Forgiven

Dintr-un jurnal

Ziua de azi stă sub semnul unei veşti proaste. Şi, brusc, perspectivele se îngustează...
Iar previzibilitatea nu reduce unele efecte.
(24 mai 2010)

**
Ştiu că nu e un subiect plăcut, dar mă gândeam în ultima vreme că n-aş vrea să fiu îngropată undeva, ci risipită în mare. Aşa cum sunt şi în viaţă, risipită prin locuri îndepărtate, după care tânjesc, fără să găsesc vreodată unul anume de care să aparţin cu adevărat. Cred că aşa voi fi până la sfârşit. De ce n-aş fi şi după?

Cuvântul de azi? Nu ştiu, ar trebui inventat, e o sumă de cuvinte. Cu multe senzaţii.
(1 iunie 2010)

**
La urma urmei, e un tango. Pasul tău înapoi îl generează pe al meu.
Ritmul face tot.
Iar dincolo de cuvinte, de filosofii, de paradă rămâne muzica, pe care nu oricine ştie să o audă.
(4 iunie 2010)

**
Ieri - după o conştientizare - a gărzii lăsate prea jos - m-am ridicat: am luat Dialogurile lui Borges şi Sabato - deşi e greu să ieşi din librărie cu o singură carte; cafeaua cu Cointreau, afară, pentru că mi-era dor; râsul, relaxarea, fuga de carapace; somn, în sfârşit, somn.
(6 iunie 2010)

**
Calexico (răbdare cap-coadă)
Îi iubesc pe oamenii ăştia. Pentru ritm, pentru instrumente, pentru vocea care se topeşte din când în când printre ele... Pentru că ascultându-i poţi închide ochii şi să te vezi în maşina veche ce înaintează tăcut pe un drum prăfuit, într-un ţinut arid şi ars de soare, tânjind după ceva rece, ascuns după ochelarii de soare, prea cufundat în tine ca să vorbeşti cu cel de la volan. Şi îţi imaginezi oraşul spre care te îndrepţi, jumătate lemn, jumătate piatră, departe de civilizaţia gălăgioasă, departe de lumea dezlănţuită şi de mamuţii din sticlă... Şi inspiri adânc, priveşti în jur cu nerăbdarea în gânduri, vezi doar pustiul care aleargă pe lângă tine şi mai aprinzi o ţigară, din care tragi cu sete şi învârţi butonul de volum, să dai muzica mai tare. Doar o idee. Cât să simţi cum îţi alunecă printre simţuri. Şi drumul şerpuieşte în faţă...
(10 iulie 2010)

**
Acum ceva vreme (să tot fie deja vreo trei ani, cred... ce zboară timpul), cineva mă întreba în faţa unui pahar cu gin: Pe o scară de la 1 la 10, cum stai cu încrederea în oameni acum? Nu mai ştiu dacă am dat o cifră, dar am recunoscut că nu mă apropiam deloc de 10...
(22 iulie 2010)

**
Ce poţi face într-o seară de vineri toridă în Bucureşti? Găseşti o terasă cu grădină şi muzică live, nişte prieteni, ceva de băut şi laşi noaptea să-şi vadă de ale ei.
(7 august 2010)

**
Într-unul dintre apartamentele de pe palier locuia un bătrân. Slab, bolnav, nu ştiu dacă l-am văzut vreodată afară din bloc, doar stătea la o măsuţă de pe hol, lângă uşa apartamentului, şi fuma. O măsuţă cu o faţă de masă pe ea şi cu o vază mică cu flori. Zilnic îşi fuma ţigările acolo. Nu prea îl vedeam, că apartamentul lui e pe colţul de palier dinspre lift, palier care e ca un fel de L, dar simţeam când era acolo, după mirosul de ţigară. Nu tocmai fin miros. Habar n-am ce naiba fuma, dar mirosea al dracu' uneori.

Asta a durat vreun an... Apoi a murit, iar în apartament stă acum altcineva. Presupun că cei care l-au îngrijit, nu cred să fie copiii lui - când a murit, s-au adunat bani prin bloc, pe motiv că nu avea pe nimeni...

