Vis

Undeva, în marginea din dreapta plajei, doi ochi s-au ridicat spre mine de pe nisip, îmi caută grăbiţi privirea. Au găsit-o... Două perechi de ochi care se sprijină una pe alta, uimire, nemişcare, strigăt tăcut, fericire neprevăzută. Mă opresc. Lumea din jurul meu pare un carusel care se învârte, se învârte, doar eu stau pe loc, în mijloc. Şi ochii continuă să se mire, să întrebe, să se bucure. Nisipul începe să-mi frigă tălpile, dar nu mă pot mişca, schiţez un început de pas, dar nu reuşesc decât să mă balansez cumva, iar pălăria mea din pai îşi ia zborul. O clipă, două, trei, ochii nu mă părăsesc, iar vocile din jur au dispărut, parcă aş fi într-un balon. Sunt singură? Nu… Ochii s-au ridicat şi s-au pus în mişcare, înaintează spre mine, încet, cu paşi diluaţi, atenţi să nu mă piardă. Cred că pot să-mi aud gândurile, devălmăşia care mi-a pus stăpânire pe ele. Visez? Poate am adormit la soare şi am făcut insolaţie... Mingea unui copil mă loveşte pe un braţ, îşi cere scuze grăbit şi se întoarce la joaca lui. Lumea din jur pare să fie la locul ei, dar eu tot nu o aud. Nu visez, aşadar. Ochii mai au puţin şi ajung la mine. Brusc, zgomotul lumii care mă înconjoară revine, râsete, voci, valurile care se sparg discret de ţărm şi foşnesc şoptit. Atât de aproape că îmi vine să fug. Sau să strig. Sau să rămân. Învăluită în clipa asta şi atât. Ziua în care, din mulţime, doi ochi să se oprească şi să te privească, pur şi simplu, să te privească, ar fi o zi frumoaşă, nu? Aşa ziceam...

Briza îmi mângâie faţa, ochii au ajuns în faţa mea. Nu, nu e briza, e mâna lui. O atingere ca un fior, stăm în picioare, unul în faţa celuilalt, aproape, foarte aproape, până şi genunchii ni se ating. Şi râd, cum numai genunchii ştiu să râdă. A fericire. Toată tăcerea din lume pare să se fi adunat în noi, doar ochii strigă. Un deget îmi atinge buzele şi simt cum toate săptămânile, toate lunile, toate nopţile de dor stau să se prăvălească peste mine. Ochii se apropie, buzele se găsesc, căldură, viaţă, în sfârşit, viaţă... Toată neliniştea şi căutarea se sparg, se fac cioburi, lumea dispare, valurile dispar, doar o voce continuă să şoptească ceva.
- Adina... Adina, mă auzi?
Vocea încearcă să ajungă la mine. Tot mai aproape. Unde sunt? Alb, mult alb… Privirea mea caută disperată în jur, unde e plaja, unde e L? M-am întâlnit cu el pe plajă, l-am atins...
- Adina.
Cineva mă ţine de mână şi continuă să mă strige. Sunt aici, sunt aici, îmi vine să-i zic, vorbim mai târziu. Gândurile mele se încăpăţânează să îl caute pe cel de pe plajă şi nu pot rosti nimic. Privirea mea se opreşte pe figura speriată şi obosită a lui Andrei.
- Ce s-a întâmplat? Unde e L?
- L? Ai avut un accident, ai fost inconştientă aproape 24 de ore.
- Ah... înseamnă că n-a fost adevărat.
- Ce anume?
- L, l-am găsit pe L, pe plajă! În vis...
- Da, probabil că ai visat.