Încetiniri

Fără îndoială, ar fi excesiv şi nedrept să spunem că într-o jumătate a lumii informaţia este interzisă, iar în cealaltă jumătate ea este falsificată. Asta, fiindcă ea este interzisă în mai mult de jumătate a globului, zice Jean-François Revel în Cunoaşterea inutilă. Mi-am amintit de asta citind ce scrie Cristian despre presa de la noi. Dar mi-a fost lene să intru într-o discuţie pe tema asta, pentru că ştiu unde ar fi dus...

De câteva zile m-am blocat pe Heroes Del Silencio. Nu îi mai ascultasem de multă vreme, iar acum am găsit nişte videoclipuri live foarte bune calitativ. Concertul de adio din Valencia îmi place mult, am înţeles că este şi DVD, e de căutat. Aici, de exemplu, sunt nişte momente când cântă publicul... întotdeauna m-a impresionat asta, atâta lume care uită de diferenţe, de rele, de politică, de foame, de orice şi e captivă în muzică. O singură voce. Nu ştiu să existe altceva care să poată face asta, în afară de muzică.

Azi mi-am dat seama că alerg după o iluzie. Şi am încetinit.
E un pic de haos în mine, trebuie să fac ordine. Dar nu acum, sunt prea lucidă în clipa asta. Iar când păşeşti afară dintr-un cerc se formează altul.
Trebuie să încep o carte şi nu ştiu care.
În seara asta mi-ar fi plăcut să fumez.
Sper să dorm.

El Estanque

De Todo El Mundo

Acceptări

Am văzut un film trist... Moartea copilului tău e cea mai cumplită închisoare. Nu ieşi din ea niciodată. - zicea un personaj din film. Da. Totuşi, finalul filmului a închis cercul. Viaţa merge înainte, chiar dacă sună a clişeu.

**
Am de recuperat somn. Iar.

Uneori, despre lucrurile frumoase nu-ţi vine să vorbeşti. Pentru că rişti să le transformi în platitudini.

Şi am hotărât să nu mai hulesc iarna. O să mă împac cu ea. O să-mi placă, o să aştept zăpada, Crăciunul, colindele, mănuşile, fularul, gulerul înalt, cafenelele ticsite, gheţuşul, luminiţele, mirosul de scorţişoară, Cişmigiul alb...

noapte bună

Vorbărie

Românii au tendinţa să creadă că ceva e sau nu într-un anume fel pentru că "aşa au zis la televizor".

Spunea cineva într-o discuţie că niciun sistem politic, fie el şi liberalismul, nu oferă modele de valori şi că singura care face asta şi care asigură stabilitate socială este morala. Avea dreptate. Iar lucrul ăsta e din ce în ce mai vizibil...

Am văzut un documentar despre Cuba, despre mult aşteptata ei deschidere spre lume (a se citi spre investitorii americani). Unii stau cu afacerile pregătite, ca la startul unui cros. Cică au tipărit inclusiv unele broşuri prin care să explice cubanezilor cum e cu tranziţia la economia de piaţă, iar pentru asta dau exemple despre cum au perceput povestea asta alte ţări, printre care şi România. Nu vreau să mă gândesc ce o să înţeleagă ăia, având în vedere că nici românii n-au ajuns să înţeleagă nimic din tranziţia aia. A fost doar un termen foarte-foarte-foarte mult fluturat, la fel ca democraţie, presă liberă, privatizare (şi încă vreo câteva, nu mi le amintesc în clipa asta).

Cre'că m-am lămurit oarecum care e treaba cu povestirile şi de ce nu îmi plac mie ca gen. Am observat că cele care sunt mai fără cap şi fără coadă, mai stilizate, mai suprarealiste, mai... nu ştiu exact cum să le zic, adică cele în care se bat câmpii fără un scop evident (deşi el există, desigur) sunt şi cele mai apreciate. Iar mie tocmai asta nu îmi place. O scriere mie trebuie să-mi ofere o poveste, un rotund cumva, o lume văzută de jos în sus dacă se poate, care să fie surprinsă în esenţa ei şi nu prin detalii inutile. Posibil să fiu un pic conservatoare, sunt şi în alte privinţe, so... (mi-e lene să detaliez)

Mâine sper să profit de soarele care mai e şi să ies la plimbare, Calea Victoriei, clădiri vechi, cafea afară, cărţi, vorbărie. Abia aştept să ies un pic din online. Mă simt ca un prizonier.