Dar pe hol a rămas măsuţa. Şi de atâtea luni de când a murit cred că nu am văzut vreodată masa aia fără flori în vază. Deşi nu mai stă nimeni la ea. Doar e acolo. Cu faţa de masă pe ea şi cu florile în vaza aia mică. Nu cine ştie ce flori, de cele mai multe ori simple, de sezon. Dar flori. Niciodată uscate, niciodată vaza goală. E impresionant... Pe un hol abia luminat (nu are geamuri, nu dă spre exterior), la etajul 3, într-un colţ, departe de lumea dezlănţuită, e o masă cu flori pe ea, în amintirea unui bătrân care îşi fuma acolo tutunul...
(26 august 2010)

**
Ultimul sms: gratuit cremă anti-age Herbagen cu extract din melc in val de 45 lei la cumpărături de min 80 lei doar in noul Plafar Retail din bd. Mihalache nr. 98 stoc limitat

Adică au stors un melc şi au făcut cremă din el. Cum dracu' mă găsesc ăştia?


- Eşti ok?
- Nu. (asta am recunoscut în gând)
(10 septembrie 2010)

**
zicea cineva că până şi persoana care credeai că nu te va dezamăgi vreodată o va face la un moment dat; aşa e... era un gest mărunt, dar a lipsit
time to move on
(19 septembrie 2010)

**
Uneori, oamenii sunt ca două baloane... Ştii tu, alea care plutesc, se ciocnesc, apoi se îndepărtează iar, mânate tocmai de forţa din momentul apropierii, şi cine ştie dacă vreodată se vor mai apropia suficient ca să se mai atingă.

Toamna asta a fost un fiasco. Şi la propriu, şi la figurat.

Zicea Lore că în februarie s-ar putea să meargă în Portugalia. Poate reuşesc şi eu. Imagine that: februarie departe de iarna urâtă din România! Mda, ar fi frumos...

Sunt în urmă cu cartea. Şi mi-e lene. Frig. Perne, pătura, cafeaua. Când se întoarce vara?
(29 septembrie 2010)

**
Nu ştiu de ce, toamna predispune la muzică simfonică şi la operă.
(30 septembrie 2010)

**
Există o intimitate a gesturilor şi a cuvintelor pe care o împarţi cu cineva chiar şi după ce unele lucruri ştii că s-au consumat pentru totdeauna, o anumită senzaţie de bine care poate să apară chiar dacă la un moment dat aceeaşi persoană te-a rănit.
Poate că, totuşi, nu suntem mai mult decât chimie, iar sufletul o iluzie. Asta ar fi o explicaţie pentru multe.
Sau poate că aşa se nasc unele prietenii de durată, genul acela de relaţie care se hrăneşte cumva singură, care nu are nevoie de tandreţuri zilnice, e destul să ştii că există acolo, undeva, că o găseşti mereu când întinzi mâna.

E prea frig. Prea repede...
(5 octombrie 2010)

**
Din categoria ce mi-a plăcut azi: Nimeni nu te poate face să te simţi inferior fără consimţământul tău.
(11 octombrie 2010)

**
Mi-a rămas în minte o atingere. Neaşteptată. Ca un gust plăcut, pe care doar îl intuiam.
Toamna asta o fi deghizată?
Mai am puţin din Aprilie în Paris. La sfârşitul unor capitole, îmi doream să fumez. Îmi părea singurul gest care se potrivea. Şi mă întreb ce anume declanşează instinctul de animal din noi. Şi dacă o să învăţăm vreodată să ne ferim de războaie. La urma urmei, cei care îşi doresc războaiele şi care le pornesc sunt mult mai puţini decât noi ceilalţi. Şi totuşi, de cele mai multe ori, ei înving.
(17 octombrie 2010)

**
Regula nr. 1: după ce iei o decizie, nu privi înapoi.
(19 octombrie 2010)

**
... dar e trist că ne trezim din alergăturile stupide care ne ocupă timpul abia după ce pierdem ceva sau după ce e cât pe ce să ne pierdem pe noi. Uităm să trăim, uităm să privim în jur, uităm să ne privim în ochi. Construim ziduri de toate felurile între noi şi lumea care ne înconjoară, deşi nu vrem, totuşi, să fugim din mijlocul ei. Suntem mereu defensivi. Şi în cel mai bun caz încercăm să îi facem pe alţii după forma şi culoarea noastră. În loc să luăm oamenii aşa cum sunt, cu bune şi cu rele. La fel şi viaţa.
Şi ne e frică să ne exteriorizăm, ne e ruşine să recunoaştem că suntem vulnerabili, de dragoste ce să mai spun, toţi şi-o doresc, dar cei mai mulţi se feresc ca de dracu' să o spună, să vorbească despre ea.

În sfârşit, nu aveam intenţia să devin excesiv de serioasă (pentru că şi ăsta e un păcat în ziua de azi, aşa zic unii; cică e mai bine să mimezi că eşti spiritual), doar că citisem ceva şi mi-am amintit frânturi de viaţă...

