Unu plus unu

Bătrânul care vinde la chioşcul cu ziare de pe trotuar e singurul care stă liniştit, la adăpost, şi trage din nelipsita lui ţigară. Tare ar vrea să ştie la ce se gândeşte el azi, stând acolo, la adăpost de ploaia de care toţi par să fugă. Cu siguranţă, sunt multe lucruri care îi trec prin cap. Într-o zi, pe vremea când lumea ei era un cerc mai mare decât camera în care se mulţumeşte să respire acum şi îl rostogolea cu mult entuziasm, l-a întrebat de când vinde ziare.
- Dar eu nu vând ziare! Eu ajut oamenii să-şi caute visele, replicase el cu voce gâjâită de tutun.
- Visele?
- Da, visele, visele. Dumneata de ce crezi că citesc oamenii despre ce fac alţii? Că asta citeşti în ziare, nu? Ce fac alţii. Pentru că îşi caută visele, încearcă să găsească o idee care să îi ajute, să îi inspire, să iasă din banalitate.
Pentru o clipă, n-a ştiut ce să îi răspundă. A încercat să proceseze repede cele spuse de bătrân şi, pe măsură ce îşi imagina, îi dădea dreptate.
- Şi dumneata visezi. Nu cumperi în fiecare zi de la mine, dar te ţin minte. Dumneata citeşti politică şi poveşti din alea din revistele de cultură. Asta înseamnă că nu ştii exact ce vrei, eşti ruptă în două. Vrei şi să faci ceva pentru cei din jur, şi să îţi hrăneşti sufletul. Şi nu ştii cum, că astea două nu întotdeauna se împacă. Cauţi ceva care să îţi mulţumească şi sufletul, şi mintea, da' încă nu ştii ce.
I-a zâmbit înţelegător, a vrut să-l contrazică şi să îi răspundă ironic, dar cuvintele ei au şoptit altceva decât ar fi vrut.
- Da, poate că da… Înseamnă că sunteţi aici de multă vreme, dacă aţi avut timp să observaţi oamenii şi să le ghiciţi viaţa din spatele gesturilor.
- Domniţă, nu timpul e important. Nu contează cât timp te uiţi la un om, important e să vezi, să ştii să te uiţi la el. Vezi tu, oamenii se agaţă prea mult de timp. Avem prostul obicei să dăm timpului nume: ieri, azi, mâine... Şi să ne planificăm viaţa în funcţie de nişte noţiuni abstracte. Probabil, din dorinţa de a ordona timpul, de a ni-l subordona. Deşi niciodată nu reuşim. La fel cum niciodată nu ne dăm seama că nu reuşim. Noi suntem prizonierii lui, nu invers. Nu poţi închide timpul într-un ceas sau într-un calendar. Nici îmbătrânirea nu o poţi opri. Ea e doar un echivalent al trecerii timpului. Totuşi, în fiecare zi ne căznim să punem timpului frâie, ca şi cum am vrea să-l înhămăm la o căruţă. Sau la o trăsură, că e mai elegant... Ne place să credem că-i dăm bice când vrem sau că-l lăsăm la trap când avem chef. Când colo, el ştie o singură direcţie, un singur ritm. Atât de multă monotonie ascunde trecerea timpului! Dacă o urmăreşti. Dar dacă poţi scăpa de meteahna asta, ai şansa să fii fericit. Să scapi de obsesia clipelor care se scurg ireversibil şi de cea a oglinzilor care îţi reflectă chipul impregant de timp. E ca o igrasie… Nu există acum şi atunci, nici un chip şi alt chip. Există doar EU, sub forma unui chip care ştie să trăiască sau care doar îşi închipuie că trăieşte. E alegerea fiecăruia. Aici e cheia.
S-a oprit să dea un ziar unui bărbat tânăr, îmbrăcat într-un costum nici ieftin, nici scump, genul care lucrează într-o corporaţie şi visează că într-o zi va avea propria firmă şi propriii angajaţi în costume, apoi şi-a aprins o ţigară şi a întrebat-o şi pe ea dacă nu vrea una. Nu voia. Deocamdată. Stătea sprijinită de chioşc şi zâmbea încercând să-şi dea seama cine era omul acela aparent banal care stătea ascuns sub o prelată şi vindea ziare. Vise, cum zicea el.
