că ea probabil trăieşte din procent din numărul de contracte pe care le încheie, dar prea intră cu bocancii în tine. Of, criza asta, dacă i-ar mobiliza pe toţi la fel...