Azi e soare, pot să stau cu geamurile deschise şi mă declar fericită.
(23 octombrie 2010)

**
Indiferent cât de proastă zi aş fi avut, trompeta lui Chris Botti reuşeşte mereu să repare tot...
(9 noiembrie 2010)

**
Inconştient, cred că mereu am tânjit după un suflet care să nu-mi ceară să mă explic, care să nu vrea să îmi ştie trecutul, să mă accepte aşa cum sunt în clipa prezentă. Lânga el şi atât. Să asculte cu mine acelaşi song, să ţină companie tăcerii mele, să mă ia de mână şi să mă plimbe pe străzi fără nume, să-mi sărute nedumerirea din mers, să-şi afunde obrazul în mine, să nu mă întrebe de ce, să fie de acord că uneori cuvintele sunt în plus, să creadă că o să mă întorc, fără să mă întrebe când, să îmi mângâie tristeţile şi să aibă răbdare să îmi treacă, să mă lase să îi ating ochii cu un zâmbet care taie mărunt distanţa...
(8 decembrie 2010)

**
Prima zăpadă e mereu plăcere, joacă, scoate copilul din tine. Chiar şi din mine, care nu sunt prietenă cu iarna. Obrajii înţepaţi de frig, graba spre căldură, apoi plăcerea palmei în jurul cănii fierbinţi. Să simţi cum te topeşti pe dinăuntru câte puţin... Şi muzica. Şi lumina.
Gândurile fug spre ieri...
Iar azi nu simt că aş vrea să fiu în altă parte, mi-e bine aici şi acum. Indiferent cât de puţin va ţine. Şi nici nu vreau să ştiu de ce. Pur şi simplu.
Şi tot azi cuvintele mele sunt dezordonate. E de la zăpadă.
Ochii spun ceea ce tăcerile ascund.
(17 decembrie 2010)

Quando le sere al placido

Relaxări

Ce poţi face într-o seară când încă te simţi în vacanţă, nu ai chef de citit, nici de discuţii profunde sau "profunde", nici de ieşiri de bon ton?
Pui muzică, o gură de cafea şi meştereşti ceva prin bucătărie. Rezultatul. (Sper ca Ciuleandra să nu râdă de opera mea. :)) )

În sfârşit, a apărut Nimfa nestatornică. Poate că mâine ajung prin librării.
Un refuz diplomatic e tot un refuz?
Am găsit finalul pentru un text.
M-am izolat iar, deşi nu mi-am dorit asta. Dar momentan mi-e bine.
Nu mai ştiu cine şi unde zicea că lumea a fost făcută bucăţi la un moment dat şi că noi toţi ar trebui să adunăm bucăţile alea, să o facem la loc... Da, ştiu că e o aiureală. Dar e o aiureală simpatică.

Nada Mais

(...)

Pe doamna Oniga nu neapărat o interesa, dar îl asculta, câte ceva tot era bine să ştie şi ea. În plus, aştepta ziua în care poate-poate printre noutăţile acelea de prin ziare sau de la televizor se va strecura cumva vestea că lucrurile ar putea reveni la ce au fost, pentru că democraţia aia o cam obosea şi chiar o enerva. Cooperativa se desfiinţase, iar ea fusese cât pe ce să rămână pe drumuri, noroc că îşi ţinuse gura şi nu spusese tot ce credea despre Revoluţia lor, ba chiar se prefăcuse bucuroasă de acea democraţie pe care o lăudau cu toţii, aşa că reuşise să rămână un fel de administrator la societatea comercială care înlocuise cooperativa. Le zâmbea tuturor celor veniţi în locul unora dinainte, daţi afară pe motiv că fuseseră activişti, le cânta în strună şi încerca să le intre în graţii, ba chiar pretindea că ea fusese obligată să se înscrie în partid, nici vorbă să-i fi plăcut, iar carnetului îi dăduse foc, desigur, cum făcuseră şi alţii. Doar cu Oniga era sinceră, deşi opiniile lor politice începeau să se despartă, pe măsură ce disputele de la televizor şi de prin ziare se complicau. Ea se declarase din start simpatizantă a feseneului, la început doar în faţa lui Oniga, mai apoi nu se mai ferise să o spună şi altora, după care începuse chiar să se laude că ea se va înscrie în acel partid. Oniga dădea din mâini cu dispreţ când o auzea şi continua să o facă proastă, inclusiv de faţă cu alţii, mândru că el se considera adept al partidelor istorice. E drept că nu prea reuşea să se hotărască şi care anume partid istoric îi plăcea mai mult, dar pentru el important era că se situa de partea celor consideraţi decenţi, cu tradiţie în politică, nu degeaba se numeau partide istorice, aşa că puteau fi şi liberalii, şi ţărăniştii, ce mai conta. Pe doamna Oniga nici măcar nu o lua în serios când venea vorba despre politică, ştiind că ea nu o înţelegea, iar să se uite la ştiri nu prea avea răbdare, tocmai de aceea el îşi cumpărase un televizor numai al lui, să nu mai fie nevoit să suporte comentariile ei debile din timpul ştirilor şi al emisiunilor din fiecare seară.

Happier Man

Septembrie

Ziceam că revin cu mai multe poze, iaca.

Încă nu-mi găsesc locul între patru pereţi, după câteva zile pe afară, oricât de puţine ar fi fost.
Mi-a fost dor de muzici...

septembrie

The Story

Rezumat

Sunt doar câteva poze dintre foarte multe, o să mai aduc mâine şi altele.
Un rezumat al ultimelor zile:

- uitaţi de litoralul nostru, mergeţi la munte; după astea câteva zile, eu recomand Sinaia, evident
- surprinzător de mulţi străini
- Peleşul e... copleşitor, mai ales în interior
- mănăstirea Sinaia e o oază de linişte; şi trebuie văzută
- despre Sinaia... îmi trebuie timp să spun mai multe, dar esenţa am pomenit-o deja, m-aş muta acolo vara
- în ultima poză e Turcescu într-o ipostază nouă; şi chiar mi-a plăcut
- am descoperit cel puţin două povestiri care mi-au plăcut: Cortazar
- şi plăcinta de Turnu
- revenirea în jungla din Bucureşti e mereu grea
- somn, somn, somn

Eh...

M-am îndrăgostit. De Sinaia.
(revin)

Like I Do Now

Din nou Villazón

...

Am încheiat ziua tot cu Johnny Răducanu, cu un interviu redifuzat de TVR, în care a spus o grămadă de lucruri frumoase. Reţin aici doar două: "prietenia e un lucru greu" şi "libertatea e în noi".

Octombrie

**
Nu reuşesc să-l citesc pe Coetzee, am făcut două încercări. Stilul lui îmi pare foarte sec.
În continuare îmi doresc să evadez câteva zile, nu-mi găsesc locul.
Unele absenţe dilată zilele.
Încă mi se învârt în minte unele lucruri spuse de Johnny Răducanu... avea o filosofie de viaţă foarte frumoasă şi sănătoasă. Şi tot mai rar întâlnită.

Tot Johnny...

Pentru că cineva a pus interviul ăsta pe facebook şi mi-a plăcut mult, pentru că Johnny venea dintr-o altă lume, una în care mi-ar fi plăcut să trăiesc şi, pentru că nu se poate, mă bucur de câte ori pot să o citesc povestită de oameni ca el. Aşadar, încă o dată, lumea văzută de Johnny Răducanu. Azi ne-am amintit cu toţii de el, cine ştie peste cât timp o vom mai face...

S-a dus Johnny Răducanu...

Am mai rămas fără un om... Johnny Răducanu.

La vorbă era la fel de plăcut ca la muzică...

La Flor De La Canela

Como Siento Yo

Take This Waltz

De-a valma

planurile mele strălucesc prin faptul că niciodată nu ies; până la urmă, o să renunţ de tot să mai încerc să le fac
în weekendul ăsta Bucureştiul va fi gălăgios şi va trebui să mă împac cu el
şi să şterg duminica
am primit nişte poze de la Ciuleandra şi mi-a rămas gândul la locul ăla
cuvântul plecare înseamnă dor (iar uneori sunt tare naivă)
când vine toamna îţi vine să întorci casa pe dos, s-o scuturi, s-o bagi în maşina de spălat, s-o scapi de vară, de nemişcare, de praf, de ce o mai fi; nu? mie da
or fi apărut gutuile?
anul trecut pe vremea asta mă străduiam să ţin nişte oameni laolaltă, cât efort zadarnic...
şi îmi închipuiam că prieteniile se cultivă, sfântă naivitate; astea există sau nu, simţi sau nu, atât
sunt cam blue, oleacă prea mult; şi nu vreau, mă duc să caut verdele

a natural man

Bogota By Bus

"La urma urmelor, pentru a fi disperaţi, avem la dispoziţie o întreagă eternitate"

