Exerciţiu

Lecturile mele din ultima vreme se învârt tot prin America de Sud. E un spaţiu în care mă simt bine, literar vorbind. Am terminat recent Coregrafia violenţei - de data asta o poveste derulată în Peru, dar scrisă de un occidental. Mi-a plăcut... O să revin la ea, în clipa asta nu am starea necesară. Am primit şi filmul făcut după carte, sper să îmi fac timp de el cât de curând.

***

Încerc să fur o clipă de linişte, cât încă nu e prea cald, cât încă nu latră câinii, cât încă nu mă pierd prin banalul cotidian. Mi-am rătăcit din nou exerciţiul gândurilor deşirate fără un scop. Liber, adică. Întotdeauna, scopul înseamnă constrângere, înseamnă limite, spaţii între care să te încadrezi...

Totuşi, dacă m-ar întreba cineva acum care e scopul meu, n-aş şti să spun mare lucru.

Şi tot mai ades simt cum cuvintele nu au suficientă forţă. Aş avea nevoie de un registru al scrisului care să semene cu muzica sau măcar cu vorbitul cu voce tare. Să se simtă când vreau să strig, sau când vreau să mă revolt, sau când vreau să tac. Tonalităţi. Asta lipseşte uneori cuvintelor. Muzica e mult mai expresivă.

Mi-e dor de o ploaie caldă. Şi de liniştea de pe coastă.

Şi din nou vara trece pe lângă mine.