Am început Lumea ca ziar, a Ioanei Pârvulescu, pe care o pusesem în aşteptare. Îmi place foarte mult. Poate că o aduc aici într-o zi, deşi nu mai pot scrie recenzii de cărţi (am mai spus), la fel cum nu pot scrie aici texte ordonate, cu scop, cu morală şamd. Aici sunt doar frânturi de zile, de insomnii, de gânduri, de cafele. Nici măcar jurnal nu se poate numi, pentru că niciodată n-am fost în stare să scriu un jurnal clasic. Şi aşa o să rămână.

Am văzut aseară o secvenţă de film şi mă gândeam că trebuie să fie foarte frumos să prinzi răsăritul pe puntea unui vapor în larg...

S-a agăţat de mine un gând şi nu reuşesc să-l scutur. Poate o să cadă singur când s-o face mai frig.

M-am înscris pe un forum din Argentina. Poate prind mai uşor limba.

Buy a coffee and a paper
And go step on to a train

Heroe de Leyenda

La o cafea de toamnă bosumflată

M-am săturat de discuţii despre cazul Huidu, care mai de care mai cretine. Mai ales că observ aceeaşi tendinţă de la noi de a aluneca dintr-o extremă în alta. Fie îl desfiinţăm, fie îi plângem de milă ca şi cum n-ar fi greşit absolut deloc. Cu alte cuvinte, fie suntem nesimţiţi (am văzut tot felul de glumiţe răsuflate), fie vrem să adoptăm faimoasa "atitudine zen" (o aiureală la modă în ultima vreme, greşit înţeleasă, desigur) - mai simplu spus, să fim cu fundul în două bărci.

M-am întors la cărţile lui Djuvara, care are un optimism moderat foarte reconfortant... După care o să încep nişte povestiri ale lui Bolano.

Pe vremea asta, acasă (în Satu Mare), străzile erau pline cu vânzători de castane coapte. Luai un cornet cu castane calde, care miroseau frumos, şi îl ţineai în mâinile reci. Una dintre puţinele plăceri ale începutului de iarnă. Aici n-am văzut aşa ceva.

Citeam dimineaţă ceva foarte pesimist pe un blog. Şi mă întreb cât de obosit poţi fi să ajungi să gândeşti aşa. Eu nu sunt chiar un optimist, dar nici omul extremelor nu sunt. E stupid şi nefiresc să hăhăi toată ziua, dar la fel de nefiresc e să nu mai vezi niciun rost, nicio pată de culoare în jur.

aş vrea:
un curs de creative writing
o seară în care s-o chem la mine pe J, să dăm muzica tare şi să ne prostim
să-mi amintesc să mă duc după dosar
ultima carte a lui Pleşu

longing for a song

(fragment)

