Până la un punct, poate că sunt naivă. Dincolo de punctul ăla, însă, e doar o aparentă naivitate. E nevoia mea de a crede în anumite sentimente, în anumite legături dincolo de nişte limite. O nevoie conştientă, pe care mi-o asum... Uneori, mă distrează să îi las pe oameni să judece după aparenţe. Îi văd cum nu se obosesc să privească dincolo de suprafaţă şi cum, cu mare satisfacţie, emit judecăţi. Sunt atât de convinşi că au dreptate... Şi, tocmai când se pregătesc să-şi afişeze rânjetul superficial, am grijă să le arăt cum stau lucrurile cu adevărat. După care întorc spatele şi plec.
M-am culcat devreme, m-am trezit devreme, aşa că prima cafea s-a evaporat deja.
Dar cel puţin nu mai e aerul sufocant de ieri, s-a răcorit.
Şi am intrat într-o buclă din care mi-e greu să ies. Până la urmă, voi reuşi, totuşi.
Am început povestea lui Al Pacino, e reconfortantă, am găsit-o pe la Bookfest. N-am luat niciun nume de la târg, îmi place să descopăr autori noi, cărţi noi care ies din şabloanele editurilor, pentru că în clipa asta cele mai multe edituri de la noi sunt atât de previzibile... Şi citeam ieri pe undeva că a treia carte din topul celor mai bine vândute la Bookfest e una tradusă de mine pentru Nemira.
Vorbesc haotic în dimineaţa asta. Îmi place să cred că ştiu şi de ce. Sau poate că e doar un exerciţiu, de fapt.
Mi-e dor să plec, să ies chiar şi câteva zile dintre betoanele Bucureştilor, să nu mai văd calculatorul, să nu mai aştept, să fiu în locuri noi, să văd oameni pe care nu îi cunosc şi care să nu-mi amintească de nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu