Afinado

Patricia

Hemingway

Luciditate

- Ştii, îţi admir pasiunea cu care te implici, cu care trăieşti chiar şi o închipuire. Pentru că, să fim sinceri, mare parte din povestea asta e închipuire. Care s-ar putea adeveri sau nu. Eu nu sunt capabil de o astfel de pasiune. Altfel nu te-aş fi pierdut undeva pe drum. Nu, nu vreau nici eu să ducem prea departe discuţia, doar că acum mi-am dat seama.
Îl privesc tăcută şi realizez că nu ştiu ce să spun. Ce aş putea să zic? Da, deseori mă entuziasmează excesiv anumite lucruri, anumiţi oameni şi pun prea mult suflet în ce fac. Asta e pasiunea de care zice el. Doar că, de obicei, după un timp, pasiunea asta scade în intensitate şi cred că e normal. Dar în cazul lui L durează de prea mult timp. Mă ţine prizonieră.
- Iar eu am ajuns să mă întreb ce naiba vrem unii de la alţii? Să trăim împreună? Nu. E prea dificil, implică prea multe compromisuri, de o parte şi de alta. Asta, cui nu îi convine să fie doar un cuplu de duzină, să facă parte din statistici. Să ne-o tragem din când în când, ca să ne potolim hormonii, asta vrem. Da, nu râde, la asta se rezumă totul, de fapt! Doar că noi o complicăm, o îmbrăcăm în haine romantice şi sobre, de epocă. După care vrem să scăpăm cât mai repede de aceleaşi haine. Rahat!
- Ţi-ai recăpătat aciditatea?! E semn bun.
- Mda, nu te amăgi, vinul e de vină. Altfel nu prea filozofez des. Uite că vin cafelele.
Ospătarul se îndreaptă spre masa noastră şi simt cum pofta de cafea îmi creşte brusc la vederea ei. Îmi plac ospătarii sobri, care au ţinută şi te privesc oarecum de sus, dar fără să fie aroganţi. Profesioniştii, adică.
- Sunt o visătoare, Marius, asta sunt. Am eu momente când devin realistă dar, în adâncuri, tot o visătoare rămân. De asta mă trezesc antrenată în tot felul de poveşti absurde.
Râde, fără să se uite la mine, în timp ce îşi îndulceşte cappuccino-ul, care şi aşa cred că are prea mult zahăr.
- Nu râde, e un moment de sinceritate cu mine, un moment în care îmi recunosc prostia, dacă vrei.
- Ei, nu exagera! De ce vorbeşti aşa? Nu e prostie să visezi.
- Da, dar eu nu mă mulţumesc să visez, eu perseverez în asta şi astfel alunec spre prostie, pentru că mă depărtez prea mult de realitate.
Se uită la mine cu o curiozitate nedisimulată.
- Adevăru-i că uneori nu te înţeleg. Sincer! Ai un amestec atât de ciudat de pragmatism şi romantism, încât sunt momente când nu-ţi dau de cap, râde iar, uşor. Da, eşti o ciudăţenie, zână.

Ieri, azi...

Pfuuuuu, ce tristă eram în 2004... Citeam nişte gânduri lăsate atunci într-un colţ virtual şi abia acum realizez cu adevărat cât de greu a fost.

Îmi scria cineva atunci: Uneori am impresia că eşti ca un aparat de radiografiat situaţii. Treci dincolo de piele şi vezi (prea clar, parcă) structura interioară a sentimentului, a trăirii. Dar un aparat care mai şi simte ceva după ce a radiografiat...

Iar eu: Dacă privesc înapoi mă înfurii, dacă privesc înainte nu ştiu ce trebuie să simt, dacă nu privesc decât caii verzi de pe pereţi mă apucă plânsul.

Acum? Acum e altfel, nu neaparat mai bine, adică nu în sensul banal de mai bine. Dar ştiu să preţuiesc ce am trăit, am învăţat un dram de speranţă, zâmbesc mai des şi colorez tristeţile cu vise, atunci când se încăpăţânează să îmi dea târcoale.

*****

Când eram mică asociam senzaţia de vară cu vacanţele, cu dimineţile cu somn lung şi fără griji, cu cărţile citite noaptea, cu drumul lung cu trenul şi cu ochii aţintiţi la peisajele pe care îmi doream să le bat la pas, cu cireşele târzii de sub geamul camerei în care dormeam la mamaia, undeva într-un colţ de Bărăgan...

