Dezinvoltură

Cum spuneam, acum două zile, m-am aşezat la terasa unei cafenele de lângă plajă, la singura masă liberă, să iau ceva răcoritor înainte de a mă întinde pe nisipul fierbinte şi de a mă hotărî în ce direcţie să o iau în acea după-amiază. Abia mi-a luat ospătarul comanda, că la masa mea s-a oprit o fetiţă de 11-12 ani, am presupus eu, şi m-a întrebat în engleză dacă aştept pe cineva. Dacă nu, să îi permit să se aşeze, având în vedere că nu mai sunt locuri libere la alte mese. Sigur că da, i-am răspuns, luată prin surprindere. Nu se întâmplă prea des ca un copil să vină la o cafenea şi să întrebe dacă mai e un loc liber la masa ta, să comande cu detaşare o îngheţată cu de toate şi, la fel de dezinvolt, să înceapă să converseze cu tine.
- Nu e prea cald pentru cafea? m-a întrebat după ce ospătarul mi-a adus sucul de portocale şi cafeaua.
- Poate, dar cu un suc rece lângă ea e ok, i-am răspuns repede.
- Nu sunteţi din Anglia, nu? Nici din Germania...
- Nu, nu sunt. Cum ţi-ai dat seama? am râs eu, în timp ce ea a mulţumit politicos ospătarului care i-a adus îngheţata şi care ne credea împreună.
- După accent. Şi după... îmbrăcăminte. Şi figura, a adăugat repede, gesticulând în jurul feţei, după o pauză.
- După figură?
- Îhî. Englezoaicele şi nemţoaicele sunt mai... nu ştiu, mai puţin plăcute la privit. Şi se îmbracă ciudat.
- Aşa...
- Deci?
- Deci?
- De unde sunteţi?
- Aaaa, din România. Eu sunt Adina.
- Ines.
Mi-a întins o mână micuţă, cu o piele catifelată şi bronzată. I-am luat-o şi i-am spus că îmi pare bine. Şi chiar începeam să mă bucur. Părea un copil inteligent şi bine educat. Iar dezinvoltura ei mă dădea gata. Până să ne terminăm eu cafeaua şi ea îngheţata, am aflat că are 11 ani şi că toată vara asta stă doar cu un soi de guvernantă care are grijă de ea, pentru că părinţii ei sunt plecaţi în Brazilia, cu nişte treburi. I-am spus că eu sunt în vacanţă, cum să îi explici unui copil de 11 ani că ai venit dintr-un colţ îndepărtat de lume în căutarea unui om care a dispărut şi care a luat cu el şi sufletul tău? M-a întrebat dacă mă poate însoţi la plajă, am fost de acord, iar cât timp ne-am lăsat mângâiate de soare am aflat o grămadă de lucruri despre Carvoeiro. Că aici englezii sunt ca la ei acasă, că mulţi au proprietăţi pe care le folosesc ca pe un al doilea cămin sau le închiriază în timpul verii, că undeva în susul coastei există un bar foarte aproape de nişte grote, la care ajungi coborând nişte scări, o să ţi-l arăt, că magazinele cu suveniruri de pe strada principală sunt prea scumpe, găseşti aceleaşi lucruri mult mai ieftin la piaţa de suveniruri, care e pe o străduţă mai retrasă, că piaţa de peşte e deschisă doar dimineaţa, că în zilele senine-senine, dacă te uiţi cu maaaare atenţie în zare, poţi vedea Gibraltarul, chiar aşa? nu e doar o iluzie, pentru că ştii că e în direcţia aia? nuuu, nu e doar o iluzie, o să vezi, că... şi câte şi mai câte. I-am propus să mă tutuiască, să îmi spună pe nume, era obositor altfel, plus că se potrivea foarte bine felului ei de a fi şi de a vorbi aşa, ca de la om mare la om mare. Pare foarte matură pentru vârsta ei, cred că nu prea are copii cu care să se joace, mă gândeam în timp ce o priveam cum urmărea serioasă şi cu o oarecare invidie resemnată o ceată de puşti gălăgioşi care jucau volei.
- Ai copii? m-a întrebat ea, cu o curiozitate veselă.
- Copii? Nu...
- Ah... Dar un iubit?
- Nu chiar.
- Nici iubit? Hm, nu eşti cam singură?
Am izbucnit în râs.
- Pentru oamenii mari nu e chiar rău să mai fie şi singuri uneori. Dar tu?
O umbră i-a trecut repede peste privire, după care ochii şi-au recăpătat sclipirea jucăuşă.
- Eu ce? Eu desenez.
- Da?
- Da.
Am tăcut amândouă câteva clipe. Încercam să desluşesc tristeţea acestui copil care m-a ales din mulţime şi care căuta o portiţă de comunicare cu mine.
- Îmi arăţi şi mie ce desenezi?
- Mâine.
- Ok, mâine.
Ieri, ne-am întâlnit tot după-amiază, de data asta într-un loc şi la o oră stabilite. Eu mi-am băut cafeaua, ea şi-a savurat îngheţata şi mi-a arătat nişte desene, câteva acuarele. Nu prea mă pricep la aşa ceva, dar ce am văzut mi-a plăcut foarte mult. Totuşi, îmi păreau triste pentru nişte desene ale unui copil de 11 ani. N-aş putea spune exact de ce, dar aceea era senzaţia pe care mi-o dădeau. Aş fi vrut s-o întreb despre asta, dar mi-am spus că e mai bine să mai aştept. După care m-a dus la o altă plajă, una ceva mai mică, tot adăpostită de un golfuleţ şi mult mai liniştită. A stat cu mine la soare, s-a bălăcit un pic prin apă - spre deosebire de mine, ştie să înoate, doar a crescut pe malul oceanului -, mi-a povestit despre vizita pe care anul trecut a făcut-o cu părinţii în Franţa, care nu pare s-o fi impresionat prea mult, şi m-a pus să-i spun despre România. Aşa au trecut câteva ore, fără să-mi dau seama, când m-am uitat la ceas era deja trecut de şapte.