- Ştiu la ce te gândeşti, i-a spus, în timp ce dădea fumul în sus, relaxat şi amuzat. Şi ştiu că nu mă judeci. Eu aleg oamenii cu suflet deschis şi doar cu ei vorbesc. Pentru ceilalţi sunt doar un moşneag cătrănit de viaţă, care stă într-un chioşc şi vinde ziare.
Câte ar fi vrut să-i spună acelui om, în clipa aceea... Dar nu reuşea decât să îl privească tăcut, cu sufletul trepidând. Şi-a scos ţigările, dar nu îşi găsea bricheta, iar o rătăcise pe vreun birou de la lucru. I-a cerut lui un foc. Bătrânul a venit afară, i-a aprins galant ţigara, s-a dus înapoi în chioşc, apoi iar s-a întors, cu două scaune mici, pliante. Le-a deschis, i-a întins ei unul, iar pe celălalt s-a aşezat el. Ce bine e! s-a gândit ea după ce s-a aşezat, în timp ce trăgea cu poftă din ţigară şi privea lumea grăbită din jur.
- Nu mi-am dat seama cât de deconectant poate fi să priveşti oamenii din poziţia asta. Să le urmăreşti graba absurdă.
Îl privea pe bătrân din profil şi încerca să-şi dea seama câţi ani are. Trecuse spre şaizeci, îşi zicea.
- Vezi dumneata, domniţă, nu e important ce faci. E important ce gândeşti. Şi cum trăieşti.
Între două fumuri, tuşea uşor, semn că ţigările îi însoţeau de multă vreme gândurile. Pe ea o încercau o mulţime de senzaţii şi nu prea voia să le întrerupă simţirea vorbind. Nu-şi dorea decât să se bucure de ele. Atunci şi acolo. Probabil că el şi-a dat seama, pentru că, un timp, au stat amândoi tăcuţi. Era după-amiază, trecut de ora cinci, trecători tot mai puţini. Nu era o zonă foarte circulată, nu aşa cum erau cele de pe bulevard. Mai degrabă ferită de tumultul valurilor de trecători care invadează alte străzi la acea oră. Din când în când, se mai oprea câte unul, se uita la vreo revistă, întreba de vreun ziar şi pleca.

Totuşi, ar fi vrut să ştie mai multe despre el, dar nu îndrăznea să întrebe. Ştia că nu va primi răspunsurile pe care le aştepta. La urma urmei, nici nu conta cu adevărat. Oare ce ar zice el dacă m-ar vedea acum? se întreba ea în gând, zâmbind din colţul gurii la ideea că ar apărea în acea clipă, în drum spre apartamentul ei din clădirea de vizavi. Dar nu o să apară… O umbră de tristeţe i s-a aşezat pe gânduri şi i-a acoperit ochii. Câteva fire de scrum i-au căzut pe pantalonii eleganţi. I-a scuturat fără grabă. Mai avea din ţigară doar preţ de un fum, dar ar mai fi stat. Nu-i venea să plece încă, era atâta linişte acolo, la nivelul la care cei mai mulţi oameni nu îşi coboară niciodată privirea, prea grăbiţi să ajungă undeva, mereu în fugă, mereu într-o competiţie imaginară cu ceva sau cu cineva.
- Buticul ăla de la colţ are un automat de cafea, vrei? a întrebat-o bătrânul. Eu mai beau câte una şi spre seară, că nu închid înainte de opt.
- Da, da… Cappuccino, nu chiar cafea, i-a zis ea, veselă că are motiv să mai stea.
- Am eu fise, nu e nevoie, a zis el, în timp ce se îndrepta deja spre acel butic de la colţul străzii.
