Seara, toate oraşele par mai prietenoase. Griul e mascat de luminile încă timide de la geamuri, cerul tinde să pară mai aproape, farurile maşinilor aduc şi ele o falsă intimitate pentru trecătorii mai puţin năvalnici ca cei de peste zi, privirile îşi permit vesele ocheade spre vitrinele colorate, paşii încetinesc leneş...
Ieri, mergeam agale şi m-am trezit fredonând, o pornire în contrast cu starea în care eram. Şi mi-am controlat pofta de a schiţa câţiva paşi de dans. Oamenilor li se pare deja normal să vadă pe cineva vorbind singur pe stradă dar, cu siguranţă, te iau drept nebun dacă dansezi.
E bine ca tristeţile să alterneze cu veselia? Pe nepregătite? Poate că da. Se creează un echilibru. Cred...
M-am oprit pe o bancă şi, preţ de câteva duzini de gânduri, am privit lumea. Aş fi vrut o cafea, dar în jur nu erau decât cafenele care nu serveau to go. Aş fi putut cere la pahar din ăla din plastic, dar însemna să fac conversaţie, să mă explic, să suport privirea superior-nejustificată a vreunui barman şi n-aveam chef; era un moment dintre alea în care, deşi eram în mijlocul oamenilor, nu îmi doream o mai mare apropiere de vreunul; mi-era suficient că sunt acolo.
Frumoşii nebuni au o naturaleţe şi o detaşare care mă vrăjesc. Lumea e pentru ei doar un pretext, un covor pe care să facă tumbe mai comod. Cred că îi ador pentru că eu nu ştiu să fiu ca ei. Dar prin ei îmi încarc bateriile şi îmi amintesc să râd atunci când uit. Asta îmi lipseşte aici: nu cunosc nici un frumos nebun. Toată lumea e la locul ei, ca bibelourile în vitrinele din sufrageriile demodate. Şi mă apucă o poftă nebună să arunc măcar cu o pernă în ele. La fel cum uneori îmi vine să urc în primul tren, indiferent de destinaţie, şi să nu mă mai uit în urmă şi să nu-mi pese unde o să ajung.
„Prostii”, ar spune Dan.
Ştii că singurătatea nu înseamnă tăcere? Nu. În singurătate vorbesc gândurile; nu doar vorbesc, ţopăie, plutesc, dansează haotic, precum fulgii de zăpadă, fără reguli, fără supunere. De asta, singurătatea e chiar gălăgioasă.
Oare sufletul se reinventează periodic? Eu mi l-am jucat la pocher şi l-am pierdut. Acum învăţ să trăiesc fără el.
Ieri, mergeam agale şi m-am trezit fredonând, o pornire în contrast cu starea în care eram. Şi mi-am controlat pofta de a schiţa câţiva paşi de dans. Oamenilor li se pare deja normal să vadă pe cineva vorbind singur pe stradă dar, cu siguranţă, te iau drept nebun dacă dansezi.
E bine ca tristeţile să alterneze cu veselia? Pe nepregătite? Poate că da. Se creează un echilibru. Cred...
M-am oprit pe o bancă şi, preţ de câteva duzini de gânduri, am privit lumea. Aş fi vrut o cafea, dar în jur nu erau decât cafenele care nu serveau to go. Aş fi putut cere la pahar din ăla din plastic, dar însemna să fac conversaţie, să mă explic, să suport privirea superior-nejustificată a vreunui barman şi n-aveam chef; era un moment dintre alea în care, deşi eram în mijlocul oamenilor, nu îmi doream o mai mare apropiere de vreunul; mi-era suficient că sunt acolo.
Frumoşii nebuni au o naturaleţe şi o detaşare care mă vrăjesc. Lumea e pentru ei doar un pretext, un covor pe care să facă tumbe mai comod. Cred că îi ador pentru că eu nu ştiu să fiu ca ei. Dar prin ei îmi încarc bateriile şi îmi amintesc să râd atunci când uit. Asta îmi lipseşte aici: nu cunosc nici un frumos nebun. Toată lumea e la locul ei, ca bibelourile în vitrinele din sufrageriile demodate. Şi mă apucă o poftă nebună să arunc măcar cu o pernă în ele. La fel cum uneori îmi vine să urc în primul tren, indiferent de destinaţie, şi să nu mă mai uit în urmă şi să nu-mi pese unde o să ajung.
„Prostii”, ar spune Dan.
Ştii că singurătatea nu înseamnă tăcere? Nu. În singurătate vorbesc gândurile; nu doar vorbesc, ţopăie, plutesc, dansează haotic, precum fulgii de zăpadă, fără reguli, fără supunere. De asta, singurătatea e chiar gălăgioasă.
Oare sufletul se reinventează periodic? Eu mi l-am jucat la pocher şi l-am pierdut. Acum învăţ să trăiesc fără el.
3 comentarii:
mi-am adus cafeaua pe terasa ta.
ma repet, ma regasesc în textele tale. singuratatea unora chiar e galagioasa. fiul meu zicea cu vreo zece ani în urma ca buzele mele se misca ,vorbind parca. semn de nebunie?
si mie îmi place mult sa ma asez pe o banca pe o strada aglomerata sa privesc multimea trecând. de asta ìmi si place Walt Witman.
...
am o obsesie de câtiva ani- Jebeleanu- surâsul hiroshimei. poezia nu o gasesc nicaeri. o idee?
Nu stiu... am avut-o pe acasa, pe la parinti, habar n-am daca mai e pe acolo. Editare noua nu stiu sa fie. Cel mai probabil pe la vreun anticariat.
am cautat-o pe net si de fiecare data gasesc numai referiri.
Trimiteți un comentariu