Atunci am înţeles întîia oară că eleganţa putea fi ceva cu totul diferit de ceea ce crezusem dintotdeauna, că elegant putea însemna să trăieşti cu bucuria prezentului, care-i o formă de a te simţi nemuritor.
Nu ne cere nimeni să trăim viaţa în roz, dar nici disperarea în negru. Cum spune proverbul chinezesc, nimeni nu poate împiedica pasărea neagră a tristeţii să-i zboare pe deasupra capului, în schimb, o poate împiedica să i se cuibărească în păr. "Nu face nimic fără să te bucuri", spunea Montaigne. La începutul lui El Antiedipo se află această mare frază a lui Foucault: "Să nu crezi că, dacă eşti revoluţionar, trebuie să te simţi foarte trist."
Dar în zilele tinereţii pariziene eu credeam că veselia era prostie şi vulgaritate şi, cu notabilă impostură, mă făceam că-l citesc pe Lautreamont, supărîndu-mi neîntrerupt prietenii şi insinuînd că lumea era tristă, că eu aveam să mă sinucid neîntîrziat şi că nu mă gîndeam decît să mor. Pînă cînd m-am întîlnit într-o zi La Closerie des Lilas cu Severo Sarduy, care m-a întrebat ce voiam să fac sîmbătă seara. "Mă omor", i-am răspuns. "Atunci, rămîne pe vineri", a spus Sarduy. (...)
De atunci, mi-am deranjat mai puţin prietenii cu ideea sinuciderii, dar mi-am păstrat încă multă vreme - pâmă în luna august a acestui an nu mi se risipise cu totul - credinţa în eleganţa intrinsecă a disperării. Pînă am descoperit ce puţin elegant poate fi să umbli trist, mort şi disperat pe străzile cartierului tău din Paris. Faptul l-am înţeles abia în august anul acesta. De atunci, găsesc eleganţa în veselie. "Am început studiul metafizicii de mai multe ori, dar mi-a tăiat fericirea", a spus Macedonio Fernandez. Acum cred că nu-i elegant, ci demn de cataplasme să fii în lume fără să te bucuri de viaţă. Fernando Savater spune că expresia atît de tipică "a lua lucrurile în sens filozofic" nu înseamnă să abordezi viaţa cu resemnare, nici cu gravitate, ci cu bucurie. Desigur. La urma urmelor, pentru a fi disperaţi, avem la dispoziţie o întreagă eternitate.

(Enrique Vila-Matas, Parisul nu are sfîrşit)

Dime que sí

Momente

Toată lumea a vorbit zilele astea despre prima zi de şcoală. Ce vă amintiţi, ce nu vă amintiţi, cum a fost, cum n-a fost şi tot felul de variaţiuni pe tema asta. Înconjurată de zumzetul ăsta, fără să vreau, am făcut şi eu un exerciţiu de memorie şi, nu chiar surprinsă, am constatat că nu-mi amintesc deloc prima zi de şcoală. În schimb, îmi amintesc prima zi de grădiniţă, chiar destul de clar. Văd şi acum curtea, aleea spre intrare, unde ne-am oprit să vorbim cu populaţia care mai era pe acolo, iar după ce am răbdat o vreme tot felul de giugiuleli şi de întrebări stupide, cum numai oamenii mari ştiu să le pună copiilor, m-am pus pe plâns. Nu de emoţii, ci pentru că voiam să fiu lăsată în pace. :))
Dar prima zi de şcoală e un vid absolut. Habar n-am de ce... Prima amintire de la şcoală e din clasa întâi, e drept, dar nu chiar din prima zi. Ţin minte că educatoarea aflase că învăţasem să citesc înainte să ajung la şcoală şi citeam deja Amintirile lui Creangă, aşa că m-a scos cu ele în faţa clasei, pentru o lectură demonstrativă. Şi am urât momentul ăla, evident. Iar de atunci nu l-am putut suferi nici pe Creangă. :))
Mda, par foarte îndepărtate vremurile alea. Într-un fel, chiar sunt...

din când în când, e frumos să furi o oră dintr-o zi agitată şi să te ascunzi într-o oază de linişte, culmea, în centrul altfel aglomerat al urbei
dincolo de cuvinte sunt privirile; şi gesturile - unele vizibile, altele nu...
iar după ce te topeşti printre betoane şi asfalturi muzica te poate recompune
citeam dimineaţă un interviu în care se vorbea inclusiv despre moarte, cred că niciodată nu mi-a fost frică de moarte în sine; mai degrabă mi-e frică de ce aş putea pierde acum, adică uneori ne ratăm pentru că suntem prea convenţionali, iar prin asta murim câte un pic, de fiecare dată
zilele astea mi-e bine, chiar dacă nu neapărat se vede; nu simt nevoia să se vadă, nu-mi vine să; dar binele ăla e acolo, undeva, un pic