Îl ştia şi ea, cumpăra mărunţişuri de acolo, când uita să le ia din supermarket. Oare ştie că stau vizavi? se întreba privind spre geamul apartamentului ei, cu storurile trase şi cu aerul stătut al unei case ce tânjeşte după familiaritatea unui doi. Nu era nimeni care să o aştepte, el nu o mai căutase de aproape trei săptămâni şi tare îi era teamă că nu va mai suporta mult timp absenţa lui cu aceeaşi detaşare pe care încă se forţa să o arate. Ezitase, o mică ezitare şi întregul castel din cărţi de joc care compunea legătura nevăzută dintre ei se prăbuşise. Niciodată nu îşi închipuise că un gest atât de mic cum e ezitarea ar putea avea astfel de urmări. Mic doar în aparenţă… La început, refuzase să creadă că poate pleca dintr-atâta, apoi crezuse că e un soi de glumă a lui şi că se va întoarce, la fel cum făcea uneori, când o păcălea şi se ţinea departe de ea câte două-trei zile, dar mai apoi, când văzuse că telefonul continua să rămână tăcut, că pe e-mail nu venea niciun mesaj şi la uşă nu suna nimeni, începuse să realizeze că era ceva serios. Prea serios şi prea neaşteptat. Fusese doar o mică ezitare… Şi, atunci, a început să sufere. Abia când conştientizezi boala, abia atunci începi să suferi, şi-a spus. Aşa fusese şi la ea, doar după ce îşi dăduse seama că nu se va întoarce, începuse să o doară certitudinea absenţei lui, gestul ireversibil care acum o costa nopţi nedormite, imaginari cai verzi pe pereţi şi dorinţe pe care nu mai avea curaj să le spună cu voce tare. Frica. Teama de a nu face o altă mişcare greşită, care să atragă după ea multe altele, efectul în lanţ al ezitării. It’s all about choises. Dar ea nu alesese! Nu apucase să aleagă, ea doar ezitase preţ de un sentiment. Îşi dorise doar un scurt răgaz în care să-şi tragă sufletul şi să se asigure că ritmul în care-i bate inima e cel bun, că nu falsează. Nici măcar nu fusese o ezitare adevărată, o ezitare pe de-a-ntregul.
- Rebus aveţi? a ajuns la ea vocea unei femei nu tocmai tânără, dar elegantă, care se oprise în faţa chioşcului.
- Ăăăă, staţi aşa, să mă uit.
S-a ridicat repede, amuzată că a fost luată drept vânzătoarea de la chioşc, şi s-a dus înăuntru. I-a arătat cele câteva rebusuri pe care i-au căzut ochii, femeia a ales unul, a plătit, i-a mulţumit cu un zâmbet la fel de elegant ca şi hainele pe care le purta şi a plecat. A dat să se întoarcă pe scaunul de afară, încercând să dea un nume senzaţiei care o încerca. Una plăcută. Dar i-au căzut ochii pe o carte deschisă, aşezată undeva în dreapta, peste ziare. Hemingway, Insulele lui Thomas Hudson. Aşa deci... Nu a fost neapărat surprinsă, bănuia că bătrânul citeşte, prea se exprima uşor şi avea idei frumos ordonate. Şi-a reluat locul de spectator din faţa chioşcului. Tare îi plăcea să stea acolo în după-amiaza aceea nehotărâtă.
- Cafeaua dumitale, domniţă, vocea gâjâită a bătrânului vânzător de vise a readus-o pe scaunul mic şi confortabil de pe trotuar, în acea după-amiază de toamnă prematură, când şi-a oprit sufletul lângă al lui, la o cafea şi o ţigară.
- Mulţumesc, a şoptit cuminte, ca şi atunci când, copil fiind, se aşeza lângă mama ei, la geam, cu un ceai fierbinte între palme, şi priveau amândouă cum ninge.
Se uita la ea amuzat, cu un început de zâmbet şugubăţ în colţul gurii.
- Am dat un rebus, i-a spus ea, zâmbind.
- Oh, ţi-ai făcut intrarea în lumea comerţului cu vise!
Ochii ei zâmbeau.
- Da, cred că da.
O tipă tânără, cam de vârsta ei, le-a întrerupt gândurile, în căutarea unei reviste. Una lucioasă.
- Vezi, şi ea îşi doreşte altceva decât are, i-a zis bătrânul arătând după tipă, în timp ce se aşeza din nou pe scaunul lui. Crede că viaţa colorată din reviste se poate obţine prin perseverenţă şi dorinţă intensă. Nu pierde niciun număr din revista aia, lună de lună vine după ea, cu nerăbdare. Mereu singură.
- Visează la un prinţ care să-i aducă dorinţele împlinite pe o tavă din argint. Încă mai crede în basme…
- Dar nu asta e rău, să crezi în poveşti nu e rău, doar că trebuie să crezi în povestea ta, nu să cauţi una închipuită. Dacă nici măcar tu nu crezi în povestea ta, cum să o creadă alţii? Cum să devină posibilă?
- Mda…
- Nu pari prea convinsă.
