(...)

Sala festivă a primăriei era plină ochi. Figuri serioase şi voit gânditoare, trase la patru ace, cu costume făcute la comandă şi cu serviete din piele ţinute grijuliu pe mesele care flancau aşa-zisul podium sau la picioarele scaunelor, cu apă plată în faţă şi cu şoferii chicotind cu secretarele pe holuri.

În faţă, trăgând cu ciudă de un microfon care se încăpăţâna să scoată nişte bâzâituri care-l enervau, nimeni altul decât George, care încerca să ţină un discurs despre ecologie, încălzire globală, pungi şi sticle din plastic, tufişuri care ar trebui plantate prin oraş, trafic şi alte alea care nu păreau să intereseze pe nimeni. O tipă machiată excesiv, cu o fustă nici prea lungă, nici chiar scurtă, care îi dezvelea doar puţin din genunchii durdulii, îl înghionti pe şeful de cabinet al primarului să facă ceva cu microfonul ăla. Luat pe nepregătite de imboldul dat nu tocmai discret cu un cot, şeful de cabinet o luă oarecum la vale spre microfon, umblă calm la un buton micuţ pe care George, evident, nu-l observase, îi aruncă acestuia o privire care-i spunea vezi cât de mare bou eşti, era simplu, şi se întoarse lângă genunchii împănaţi, care, scăpaţi de o grijă, se relaxară.

În mijlocul sălii, Nicu se contorsiona în tot felul de poziţii ciudate, să îl prindă pe şeful lui în pozele pe care trebuia să i le developeze cât mai repede şi în care, pentru liniştea vodcii lui de după, era de dorit să îl imortalizeze cât mai fotogenic. Lucru aproape imposibil, dar el se străduia. Încă nu scotea printre dinţi nicio jigodie, dar nici mult nu mai avea, după felul în care manevra aparatul, care se încăpăţâna să declanşeze bliţul exact când nu trebuia şi îl orbea pe George taman când îşi lua figura de şef de ziar responsabil, dornic să facă o grămadă de lucruri bune pentru oraş, inclusiv să debiteze tâmpenii în faţa celor care îl priveau acum şi pe care îi considera nişte dobitoci. Dar nişte dobitoci de care avea nevoie.
Din uşa larg deschisă, Carmen aruncă o privire fugară în sală, conchise repede că nu e nimic interesant de auzit şi îşi văzu de drum. Cu o indiferenţă regală, trecu pe lângă doi şoferi plictisiţi, care chinuiau un automat de cafea de pe hol, în aşteptarea şefilor lor, şi care întoarseră capetele, bovin, după picioarele ei, cocoţate azi pe tocurile negre care rataseră aseară ieşirea în oraş.

Urcă la etajul unu, ajunse în faţa biroului pe care scria Primar şi intră, sigură pe ea, fără să bată. Secretara, ocupată să şteargă praful de pe un ficus, se întoarse cu o mică întârziere, dar renunţă să îl ia la rost pe nesimţitul care nu ştia să bată, când o văzu pe Carmen, numai zâmbet şi volane albe, de la cămaşa mai ostentativă decât fusta scurtă. Părul blond vopsit acasă, pentru că banii de coafor se duceau mereu pe altceva, îl avea adunat într-un coc improvizat în toaleta din redacţie, pe fugă, după ce hotărâse că azi avea să îl incite pe Sorin şi să-l ignore, în acelaşi timp. Dacă o priveai mai atent, asta şi scria pe ea: răzbunare feminină.