Au venit apoi verile ale căror senzaţii se identificau cu plăcerea de a sta retras la munte, într-un loc izolat, unde verdele arogant era mângâiat de o adiere uşoară, cu plimbările fără ţintă şi abandonul în voia simţurilor, cu ploile răcoroase pândite de pe balcon, cu Bucureştiul toropit de căldură şi cu duminici în care-mi doream să nu trebuiască să lucrez.

Acum, vara are ceva din toate astea la un loc, plus o amintire cu nisip cald sub tălpi, cu mult alb de piatră, cu oceanul foşnind în spatele pleoapelor lăsate, cu liniştea dimineţilor pe plajă şi cu o durere acută la gândul că ai vrea să mai stai şi nu ştii când o să poţi reveni...

Cuba

Popa Nan

Cum a devenit Händel... Hăndel

Undeva, oarecum departe de lumea dezlănţuită, un afiş. Două fufe:

- Uite, fată, concert!

N-o convinge, aşa că trec mai departe. Vin alţii, varianta lor masculină:

- Uite, bă, concert. Hăă... Hăndel... oare cum cântă?

Plăceri de mai

Momente de zilele trecute. Unele.

În luna mai e foarte plăcut să zaci pe câte o terasă după-amiaza sau seara (chiar până noaptea), pentru că nu e încă sufocant, nici suficient de rece ca să te alunge. Aşa că iei o cafea, îngheţată, bere sau ce o fi şi laşi gândurile să alerge unde or vrea, privirea să caute distrată la lumea din jur şi simţurile să adulmece teii şi iasomia. Iar o carte citită la umbră sau lângă un geam deschis te poate duce departe...

Vaya con dios

I've Got The World on a String

I Love Paris

So Danço Samba

Blocatarii

Ce poţi să faci când eşti nevoit să stai la bloc, iar vecinii recent coborâţi din copac nu ştiu că există reguli de convieţuire într-un astfel de loc? Pui în funcţiune căştile, apeşi play, dai volumul la maximum şi încerci să reiei traducerea de unde ai abandonat-o când maimuţa din vecini a pornit bormaşina. Uneori funcţionează, alteori nu. Acum e nu.

Te uiţi la pagina albă, te uiţi la cealaltă, cum se fac nodurile? Dar nu-ţi plac nodurile.

Şi atunci? Cafea, desigur.

Schimbi un pic ritmul, tot nu merge. Ţi-e somn, pentru că dimineaţă la 6.30 nişte gânduri s-au grăbit să prindă formă şi nu te-au mai lăsat să dormi, dar nici acum nu poţi, pentru că maşinăria din vecini e hotărâtă să câştige cine ştie ce concurs stupid.

Asta? Nici... Sau asta? Tot nu ştii, cheful de lucru tot s-a dus, somn tot îţi e. Şi să nu zici ca Istodor? Ba da.

Russell Crowe singin'

Filme cu George Clooney

O vreme, n-am putut să mă uit la filme cu George Clooney, din cauza rolului din nu-ştiu-ce-serial-de-televiziune, ceva cu doctori (urăsc specia asta), nu mai ţin minte cum se numea. Recent, însă, m-am apucat să recuperez şi să caut filmele lui. Din ce am văzut până acum, mi-au plăcut:

Michael Clayton - Da, ăsta e Clooney cel care îmi place, joacă fără cusur. Scenariu bun, tensiune suficientă pentru cei care au tendinţa să se plictisească repede, dar fără să cadă în ridicolul conflictelor cu împuşcături fără număr, te ţine curios până la capăt.

The Good German - Film alb-negru, inclusiv cu imagini de arhivă, filmat cu aparate vechi, în stil vechi, totul pentru a reda imaginea necesară Berlinului de după război. E regizat de Steven Soderbergh, iar Cate Blanchett mi-a părut ideală pentru rolul din acest film.

Out of Sight - Clooney e spărgător de bănci, unul celebru chiar, pe care poliţiştii se tot chinuie să îl ţină după gratii. El face tot filmul, pentru că nu e cine ştie ce, iar J Lo nu m-a impresionat niciodată. Dar merită văzut pentru talentul lui Clooney de a-l juca pe the bad guy.

Burn After Reading - Comedie bună, cu distribuţie pe măsură. Pe lângă Clooney, Brad Pitt joacă perfect rolul de tâmpiţel, iar John Malkovich... I love him! Nu e ceva profund, e exact ce am spus, o comedie bună să te relaxeze.

În loc de Eurovision

De mult timp nu mă mai uit la Eurovision, pentru că îmi pare un fel de OTV al muzicii. În căutarea songului potrivit pentru dimineaţa asta, am găsit prin calculator o voce care îmi place foarte mult. Aşa ceva aş prefera în locul scălâmbăielilor de la Eurovision. La urma urmei, şi ea - Ornella Vanoni - cânta pe la un festival, la cel de la Sanremo.

Ora sei rimasto solo

Românii o ştiu, probabil, doar pentru L'Appuntamento, din Ocean's Twelve.

Io mi fermo qui

Bocca di rosa

De prin florărie

- Cum se iau florile, cu soţ sau fără?
- Depinde, pentru ce vă trebuie?
- De dus la morminţi.

***
- Grădiniere aveţi?

***
- Iniţială cu la mulţi ani aveţi?

Swing

Şi mp3

Frumoşii nebuni (Big Bad Voodoo Daddy)

Răbdare la început. E o variaţiune pe una dintre aceleaşi teme, ca să zic aşa.

Îi iubesc pe băieţii ăştia, pentru că e una dintre trupele (nu foarte multe) care au dezgropat the old swing. Nu prea îi găseşti la noi, dar s-a inventat Amazon, aşa că...

The Great Debaters

În ultimele săptămâni n-am prea avut timp de filme, dar am văzut câteva, totuşi. The Great Debaters (click pe titlu pentru trailer) e printre cele care mi-au plăcut. Chiar foarte mult. L-am găsit în timp ce căutam filme cu Denzel Washington. Unora o să li se pară lent şi previzibil. Well, chiar este, într-o bună măsură. Dar nu asta e important la filmul ăsta, ci mesajul: puterea cuvântului, capacitatea de a-ţi argumenta opinia, de a-l convinge pe cel din faţa ta că ai dreptate.

E inspirat din întâmplări reale, dar nu redă în totalitate realitatea. La urma urmei, e film. Dar merită văzut. Foarte-foarte pe scurt: echipele de elevi ale unor colegii (unele de renume) se înfruntă într-un fel de campionat naţional al dezbaterilor. Antrenorul uneia dintre ele este Denzel Washington, iar lucrurile se petrec în America anului 1935, când rasismul era o mare problemă, aşa că tensiunile nu lipsesc.

După film, rămâi cu un gust uşor amar, pentru că realizezi cât de mare avans are învăţământul lor faţă de al nostru şi cât de slab pregătiţi suntem noi la capitolul discuţii argumentate.

Şi îmi doresc ca cineva să îi pună pe candidaţii noştri la prezidenţialele de anul ăsta să vadă filmul acesta înainte de campanie. O vizionare colectivă, dacă se poate. Cine ştie, poate i-ar determina să-şi revizuiască oarecum discursurile, aşa încât, în campanie, să vedem dezbateri adevărate, nu doar un reciproc ba p'a mă-tii.

Just the Way You Are

Hard to Say

A fost odată...

Principiul bulgărelui de zăpadă se aplică foarte bine gândurilor. Ordonam mai devreme nişte poze făcute weekend-ul trecut la Mogoşoaia şi mi-am amintit că întâile poveşti despre locul ăla le-am auzit de la primul meu şef din presă, Ion Bledea. Asta se întâmpla în Sătmar acum nişte ani, când încă mai credeam că lumea poate fi schimbată, când la Gazeta era o trupă de frumoşi nebuni condusă de Bledea şi în mijlocul cărora am nimerit şi eu.

Pe vremea când încă mai bântuia Preda pe la Mogoşoaia, a stat şi Bledea o vreme acolo... Bledea, care a scris şi el o carte, Vânătoarea de cai, care văd că a fost reeditată recent de Editura Dacia. Nu ştiu dacă ar mai fi urmat şi altele, pentru că era un boem care îşi iubea prea mult ziarul şi nopţile pierdute lângă un pahar cu fumoşii nebuni de care spun, iar un accident stupid din '98 a lăsat un gol în locul lui. Era pe 25 mai. Şi mă întreb câţi dintre cei care eram atunci acolo îşi mai amintesc...

Şedinţele de dimineaţa, cu trei subiecte pe care trebuia să le anunţi, fumul gros, ironia lui şi râsul spart, bombănelile lui Puiu, ale cărui legi tronau pe un perete (Cele mai bune poze ies cu capacul de la obiectiv pus.), chicotelile, liniştea grea care se lăsa când se enerva, biblioteca (o bombă dintr-o scară de bloc, unde ne beam cafeaua şi băieţii vodca, făceam revista presei sau mâncam pe fugă), manuscrisele aruncate la coş - Faptul că Someşul curge la vale nu e ştire! Dacă o s-o ia în sens invers, da. -, maşinile de scris care se lăsau greu înduplecate, beţiile de trei zile şi trei nopţi, escapadele la păstrăvărie, festivalul de jazz de la Sibiu, Doru Stănculescu şi chitara la mormântul lui şi câte şi mai câte...

Privesc în urmă la perioada aia şi, cu regret, realizez - a nu ştiu câta oară - că vremurile alea nu se mai întorc, că oamenii de acolo s-au împrăştiat, că amintirile se estompează şi ele. Iar Bledea mi-ar fi fost de ajutor acum, cu siguranţă m-ar fi susţinut în ce am început să fac. La fel ca şi atunci, în primul an...

Dar a fost frumos. Din punctul ăsta de vedere, sunt o norocoasă. :)

De trezit

Jungle Book

Diamond Light Boogie

I Wanna Be Like You

De plaja

p.s. La toate recomand căşti bune (care separă sunetele) sau boxe bune.

Malaguena Salerosa

Pauză

Mă dor ochii!!!
Vreau cafea.
Vreau să dorm.
Vreau să termin.
Mi-e foame.
Tre' muzică mai alertă.
Vineri arunc zarurile.

Amorul şi urmările lui

Azi, într-un autobus, mama vorbea cu fiica la telefon.

- Cum adică nici nu te duci la teză?

- ...

- Tu îţi dai seama cât eşti de proastă?

- ...

- Eu şi după operaţie m-am dus din spital direct la examen! Şi tu nu vrei să te duci din cauza la un băiat?!

I Ain't Superstitious

Unele apucături nu au vârstă

Neagu Djuvara, despre înscăunarea domnitorilor fanarioţi în Ţările Române: ... În cele trei-patru zile de dinaintea înscăunării cu mare pompă a noului domnitor, erau repede înhămaţi la treabă toţi nenorociţii care umpleau închisorile oraşului. Se înlocuiau bîrnele rupte sau putrezite, se punea pietriş pe marginea drumului, se astupau gropile cu paie şi crengi... Cît ţinea "podul", erau drese la iuţeală faţadele dughenelor - mai ales cele ale cîrciumilor! O mare fierbere cuprindea împrejurimile.

Oh, La La...

Pentru că îmi place accentul lui în franceză, pentru că te duce cu gândul la vară şi la plajă, pentru că are ritm, pentru că se aud nişte trompete discret, mai ales dacă asculţi în căşti, pentru că nu suport turmele...
Şi pentru că sunt pe ultima sută de metri.

You Don't Know Me

Virtuoz

Dor

Căşti.
Închide ochii.
Enjoy...

El Desierto (în căşti)

Wishlist

- vara să ţină cel puţin şapte luni
- un şezlong din ăla care se balansează
- o grădină mică, pentru flori
- măcar o veste bună pe anul ăsta
- bilete la Diana Krall - ah, nu, astea există deja :)
- o zi departe de computer
- Confesiunile unui cafegiu
- un cd cu Connie Evingson
- să fiu pe fază când apare iasomia
- o pălărie retro, din pai
- să învăţ să tac atunci când TREBUIE
- să-mi fac timp să termin barca
- să nu uit că mereu poate fi mai rău (dar şi mai bine)
- cireşe
- Portugal
- o cafea cu Lore şi Lorena
- Portugal
- o ciocolată - pentru zilele amare
- să învăţ să înot
- să mă plimb cu o maşină de epocă
- Saint-Germain-des-Prés
- tenişi albi - că ăştia de acum se duc

Slăbiciune

Ce spuneam mai demult? Că oamenii mai întâi te judecă, abia apoi încearcă să te înţeleagă. În cazul fericit când fac şi asta din urmă. Cel mai ades, însă, îşi arogă dreptul de a te judeca şi atât. După aparenţe, după câte diplome ai pe perete, după cât de prefăcut poţi fi sau nu... Şi din nou am ajuns în pragul unui moment din ăsta şi mi-e teamă. Din fericire, niciodată n-a prea contat pentru mine ce spune lumea. Numai că sunt situaţii în care îmi doresc foarte mult ca aparenţele să nu conteze...

În general, când simt că devin vulnerabilă, mă retrag în carapace şi aştept să treacă momentul ăla de slabiciune.

Mi s-a oprit ceasul...

Văzusem ceva mai devreme şi mi-am dat seama că nu îmi plac frumuseţile sclipitoare, perfecţiunea are ceva greţos în ea.

Iar ăsta e unul dintre momentele mele de luciditate, când lumea spune că sunt nesuferită.