- Nu ştiu dacă e atât de simplu, asta e tot.
- Dar nu e simplu. Nu e simplu deloc. Să crezi în ce eşti, să nu te tot abaţi de la drum, să nu vrei mereu să fii altcineva, altceva… nu e uşor. Foarte puţini reuşesc asta.
- Nu întotdeauna eşti ceea ce trebuie, sunt cazuri când e bine să îţi doreşti să te schimbi. În ceva mai bun, desigur.
- E o iluzie, niciodată nu te schimbi cu adevărat. Esenţa ta rămâne aceeaşi, se schimbă doar unele obiceiuri, unele apucături, dar tu rămâi la fel. Şi ai ocazia să te convingi de asta la prima încercare mai dură în care te împinge nesuferita asta de viaţă. La primul şoc, realizezi că eşti tot tu, că şi un milion de dorinţe de schimbare sunt degeaba. Schimbare în bine, cum spui tu. Nu trebuie să cedezi tentaţiilor spre rău, da, asta e altceva. Să nu perseverezi când eşti atras spre porniri care te înjosesc ca om. Dar schimbare, realmente schimbare... n-ai să vezi.
I-a privit cu calm înflăcărarea, şi-a mai aprins o ţigară şi a renunţat să-l contrazică. Nu pentru că ar fi convins-o, deşi începea să îi înţeleagă raţionamentul, ci pentru că nu mai era convinsă de propriile-i argumente pe care le pregătise cu doar câteva clipe mai înainte.
- Cu alte cuvinte, cu cât ne asumăm mai repede cine suntem, cu atât o să ne fie mai uşor.
- Exact, a aprobat-o el, cu satisfacţie. Nu spun că nu avem nevoie de provocări, spun doar că, de cele mai multe ori, alegem greşit provocările la care răspundem.
- Ehe, ai un ucenic!
Un bărbat cam de vârsta bătrânului se oprise în faţa lor şi îi privea amuzat.
- Şi încă ce ucenic!
S-a ridicat să dea mâna cu el, s-a dus înăuntru şi i-a întins un ziar pus sub tejghea. Era un client fidel, căruia îi păstrase deoparte felia de vise, să nu i-o cumpere altcineva. România liberă. Da, chiar se potriveşte cu el, s-a gândit ea. Nici nu şi-l putea închipui citind altceva. Era îmbrăcat într-un costum gri, vechi, ce părea să fi fost la modă acum nişte zeci de ani, cu un baston pe care nu neaparat îl folosea şi cu o pălărie din aceeaşi epocă din care venea costumul.
Se înserase şi era răcoare. Şi-a strâns mai bine pe ea sacoul care nu mai părea suficient de călduros. La orizont se arătau nişte nori pufoşi, pe un cer sticlos. Mai avea doar două înghiţituri din cafeaua un pic prea dulce din paharul din plastic pe care îl învârtea între palme. Cei doi bătrâni vorbeau ceva despre un articol din ziarul pe care costumul cu baston tocmai îl luase. Politică... Ar trebui să plec, se gândea ea. Câteva lumini se aprinseseră la unele geamuri din clădirea ei. La ea era tot întuneric.
- La revedere! pălăria s-a ridicat să însoţească salutul.
- La revedere, a zâmbit ea, cu sinceră simpatie.
- Îţi vine să crezi că omul ăsta era, acum mulţi ani, unul dintre cei mai bogaţi din oraşul ăsta? Nu prea, hm? Nici el n-a ştiut să îşi urmeze propria poveste, iar acum viaţa lui se limitează la lungi plimbări meditative prin parc, la România liberă şi la vizite rare în casa în care, cândva, şi-a abandonat familia, pentru un vis prea mare pentru el.
- Credeţi că regretă?
- În clipele de sinceritate, recunoaşte că da. Dar, de cele mai multe ori, e prea mândru ca să o spună. Şi cumpără de ani de zile acelaşi ziar. Aceeaşi fiţuică ce îi aminteşte de vremurile lui bune. Le duce dorul, la ele visează acum, ar vrea să întoarcă timpul, cred.
Îl priveşte pe bătrânul în costum vechi cum se îndepărtează agale, cu bastonul într-o mână şi cu ziarul în cealaltă. Un vis în alt vis.
- Iar pe dumneata te văd singură prea des, a schimbat el subiectul, pe nepusă masă.