de moment

Se me hizo fácil

Dorinţe

Răsfoiam Dilema ceva mai devreme, pe net (de data asta), şi mi-am dat seama că toată avalanşa asta de tehnologie cu care ne-am înconjurat ne-a lăsat fără anumite plăceri. Mă rog, pe mine, cel puţin. Adică... ok, e practic să ai totul la îndemână, totul ACUM, dar aşteptarea are uneori farmecul ei. Era altceva când eram nevoită să aştept o săptămână să pun mâna pe o revistă, să vină dimineaţa să cobor la chioşcul din faţa blocului să iau ziarele, să intru pe site-urile editurilor doar o dată pe săptămână sau chiar mai rar şi să dau peste multe noutăţi, să fiu surprinsă, nu să îmi apară pe peretele de la facebook fiecare noutate, fiecare ştire imediat... Şi multe altele de felul ăsta. Încă o dată zic, da, e practic, e modern, e... dar lipseşte ceva. Mie îmi lipseşte ceva. Sunt demodată? Şi ce dacă?

Azi-noapte, prizonier lângă calculator până târziu, mă întrebam: cum o fi să locuieşti într-un oraş în care să poţi ieşi la o cafea la pas inclusiv dimineaţa la trei, fără să te împiedici de câini şi de tot felul de ciudaţi? Chiar mi-ar plăcea să pot face asta...

mi-ar plăcea măcar una din astea
un film de revăzut
trebuie să mai caut Fuentes
un song pentru azi? încă nu am...

Alegeri

La masa de lângă noi tocmai s-au aşezat un tip şi o tipă, el genul atletic, degajat, ea cam pupăză, proaspăt ieşită din mâinile unei coafeze, cu bijuterii ostentative şi un machiaj prin care mă mir că mai poate respira.
- Iubi, ăştia nu au meniu pe masă! susură ea, ca şi cum, brusc, ar fi descoperit că lumea e plină de defecte.
Oh, da, e o mare problemă asta cu meniurile care lipsesc de pe mese, nu mă pot abţine să comentez în gând.
- Mda, se mulţumeşte iubi să spună, căutând cu privirea vreun barman.
Vali caută de zor un număr de telefon al cuiva din gaşca ei de amici culturali, să stabilească cum rămâne cu filmul ăla.
- Of, Doamne, numai la noi vezi aşa ceva. Bine că cel puţin au scrumiere, continuă duduia văicăreala, în timp ce iubi îşi opreşte privirea pe ea, cu un aer plictisit.
Pare obişnuit cu scenele ei, de unde, probabil, şi indiferenţa pe care nu şi-o poate ascunde. Tăcerea lui şi faptul că nu îi ţine isonul la văicăreli trădează cel puţin un dram de inteligenţă.
- Iubi, dă-mi bricheta ta, că a mea nu ştiu ce are iar.
Iubi se execută şi scoate din buzunarul tricoului o brichetă elegantă, tot fără să spună nimic.
Mă întreb la ce se gândeşte el. Sunt chiar foarte curioasă.
- Aşaaa, am rezolvat, peste zece minute trebuie să plec, zice Vali, satisfăcută de parcă ar fi rezolvat o criză cu ostatici.
- Brava.
- Nu te-ai răzgîndit, să vii şi tu?
- 'Nţ!
- Căpoasă.
Mimez un fluturat din gene.
- Mă duc acasă şi mai lâncezesc un pic, mâine iar o iau pe coclauri.
- Ah, da, tu lucrezi mâine, la mine e duminica aia liberă. Bine, drăguţo, eu o întind spre Romană, acolo mă întâlnesc cu ăştia. Uite banii pentru cafeaua mea.
- Plătesc eu, nu te mai fandosi, îi zic râzând.
- Bine, bine, vorbim, paaa!
Între timp, iubi şi jumătatea lui au comandat, iar acum pufăie amândoi din ţigări şi îşi beau pe tăcute cafelele. Ea pare să fie în căutarea unui subiect de conversaţie, pe când el pare să se simtă foarte bine aşa, cufundat în gândurile lui care, tare am impresia, nu o includ pe ea. Mai am jumătate din cafea, trebuia să fi luat un ziar... Dar ce să citeşti într-un ziar sâmbătă după-amiaza? Nici măcar trafic nu prea este. Terasa e chiar lângă bulevard, iar în cursul săptămânii nu prea se poate sta aici, din cauza gălăgiei pe care o fac maşinile. Sâmbăta şi duminica, însă, abia trece câte una şi e foarte plăcut. Dacă ar fi tot Bucureştiul aşa, gândesc, în timp ce îmi alunec privirea în josul străzii, spre Universitate. Lăsând la o parte griul clădirilor, partea asta de oraş mi-e dragă. N-aş putea spune exact de ce, ştiu doar că mă relaxează. Poate pentru că păstrează ceva din vremurile de aşa-zisă glorie a oraşului, prin arhitectura de atunci, prin aerul de epocă şi de tihnită odihnă de după-amiază. Mă trezesc cu un zâmbet în colţul buzelor, în timp ce încerc să-mi imaginez cum era aici cândva. Da, mi-ar fi plăcut să mă nasc în alt timp...
(...)
Am terminat cafeaua. Oare mi s-au citit gândurile pe faţă? Dar cine să le citească, acum sunt singură pe terasă, celelalte mese sunt goale. Bun, am în faţă o seară de sâmbătă, cu care nu ştiu ce să fac. Să vedem de care colţ o apuc. Ideal ar fi să o împart cu cineva, să pot fenta gândurile astea încâlcite şi fantasmele care nu-mi dau pace. Dar cu cine? Sâmbetele sunt făcute pentru doi şi toţi cei pe care îi ştiu compun deja un doi. Dan ar fi compania ideală pentru păcălit o seară de sâmbătă fără capătâi. Am bea ceva şi am vorbi tâmpenii, nimic profund, nimic pretenţios, doar un balast de cuvinte menit să îmbrace aerul singurătăţii. Iar el nu refuză o astfel de invitaţie niciodată. Niciodată cu excepţia zilelor de sâmbătă şi duminică, în care nu poate scăpa de sub ochii ţărăncuţei lui. Astea sunt momentele în care îşi face datoria de om de casă: merge la cumpărături, ajută la bucătărie şi la curăţenie şi îşi bea berea ieftină pe canapeaua din sufragerie, nu într-o crâşmă, cum face în restul zilelor. Habar n-am unde l-a întîlnit pe L, ştiu doar că se cunosc. Nici măcar nu au preocupări comune, idei apropiate sau ceva de genul ăsta. Şi în zadar am încercat să îl trag de limbă, să îmi spună câte ceva despre el, nu s-a lăsat deloc. Faimoasa solidaritate masculină. La femei nu funcţionează atât de bine. La ei, însă... Impresionant, oarecum. Ce-i drept, nici eu n-am insistat.
Soarele dispare încet în spatele clădirilor prăfuite, pe stradă au început să apară perechi sau grupuri în trecere spre diverse localuri sau, pur şi simplu, la plimbare. Îi fac semn fetei de la bar, să vină să plătesc. Da, înapoi în turnul meu de fildeş virtual, cum spunea Vali. Aş putea să mă plimb o vreme, să rătăcesc pe străzi, fără ţintă, cum făceam cândva. Dar e sâmbătă şi o să mă împiedic la fiecare pas de doi şi de fiecare dată o să îmi amintesc că am făcut o alegere, că am preferat tăişul singurătăţii în unu. Iar azi nu sunt dispusă să îmi sfidez alegerea.

Respiraţii

l-am redescoperit pe Yo-Yo Ma
zilele trecute am văzut o tipă care citea mergând pe stradă; încă nu m-a prins nicio carte în halul ăsta... sau poate că nu e vorba despre carte, ci despre felul de a fi al cuiva
prima citire din Carlos Fuentes sună bine, cel puţin deocamdată
oamenii din spatele unor bloguri îţi dau o stare de bine, just like that, indiferent despre ce e vorba pe blogurile alea
maiamcâtevapagini
am revăzut nişte documentare făcute de Cousteau, îmi plac oamenii care cred în ceva, care cred în ce fac; bine şi cei care au intrat în WTC la 11 septembrie 2001 credeau în ce făceau, dar nu la genul ăla mă refer
gata cafeaua
play

