Ca pe multe alte filme, am văzut Pianistul cu întârziere, adică abia în iarna care tocmai pleacă. Mă întrebase un amic, la un moment dat: Cum? Nu ai văzut Pianistul?! Trebuie să îl vezi... Şi, în cele din urmă, l-am văzut. Şi mi-a plăcut. Ce-i drept, nu cred că vreau să îl revăd, pentru că e un film dureros de trist. E foarte bine făcut, e un pic altfel decât celelalte filme referitoare la al doilea război mondial, la ce au făcut nemţii şamd, un pic altfel în sensul că nu încearcă să te convingă de vina vreunei părţi pentru ce s-a întâmplat. Îmi pare foarte echilibrat, pur şi simplu relatează o stare de fapt din acea perioadă. Zic eu... Unii spun că personajul căruia Adrien Brody îi dă viaţă atât de bine nu e musai un motiv central al filmului şi că e doar un om care se zbate să supravieţuiască. Nu sunt total de acord, pentru că, dacă n-ar fi fost talentul lui, poate nu scăpa cu viaţă. Cine a văzut filmul ştie despre ce vorbesc şi nu voi detalia, în ideea că sunt unii ca şi mine, care nu l-au văzut încă şi pe care îi las să descopere singuri firul poveştii...Filmul e regizat de Polanski şi cred că merită nişte puncte în plus pentru obiectivitate, tocmai pentru că el a suferit direct de pe urma celor făcute de nemţi: mama lui a murit la Auschwitz, iar tatăl lui a fost şi el închis într-un alt lagăr.
Mi-ar plăcea să se traducă şi la noi cartea după care s-a făcut filmul, deşi aş citi-o cu greu, pentru că genul ăsta de relatări întotdeauna mă obosesc foarte mult, mă fac să îmi amintesc cât de dezgustători pot fi oamenii uneori şi cât de mult detest ideea unui război. Cred că am mai spus cândva: doar dacă aş fi nevoită să trăiesc un război aş învăţa cu adevărat să urăsc.
Revenind, mai spun doar că este, într-adevăr, un film care merită văzut şi care nu intră în categoria încă un film despre al doilea război mondial.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu