Supunere

E un pic de haos în jurul meu, ar trebui să fac ordine, dar nu am chef. E ca şi atunci când te întorci dintr-o călătorie şi ţi-e lene să desfaci bagajele. Poate după a doua cafea reuşesc să mă motivez.
Zilele trecute am bântuit şi prin diverse magazine, mai mult sau mai puţin cu voia mea. La un moment dat, m-a plictisit valul ăla de marfă stridentă şi mulţimea de snobi venită acolo ca la sfintele moaşte, aşa că m-am retras la o cafenea. Eram iar doar un observator, aşa cum îmi place.

În sfârşit, pot umbla desculţă pe parchet...
Şi am intimitatea după care am tânjit.
Şi e suficient de cald să îmi beau cafeaua pe balcon.
Şi pot scrie.
Şi îmi pot asculta muzica.
Da, fericirea e făcută din lucruri mici.

Stăteam mai devreme pe balcon, priveam în jos la trecători şi mă simţeam ca într-o cuşcă suspendată. Stupidă senzaţie. Şi mă gândeam că, într-un fel sau altul, avem nevoie de miracole în viaţă. Măcar din când în când, orice o însemna miracole... acel ceva care să ne scoată din cotidian, să ne facă să simţim că toată risipa asta de energie pe care o facem zilnic are un rost.
Am trecut pe lângă oglindă şi am aruncat în ea o privire preţ de câteva secunde. Parcă mă aşteptam să văd ceva anume, m-am privit întrebător. Ce vrei? Nu mi-am răspuns nimic. Cred că n-am avut curaj. Mă trădează ochii.
Am uitat cafeaua pe măsuţa din balcon.
Ar trebui să mai lucrez un pic...

Ai observat vreodată cât de plăcută e leneveala de duminică? Şi numai pentru că ŞTII că ăsta e rolul duminicilor şi că e o leneveală corectă, ca să zic aşa, nu una furată unei zile obişnuite. Nu spun că nu există şi plăcerea fructului oprit, dar acum vorbesc despre altceva.

Sunt zile când am energia a cinci cafele turceşti băute una după alta, zile când mi-e greu până şi mie să ţin pasul cu mine. Succesiunea gesturilor şi a stărilor e pe măsură. Şi sufletul galopează în zilele alea. Fără să ştie de ce sau încotro, pur şi simplu, o ia la goană şi refuză să se oprească măcar să mai respire. Clocoteşte, zbârnâie, nechează, trăieşte. Şi îmi ordonează simţurile; le aliniază şi îi atribuie fiecăruia câte o rânduială. Iar eu mă supun. În zilele alea, în faţa lui, a sufletului, sunt ca o femeie cinică mirată că s-a îndrăgostit, ca o privire ce se loveşte de un cireş înflorit în plină toamnă. Dar zilele astea nu sunt multe la număr, succesiv. Pentru că, la fel de brusc, obosesc. Şi ochii caută refugiu, şi cafelele nu mai au amăreala necesară, deşi sufletul insistă. Atunci mă ascund în umbra odihnitoare a senzaţiilor acumulate în zilele grăbite de mai înainte. E un alt fel de supunere.

Acum ceva vreme, într-o zi de septembrie dulceag, mergeam agale prin Bucureşti, cu mintea împrăştiată pe clădirile din jur. Pe aproape de Romană, m-am intersectat cu un chip ce stăruia să-mi prindă privirea. Avea ceva din blândeţea siropoasă a nopţilor de vară, plus ceva din curiozitatea enervantă a omului care vrea să te citească. Nu se potrivea deloc cu ambalajul elegant dat de costumul ce-l însoţea. Da, chiar aşa, mi-a dat impresia că ducea costumul pe mână, ca şi atunci cînd îl iei de la curăţat, şi nu că era îmbrăcat cu el. În cele din urmă, chipul a schiţat un zâmbet. Mirat şi relaxat. Mi-a atins ochii cu zâmbetul. Şi m-a scos din supunere.