Grădina de vară a restaurantului de peste drum de teatru era plăcut umbrită de nişte viţă de vie boltită, pe lângă care erau aşezate mesele acoperite elegant cu alb, un alb prea rigid pentru decorul oarecum rustic. Muzica discretă îi făcea pe cei de la mese să vorbească pe un ton coborât, mai mult şoptit. La o masă mai retrasă, într-un colţ, Măcănescu tocmai îşi ştergea bărbia, cu un aer satisfăcut. Mâncase o friptană zdravănă, cum îi plăcea să spună, pe mijlocul mesei trona o sticlă cu vin alb, iar pe scaunul din faţa lui stătea Bălmăjan, care încă maltrata un peşte cu mămăligă şi încerca să-i explice pe limba lui cum funcţionau anumite lucruri în politică şi în presă.
Bălmăjan era pentru el un fel de mentor, omul care îl învăţase cum să se îmbrace, cum să vorbească la telefon cu oamenii importanţi, când să răspundă unor acuzaţii sau când să stea în banca lui şi să tacă mâlc, pentru că ades apele se liniştesc de la sine. Până şi să intre pe internet să citească ziarele îl învăţase Bălmăjan, deşi lui tot îi plăcea să le cumpere, internetu' ăla îi un pic ciudat, protestase, cu obişnuitu-i stil rural de care încă nu reuşise să se debaraseze, deşi acelaşi Bălmăjan îi tot repeta că trebuia să îşi cizeleze felul în care vorbea, dacă voia să ajungă departe. Şi voia.
Bălmăjan era patronul unor firme despre care nimeni nu ştia exact cu ce se ocupau, în afară de cea de construcţii, care câştiga prea des licitaţiile organizate de consiliul judeţean pentru repararea unor drumuri. Ziarele insinuau din când în când că respectivele licitaţii n-ar fi fost tocmai curate, pentru că drumurile la care lucra firma lui Bălmăjan erau veşnic în acelaşi stadiu plin de gropi cel mult peticite, cu toate că în conturile lui intrau o grămadă de bani de la bugetul public. Graţie prieteniei lui cu preşedintele consiliului judeţean, mai insinuau aceleaşi ziare, care nu îşi permiteau să o spună clar şi răspicat, din lipsă de dovezi. Şi nici nu era de mirare acea lipsă de dovezi, pentru cine nu credea vorba de duh potrivit căreia nu orice poate fi cumpărat cu bani. Iar Bălmăjan era prieten şi cu Directorul, motiv pentru care Avertismentul zilei nu se numărase printre ziarele care publicaseră amintitele insinuări, poate doar o dată sau de două ori, după care, în mod absolut neîntâmplător, în loc de articole despre licitaţiile suspecte, în paginile lui începuseră să apară reclame mari şi foarte mari ale firmelor lui Bălmăjan. Iar reclamele acelea costau. Mult. Unele foarte mult. Nu orice poate fi cumpărat cu bani?
Bălmăjan se apropia de cincizeci de ani, dar puteai spune despre el fără reţineri că avea şarm. Era înalt, zvelt, urmare a tenisului făcut în tinereţe, avea părul uşor grizonat şi ochi căprui ageri, mereu atenţi la tot ce se petrecea în jurul lui. Ani buni purtase şi mustaţă, dar renunţase la ea după ce a doua nevastă, acum plecată în Spania şi de care divorţase prin avocaţi, îi spusese că îl îmbătrânea. Nici inteligenţa nu-i lipsea, desigur, altfel cum ar fi reuşit să se menţină în topul miliardarilor din oraşul lor mic-burghez? Şi încă un miliardar discret. Oarecum. În plus, avea grijă să fie mereu la curent cu ce se întâmpla prin lume, prin politica de acasă şi de aiurea, citea inclusiv recenzii de cărţi şi cronici de teatru, nu-i plăcea să fie luat pe nepregătite în vreo discuţie, pentru că se mai întâlnea şi cu intelectuali, nu doar cu afacerişti şi cu d'alde Măcăneşti, nu, nu citea şi cărţile, doar recenziile, iar la teatru mergea rar. La urma urmei, n-avea timp chiar pentru toate. Dar aparenţele erau importante. O ştia prea bine.
- Directorul nu e prost, cred că şi-a dat seama de ce vreau să mă întâlnesc cu el şi de asta tot amână. Dar ştiu eu cum să-i forţez un pic mâna, zise Bălmăjan în timp ce dădea la o parte farfuria goală şi îi făcea semn ospătarului.
- Io tare aş vrea să ştiu de la cine află toate chestiile alea despre mine, că...
- Eu.
- Hm?
- Eu, nu io.
- Da, da, ştiu, da'...
- Niciun da', trebuie să te obişnuieşti, s-ar putea să vii cu mine când mă întâlnesc cu el şi nu cred că vrei să pară că are dreptate când scrie că eşti îngrămădit.
- Da, bun, am înţeles. Deci, cine mă toarnă?
Bălmăjan îl privea calm. Măcănescu era roşu la faţă şi uşor nervos. Când se enerva, ochii mari ca de broască îi ieşeau în afară de parcă vorbea cu ei.
- Cre'că o să-l întreb pe şeful SRI nişte chestii, adăugă Măcănescu pe un ton oarecum meditativ.
- Cred că.
- Ok, ok, cred că.
- Şi, nu, nu îl întreba nimic, vrei să afle Directorul că ai intrat în panică? Măcănescu, învaţă să-ţi controlezi pornirile impulsive.
- Ce să controlez, nu vezi că mă face troacă de porci? Scrie chestii pe care nu le ştie aproape nimeni. Adică aşa credeam că nu le ştie aproape nimeni.
- Ai răbdare, lasă-mă pe mine să mă ocup şi mai vedem apoi, da?
Îi făcu din nou semn ospătarului.
- Două cafele, vă rog.
Îşi aprinse o ţigară, cu gesturi uşor studiate. Nu voia să impresioneze pe nimeni, era doar exerciţiu.
- Şeful SRI e prieten cu Directorul, nu cu tine. Crezi că dacă te tutuieşti cu el gata, sunteţi fraţi de cruce? Ăla e un şmecher, normal, aşa şi trebuie să fie. Şi Directorul e şmecher. O să cazi de fraier. Stai în banca ta, până îţi spun eu.
Măcănescu mai vru să spună ceva, dar se opri. Îşi mai puse vin în pahar şi făcu semn cu sticla spre paharul gol al lui Bălmăjan.
- Eu nu mai vreau, am o întâlnire.
Peste o jumătate de oră ieşeau pe poarta din lemn masiv a restaurantului şi urca fiecare în maşina lui, după ce îşi dăduseră mâinile, iar Bălmăjan îi făcea din mers semn că te sun eu.