Fragile

Buenos Aires

După-amiezile mă aşezam în cafenele şi vizitam anticariatele; într-unul dintre acestea reuşisem să fac rost de o primă ediţie din Elderly Italian Poets, de Dante Gabriel Rossetti, pentru numai şase dolari, şi de volumul lui Samuel Johnson despre Shakespeare, publicat la Yale, pentru un dolar şi cincizeci de cenţi, pentru că avea coperta ruptă. Încă dinainte de sosirea mea, şomajul creştea în chip nestăvilit şi mii de persoane îşi lichidau proprietăţile şi părăseau ţara. Unele biblioteci centenare se vindeau la kilogram şi, uneori, erau cumpărate de librari în căutare de chilipiruri, care nu aveau idee de valoarea lor.
Îmi plăcea, de asemenea, să merg la cafeneaua El Gato Negro, din strada Corrientes, unde mă toropea mirosul de oregano şi boia, sau să mă instalez lângă o fereastră în El Foro, pentru a-i vedea trecând pe avocaţii de mâna a doua, împreuă cu cortegiul lor de scribi. Sâmbăta, preferam terasa însorită a restaurantului La Biela, din faţa cimitirului Recoleta, unde toate frazele inspirate care îmi veneau în minte pentru a le nota în teză erau distruse de intruziunea mimilor şi de îngrozitoare spectacole de tango, desfăşurate în spaţiul ce se deschidea în faţa bisericii Santa Maria del Pilar.
Uneori, pe la zece seara, intram în restaurantul La Brigada, în San Telmo. În faţă era o piaţă care se închidea târziu şi care era veche precum secolul rămas în urmă. La intrări, erau postate şiruri de bolivience în hainele lor colorate, ce vindeau săculeţe cu mirodenii misterioase, întinse pe o pătură. Înăuntru, în labirintul galeriilor, se înghesuiau chioşcurile cu jucării şi vitrinele cu nasturi şi dantele, ca într-o piaţă arăbească. Nucleul clădirii era plin de vite înjumătăţite ce spânzurau de cârlige, alături de grămezi de rinichi, măruntaie şi caltaboşi. În niciun loc din lume lucrurile nu păstrau într-atât savoarea din trecut ca în acest Buenos Aires care, totuşi, nu mai era aproape deloc ceea ce fusese.
(...)
M-a surprins să constat că Buenos Aires-ul era maiestuos începând de la etajul doi sau trei şi degradat la parter, ca şi cum splendoarea trecutului ar fi rămas suspendată la înălţime, refuzând să coboare sau să dispară. Pe măsură ce se înopta, se umpleau cafenelele. Nu văzusem niciodată atâtea cafenele într-un oraş şi atât de primitoare. Majoritatea clienţilor citeau multă vreme, cu o ceaşcă goală în faţă - am trecut de câteva ori prin aceleaşi locuri -, fără să fie obligaţi să plătească şi să plece, cum se întâmplă la New York şi Paris. M-am gândit că astfel de cafenele erau perfecte pentru a scrie romane. Acolo, realitatea nu ştia ce să facă şi umbla de capul ei, la vânătoare de autori care să aibă curajul să o povestească.

(Cântăreţul de tango, Tomás Eloy Martínez)

Senzaţii

iar am senzaţia că oraşul ăsta mi-a rămas mic
la fel şi lumea în care mă învârt
de ce nu ne spunem unele lucruri?
poate că H avea dreptate... nu prea poţi fi liber
am găsit o carte
ciudată zi
poate că n-am nevoie decât de mine, m-am tot risipit în ultima vreme
îmi trebuie un fundal sonor pentru seara asta
şi nu-l găsesc

Risipite

De căutat

- The Big Sleep

- Laura Fygi


Când cineva îţi răspunde frumos parcă îţi vine să taci, îţi pare ciudat, prea ne-am obişnuit să strigăm.
Wong Kar Wai are nişte filme pe care nu le-am văzut.
Şi trebuie să recitesc nişte cărţi. Nu le-am uitat, cre'că s-au ascuns cumva-undeva-prin-memoria-mea-zăpăcită.
Aş vrea să pot dormi măcar vreo trei zile. Fără pauză. Oare cum ar fi? Bine, nu în weekend.
Stăteam mai devreme la geam cu o cafea şi mă uitam la cer. Îşi mai aminteşte cineva să privească cerul? Unii nori sunt frumoşi...
De câteva zile fac ce fac şi revin la asta. Mă trezesc că o fredonez.
Şi încep să mă enerveze toate referirile la toamnă. Pe facebook parcă au înnebunit toţi, cântece despre toamnă, poze cu toamna (septembrie e încă verde, fraierilor), aluzii la toamnă... potoliţi-vă, toamna nu se întâmplă aşa, peste noapte, doar pentru că a fost 1 septembrie.
Aş vrea nişte mere roşii. Adevărate.

For Me Formidable

pian

Dacă tot n-am ajuns la Festivalul Enescu... pianul lui Florin Răducanu sună dumnezeieşte şi uneori e tot ce îţi trebuie.

Când insişti prosteşte (şi realizezi asta) simţi nevoia să te repliezi.

M-am blocat la o chestie.
Îmi trebuie un termen limită.
Iritare.
Cafea.