Ziua clipeşte senin, azi o să fie cald... E soare tăcut, soare care vorbeşte în gând, să nu trezească leneşii. Mi-e dor de culorile toamnei, de pastelurile care îmi încălzesc sufletul. Da, da, mai e mult până atunci, I know.

Ştii cum e când ochii ţi se umezesc brusc şi încerci din răsputeri să nu se vadă?

Şi sunt dimineţi în care, deşi mă trezesc devreme, nu funcţionez decât după un timp. Aşa şi azi. Aş mai vrea o cafea. Deja.

Şi mi-e dor de liniştea din poză. Şi de dimineţile de acolo. Iar trebuie să învăţ să sper...

Once upon a time...

Dr. Bones

De seară

Recomand în căşti.

Câştigă o carte

Toată lumea cred că are cărţi aşa-zis de suflet, pe care le-a citit de mai multe ori. Cărţi la care revenim periodic pentru că ne plac foarte mult, pentru că ne redau optimismul sau pentru că... spuneţi voi alte motive şi care sunt cărţile pe care le-aţi luat din bibliotecă de mai multe ori. Trei dintre cei care vor răspunde îşi vor putea alege câte o carte de pe site-ul Nemira, o carte din Colecţia Babel, pe care o vor primi cadou.

Cele trei raspunsuri câştigătoare le voi alege eu, în funcţie de cum sună. Alte criterii nu sunt. Ar fi şi un termen-limită: 12 mai (inclusiv). E nevoie şi de un e-mail, pentru că tot Nemira se va ocupa de trimiterea cărţilor către dumneavoastră.

Sarabande

Clasic (ritm1)

Ritm

Biscaya

Anglia, Anglia

Nu mai ştiu ordinea exactă în care am cumpărat cărţile lui Julian Barnes, cert e că Anglia, Anglia nu a fost prima. Cu alte cuvinte, deja îl cunoşteam pe Barnes. Adică ştiam că îmi place. Asta nu înseamnă că nu descopăr ceva nou în fiecare carte a lui Barnes. Ceva nou legat de stitlul lui, vreau să spun. Aşa s-a întâmplat şi cu Anglia, Anglia.

Mă plimbam printre rafturile unei librării şi am văzut întâi coperta. Apoi numele autorului. Am răsfoit puţin... O strălucită fantezie swiftiană, zice The Economist, citat sub titlu. Iar pe ultima copertă Barnes explică: Preferăm reproducerea unei opere de artă operei de artă înseşi, sonoritatea perfectă şi solitudinea discului compact concertului simfonic în compania a o mie de victime ale unor suferinţe laringiene, preferăm cartea pe casetă cărţii din poală. Şi m-a convins.

Un magnat englez pune la cale un proiect grandios: să întrupeze pe o insulă o Anglie complet autentică, o Anglie cu tot ce a avut ea mai bun de-a lungul vremurilor. Aşa că, adună minţile cele mai ascuţite şi se pune pe treabă. Big Ben-ul, familia regală, clubul de fotbal Manchester United, Stonehenge, Shakespeare etc. etc. - toate urmau să se regăsească în acea Anglie ideală gândită de Sir Jack Pitman. Titulaturile celor care lucrează cu el sunt demne de maniera fantezistă în care e gândit totul: Captatorul de Idei, Administratorul de Proiect, Istoricul Oficial...
Totuşi, cine este acest Sir Jack? O minte strălucită şi nobilă sau un simplu parvenit? Puteţi afla doar dacă citiţi această carte.

Adaug doar că Barnes este genial. Părerea mea, desigur. Deşi ideea cărţii pare complicată şi greoaie, stilul în care scrie Barnes simplifică sarcina cititorului, care, cu siguranţă, nu oboseşte deloc şi parcurge povestea cu uşurinţă. Iar atunci când lumea fantezistă a unei Anglii perfecte pare prea mult, eşti invitat să iei parte la viaţa obişnuită a unora dintre personaje, tocmai ca să nu te simţi sufocat. Nu pentru mult timp, însă, pentru că tot Barnes este cel care te duce înapoi, cel care contopeşte totul în marele amestec de copii şi originaluri, astfel încât să îţi doreşti să afli cât mai mult.
În plus, trebuie spus că e prezent şi de data asta un element esenţial la scrierile lui Barnes: cinismul, ironia ridicată la rang de artă.

De ce am revenit la Barnes acum? Pentru că Nemira a venit cu o idee şi pentru că, pur şi simplu, îmi place acest scriitor.

Anotimpul salcâmilor

Am un salcâm mare lângă geam! Sunt aici abia din toamnă şi nu ştiam de el...