Rosa

...

zece ani
hang on

Terminus

Down Like Rain

Pasul afară din cerc

Aseară m-am uitat un pic la ştirile despre proteste, iar azi mi-au mai căzut ochii pe câte unele scrise pe aceeaşi temă. Şi mă întreb dacă cei care mărşăluiesc sub deviza indignaţi-vă ştiu ce vor. Nu mai vor bănci, nu mai vor capitalism, îl arborează pe Guevara deasupra capului, nu mai vor dobânzi mari, nu mai vor credite. Nu mai vor, pur şi simplu. Dar nu spun ce vor. Când vrei să dai jos un sistem, ar trebui să ai pregătit ceva de pus în loc. Ok, nu mai vrei capitalism, comunismul îmi place să cred că nu mai e luat în calcul (sunt convinsă că cei care îl admiră pe Guevara doar bravează şi habar n-au despre ce vorbesc), dar cu ce îl înlocuieşti? Ca să nu mai spun că, de fapt, Europa e cam socialistă, nu putem vorbi de capitalism curat.

Nu cred să-i fi obligat nimeni pe cei care azi se răzvrătesc să-şi cumpere pe credit diverse proprietăţi şi bunuri care, de fapt, nu le folosesc la nimic. Lăcomia nu se vede doar de partea băncilor. Dacă ele nu ar fi găsit doritori de credite, amatori de consum excesiv, povestea asta n-ar fi atins culmile de azi. Ne înconjurăm de tot felul de obiecte mai mult sau mai puţin utile, ne îndatorăm pentru orice fleac la modă, am ajuns să trăim cu o piramidă de lucruri peste noi, care se adună, se adună, se adună, iar apoi ne mirăm că nu mai putem respira....

Sigur că e un cerc vicios, dar întâi ar trebui să îşi schimbe fiecare atitudinea, să se întoarcă spre sine, să-şi revizuiască nevoia absurdă de câte trei telefoane, 3-4 televizoare într-o casă, 2-3 maşini de familie, 5000 de perechi de pantofi, încă pe atâtea poşete şamd, şamd, şamd. Nu vreau să intru în detalii despre producători şi cumpărători şi nici să ajung la un limbaj pretenţios, spun doar că eu sunt convinsă că schimbarea trebuie să pornească de la nivel de individ. Pare demodat să spui asta în epoca vitezei şi a acumulărilor de orice fel, dar chiar cred că asta e soluţia. Numai că noi nu învăţăm din greşeli, istoria ne-a arătat-o de atâtea ori, aşa că nu mă aştept la o minune...

