Noapte albă

Lumina slabă a apusului mă obligă să forţez privirea, ca să poată desluşi silueta care se îndepărtează încet de mine, spre celălalt capăt al plajei. E un bărbat care îmi face semn să mă apropii, în timp ce el merge în sens opus, cu spatele. Valurile se izbesc monoton de ţărm şi se sparg în tăcere de nisipul moale şi rece prin care mă chinui să înaintez. Nu ştiu de ce merg spre silueta tot mai slab conturată, simt doar cum picioarele mi se afundă şi mai mult în nisip, în timp ce panica pune stăpânire pe mine. Teama că nu o să-l pot ajunge, pentru că nu mă pot mişca suficient de repede. Încerc să alerg, o durere surdă îmi cuprinde braţele şi încep să plâng. Silueta e tot acolo, în depărtare, tot cu mâinile întinse spre mine şi continuă să se distanţeze... Lacrimile îmi alunecă pe obraji şi sunt furioasă că nu pot fugi. Vreau să ajung la el, vreau să văd cine e, are nevoie de mine. Al naibii nisip! Un ţiuit tot mai acut îmi străpunge mintea, se aude tot mai aproape şi mai tare. Încerc să mă uit în jur, să văd de unde vine. Lumina devenită, brusc, mai puternică mă face să închid ochii pentru o clipă, apoi îi redeschid uşor, încet-încet mă dezmeticesc, ţiuitul vine din dreapta mea. E mobilul. Ah, am visat...
Până să iau telefonul să văd cine e, se opreşte din sunat. Îmi simt capul greu, ca după un somn profund în după-amiezile de vară, când căldura te sufocă dacă încerci cea mai mică mişcare şi singura soluţie ca să îi faci faţă e să dormi. Butonez telefonul, e un număr necunoscut, o fi fost vreo greşeală, cine să mă sune în noaptea de revelion? Cât e ceasul? 3 şi 10... Paharul meu cu gin e aproape neatins, am adormit întinsă pe pat, în timp ce ascultam muzica ce încă se aude în surdină din boxele mele mari si demodate. Clipesc uşor confuză şi privesc în jur prin cameră, în căutarea visului. Părea atât de real...

Totuşi, cine o fi sunat? E răcoare. Ah, am lăsat uşa de la balcon deschisă. Mă ridic cu gândul să o închid, dar ies pentru câteva clipe şi mă uit la luminiţele de pe bulevard, rezemată de balustradă. Undeva, spre centru, se aude muzică, iar dintr-o maşină care tocmai goneşte pe strada pustie un tip agită pe geam o sticlă şi chiuie în semn de fericire. Sau de cretinism. De fapt, n-am înţeles niciodată rostul chefurilor din noaptea asta. Atâta agitaţie, atâta disperare, pentru ce? Pentru că a mai trecut o bucată de timp indexat convenţional? Timpul trece oricum. Pentru că unii s-au obişnuit ca ăsta să fie intervalul la care îşi fac un bilanţ? Cred că, pur şi simplu, ne mai trebuia un motiv oficial de băut, de ieşit din case, din oraşe, din rutină. Numai că, în cele din urmă, şi asta devine rutină.
E frig, nu e zăpadă nici de data asta, dar e foarte rece. Mă întorc la căldura din apartament, iau o gură de gin şi mă aşez în fotoliul de lângă geam, prea moleşită ca să mă schimb şi să mă pun în pat. O durere slabă şi difuză în tălpi îmi aminteşte că încă mai port pantofii cu toc. N-am fost nicăieri, am refuzat toate invitaţiile pentru seara asta şi am preferat să stau singură. Dar m-am îmbrăcat elegant. Nu ca să respect convenţiile, ci pentru că am sperat. Am vrut să cred că noaptea asta o să-l aducă pe L. Ştiu, sunt un copil... Scot picioarele din pantofi şi simt covorul moale sub tălpi. Un sunet spart se distinge de muzică, e telefonul. Acelaşi număr pe care nu îl ştiu.
- Da.
- La mulţi ani!
Nu e vocea pe care o aşteptam, e Andrei, colegul lui L.
- La mulţi ani...
- Sper că nu deranjez.
- Nuuu, am văzut că ai sunat şi mai devreme, nu ştiam al cui e numărul. Am ajuns prea târziu la telefon, adormisem.
- Dormeai? Aşa devreme?
Zâmbesc, deşi la telefon e inutil, trebuie să pui totul în cuvinte, altfel celălalt nu poate înţelege.
- Da.
- Te-ai plictisit repede pe la vreun chef şi te-ai retras, hm?
- Nu, n-am fost nicăieri.
O tăcere scurtă. Şi obosită. A mea.
- Adina, ştiu că poate părea ciudat, dar aş vrea să vorbesc ceva cu tine. Pot să-ţi fac o vizită?
- E urgent?
- Nu neapărat, e un moment la fel de bun ca oricare altul, dar acum aş vrea să o fac. Dacă eşti de acord, desigur.
- Ok... Noteaza-ţi adresa.
- Ştiu unde stai. De la L, adaugă repede.
- Oh, ok. S-a întâmplat ceva?
- Nu. Nu cred, de fapt, nu ştiu, vorbim la tine. S-ar putea să dureze ceva până ajung, nu ştiu dacă găsesc taxi prea uşor.

- Da, ştiu cum e. Ok.

(...)

- La ce te gândeşti?
Vocea lui Andrei sparge tăcerea şi mă aduce înapoi în camera devenită, brusc, prea mică pentru mine. Simt nevoia să ies, să mă plimb, să las gândurilor spaţiu în care să se desfăşoare. Nici măcar să plâng nu mai vreau. Mai degrabă încep să mă enervez. Nu pe situaţie, ci pe veşnica mea disponibilitate pentru parabolele lui L, pentru tâmpeniile în care mereu mă las antrenată de el.
- Ştii, de fiecare dată când m-a pus într-o situaţie ciudată mi-am spus că e ultima pe care o accept. Şi de fiecare dată mi-am călcat cuvântul şi am mers mai departe printre labirinturile lui. Acum iar mă întreb dacă, în sfârşit, n-a venit momentul să mă opresc, să nu mai marşez la jocul lui absurd.
Mă ridic şi ies pe balcon. Undeva, deasupra oraşului adormit de beţia revelionului, lumina începe să învingă întunericul. Noaptea cedează. Aceeaşi rocadă dintotdeauna. Îl simt pe Andrei lângă mine. Se reazemă cu spatele de balustradă şi mă priveşte.

- Nu ştiu foarte multe despre povestea voastră, pentru că eu şi L nu suntem chiar genul care intră în detalii din astea când ieşim la bere, dar... încearcă să fii aşa cum eşti tu de obicei, nu aluneca spre extreme.

- Cum sunt de obicei? De unde naiba ştii tu cum sunt de obicei? Crezi că mă cunoşti îndeajuns dacă mi-ai citit nişte e-mailuri? Da, ai aflat nişte detalii, dar nu e de ajuns. Hai să intrăm...