A vrut să mimeze indiferenţa, dar a renunţat. Şi-a mai aprins o ţigară, i-a oferit şi lui, dar el deja aprinsese una din pachetul aşezat cu nonşalanţă jos, lângă scaun.
- Voribiţi despre singurătatea aceea a lui unu plus unu?
- Acum, da.
Ar fi vrut ca răspunsul lui să fie altul, ca să poată divaga, să se eschiveze, să îi explice că singurătatea e în noi uneori, că nu se vede, mai degrabă se simte. De către cel care o trăieşte şi de către cei din jurul lui, deopotrivă. Singurătatea aceea e o stare, nu un fapt, ca la unu plus unu. Dar n-a fost să fie, bătrânul nu despre acea singurătate voia să ştie. Tăcerea ei în căutare de eschivare l-a făcut să insiste.
- Te-am văzut şi cu celălalt unu, eraţi unu plus unu, cum zici tu, acum ceva vreme. Şi el mai lua câte ceva de la mine, nu foarte des, dar în unele zile se oprea pe aici. Cel mai ades căuta ţigări, nu ziare. Până a învăţat că le găseşte la colţ, la butic. Nu prea mi-am dat seama la ce visa, n-am apucat să îi învăţ obiceiurile, aici era doar în trecere. Dar am văzut siguranţă la el. Şi nonconformism.
- Da, fumează mult… Ţigări. Ziare mai puţin şi doar pe internet.
- Generaţia online.
- Generaţia dă-mi un link, a izbucnit ea în râs.
Se priveau şi râdeau. O femeie tânără şi un bărbat bătrân, pe două scaune, în faţa unui chioşc cu ziare. Două suflete singure în căutarea unui râs eliberator. Nu, în după-amiaza asta nu o să îţi dau satisfacţia de a-mi fura liniştea, şi-a spus ea în gând şi a făcut o fandare.
- Hemingway?
Bătrânul a mustăcit uşor, conştient de fandarea ei.
- Şi Hemingway. Eu prefer visele de cursă lungă, nu astea de o zi, de un an, din ziare.
- Frumos spus...
- Tot un singuratic şi el.
- Un alt fel de singuratic.
A luat din pachet ultima ţigară.
- M-aţi făcut să fumez mai mult ca de obicei, i-a reproşat în glumă, în timp ce bătrânul scăpăra bricheta. Singurătăţile sunt de multe feluri, foarte multe.
S-a oprit, brusc, dându-şi seama că alunecă iar pe terenul de care mai înainte fugise.
- Dumneata nu pari să te fereşti de ea, profită bătrânul, repede.
- Dar nici nu o cultiv.
- E ca şi cum ai spune că ea te alege pe tine, nu tu pe ea.
- Aşa şi e, nu eu am ales-o.
- Totuşi, nu îl mai văd cu tine pe băiatul care fumează mult...
Râde, oarecum nervos.
- Asta înseamnă că eu l-am alungat? Poate că a fost alegerea lui…
Bătrânul zâmbeşte fără grabă, arătând spre cer.
- Vin ploi.
Necesară pauză, paşi laterali, respiraţie fumată.
- Când e vorba despre unu plus unu, alegerile nu se fac solitar. Mereu e vorba de doi. Într-un fel sau altul. Şi dumneata ştii asta, ţi se citeşte în ochi.
Da, mi se citeşte în ochi… Ploaia începe să cedeze, stropii sunt tot mai rari şi mai mărunţi. Undeva, în dreapta, cerul îşi recapătă albastrul. În ritm cu ploaia, trecătorii încetinesc, devin mai relaxaţi. Oare de ce fug oamenii de ploaie? O pereche se opreşte la chioşc, iar el pune mâna, hotărât, pe un ziar, probabil de sport. Un el şi o ea deja blazaţi, după priviri şi după indiferenţa din gesturi. Bucuraţi-vă de ploaie, bucuraţi-vă de voi! îi vine să le strige. De ce oamenii uită să se privească? Oare el ce caută în ziarul acela? Ce vise îi fură liniştea? Deja picăturile cad doar sporadic... Un val de amintiri îi năvăleşte în spatele pleoapelor sub forma unei lacrimi pe care nu o lasă să se întrupeze. Forţează ochii să privească lumea, să se scuture de a fost odată. Îngeri căzuţi pe caldarâmul sufletului se încăpăţânează să prindă viaţă.