Recent, într-o seară în care eram adunaţi la un pahar de vorbă, câţiva de la masă au început să vorbească despre case - unii despre câţi bani au băgat în una ridicată de la zero, alţii despre cât ar costa să modernizeze nu-ştiu-ce-casă-veche, acoperiş nu ştiu de care, etaj, mansardă, sume mari, chiar foarte mari, credite peste credite... mă uitam la ei ca un spectator la unii de pe o scenă şi mă întrebam de ce atâta efort pentru o casă. Să te înconjori de patru pereţi cât mai dichisiţi, pe care apoi să-i umpli cu lucruri la fel de dichisite şi la fel de inutile, cele mai multe dintre ele. Ca în final să ce? La atât de rezumă viaţa? Şi nici măcar nu erau oameni proşti, ba dimpotrivă. Dar microbul ăsta al acumulărilor de orice fel pare să-i fi cuprins pe toţi... I-am ascultat o vreme, iar la un moment dat eu şi C ne-am uitat unul la altul şi am râs: dacă am avea banii ăia, nu-i aşa că nu i-am îngropa într-o casă?
Dacă, printr-o minune, mâine m-aş trezi cu mulţi bani, aş vrea un singur lucru: să văd lumea, cât mai mult din ea, aşa cum e ea, cu bune şi cu rele. Din când în când, m-aş opri pe undeva. Şi aş încerca să scriu poveşti despre ea.

Innuendo

Simplitate

căldura în casă, frigul lăsat afară
aromele din bucătărie, în fond, e sezonul prăjiturilor cu mere
muzica muzica muzica - pe alocuri, vocea lui Placido Domingo seamănă perfect cu a lui Mario Lanza
gesturi domestice, sunete domestice, mirosuri domestice
cu alte cuvinte, mici plăceri uitate, tot mai ades date la o parte, de dragul nu ştiu cărei (false) emancipări

Mi-a plăcut ce spune Andrei Pleşu aici.
În sfârşit, probabil că azi o să văd El último Bandoneón (mulţumesc, Ana).

Parigi o cara

La Spagnola

One More Cup of Coffee

Dintr-un jurnal

Daca mai aud ceva de gripa aviara, ma impusc. Mai devreme zicea un coleg prin birou ca i-ar fi spus nu-stiu-cine ca a vazut in Bucuresti pasari cazand din copaci. Brava, o fi murit vreo cioara de batranete. Da' daca persevereaza si imprastie suficient de bine zvonul, diseara vedem la stiri ca in Bucuresti avem gripa aviara.
(10 octombrie 2005)
**
Am avut o revelatie azi: personaje precum cele din Neveste disperate chiar exista in realitate. Mda...
Dimineata, in tramvai, era un individ la vreo 30 de ani care cersea. Ma rog, e impropriu spus cersea: "Sa-ti traiasca familia (iubita, iubitul etc., functie de cel caruia ii cerea), da si mie din putinul tau", "hai, frumoaso, ca azi e sarbatoare, spala-ti un pacat", "baiatu', chefuiesti diseara la vreun dumitru, nu? hai ca ne vedem diseara!" Unul mai inspirat i-a spus: "Eu sper sa nu!"
(27 octombrie 2005)
**
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când văd pe câte unul care scuipă pe stradă, am realmente poftă să îi şterg una peste bot. Şi ocazii se tot ivesc.
(31 octombrie 2005)
**
Aproape toate convorbirile telefonice din tramvai, seara, sunt de genul: "Ajung imediat, sunt pe drum. Iau eu paine sau iei tu? Nu, draga, nu dureaza mult, sunt aproape! Bine, te pup, pa!"
(2 noiembrie 2005)
**
Am vazut o ambulanta tinuta pe loc vreo 10 minute, sa treaca o coloana oficiala. Cata indolenta... Uite asa imi vine din nou in minte Cuba.
Miercuri vad ca e Trubadurul, sper sa ajung si eu. Daca n-o fi si asta un lux, ca la mine deja orice e lux.
Ce liniste e in birou acum, nefiresc de liniste.
(4 noiembrie 2005)
**
Mi-a mai pledat cineva pentru Coelho aseară. Dar nu m-a convins.
Şi n-am mai cumpărat nici o carte, nu mi-am permis.
Am încercat mai devreme să fac o listă cu ce mă nemulţumeşte cu adevărat. Singurele chestii semnificative depind de alţii, aşa că le-am trecut la capitolul 'fără rezolvare'
M-a iritat şi aglomeraţia din tramvai. Uneori, am impresia că sunt în China.
Iar şefii mei au din nou impresia că ideile lor sunt geniale.
(8 noiembrie 2005)
**
ea: Ca sa fie cum as vrea eu mai am nevoie de doua vieti. Una sa o traiesc si una sa povestesc despre ce am invatat, ce am pierdut, ce am gresit si poate asa ma regasesc si ma impac cu mine. Si poate mi se face o concesie si o mai primesc si pe a treia ...pentru echilibru. La urma urmei, totul e un joc, intelepciunea o dobandim cand stam pe margine si privim. Si e prea tarziu. Singura solutie e cacialmaua.
eu: Si daca nu-ti place pokerul?
ea: Numai principiul conteaza. Se poate adapta la orice.
(11 noiembrie 2005)
**
Prima ninsoare de anul asta. E urata, pentru ca e flescaita. Zapada nereusita...
Organismul meu refuza cafeaua in clipa asta. Desi o am in fata si ii simt aroma placuta.
Aseara mi-era sila sa fac o lista, asa ca am facut-o mai devreme. Rezultatul a fost cel prevazut, un pachet de nervi. Şi am simtit brusc nevoia sa ma pun jos intr-un colt, sa injur si sa plang cu pofta, pana n-am mai putut.
Acum e mai bine, doar ca imi vajaie capul.
Oare unii cum reusesc?
M-am bucurat azi ca am mai gasit-o pe tanti care vinde crizanteme, ma gandeam sa nu fi disparut, cu pseudo-ninsoarea asta.
Am aprins si o lumanare, in contul zilei de ieri... unele dureri se estompeaza cu timpul, probabil ca asa trebuie sa fie, cine stie...
(19 noiembrie 2005)
**
Tocmai am aflat de un top al vânzărilor de carte în ro. Pe primul loc ar fi cărţile lui Coelho (cum altfel), urmate de cele ale lui Dan Brown (cum-cum altfel), iar pe trei... tananaaa... o carte despre cum să câştigi la loto! La ziare, cel mai vândut e Libertatea, la tv ... cred că audienţa cea mai mare o are telenovela aia românească, nu ştiu cum îi zice, de pe Acasă. Vorba aia, frumoasă ţară, păcat că-i locuită.
(23 noiembrie 2005)

Crazy

Recomandări

Idei pentru seara asta rece, rece, rece, rece (mă repet, ştiu):

Good Night and Good Luck la TVR 1

şi

Concertul lui Bugge Wesseltoft la TNB (la care n-am prins bilet), la TVR Cultural

Greu de ales, sunt cam la aceeaşi oră.

+ perne + perne + pătură + cafea-caldă-cu-un-strop-de-coniac + perne

bilanţ

Ce rămâne din ziua de azi:

Florin Răducanu povesteşte frumos şi interesant despre jazz
Despre iubire şi îngeri spune Andrei Pleşu (mulţumesc, R)

În omul sovietic despre care scrie Bukovski îi regăsesc şi pe români. Nu e de mirare, dar e cumva trist.

Mi-e dor de acasă...

Bo Skovhus

nu vreau

nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig

All the things you are

Mai mult sau mai puţin la întâmplare

Cuvântul "cultură" a cunoscut, ca atâtea altele, un lung proces de înţelegere greşită. Cult era cel care terminase o facultate, cel care citise mult; cult era omul care cunoştea limbi străine şi cita din Tacit; cult era profesorul care adăuga la programa de studii şi o bogată bibliografie auxiliară. A fi cult însemna - şi mai înseamnă încă, pentru mulţi - să ai în cap o arhivă detaliată şi să-ţi aminteşti multe nume...
Dar cultura este asta şi mult mai mult. Omul - tendinţele filosofice actuale, foarte recente, o afirmă prin geniul lui Martin Heidegger - nu este numai intelect. Omul este inteligenţă, dar şi sentiment, şi năzuinţă metafizică, şi sens religios. Omul este un compus; din armonia posibilităţilor sale izvorăşte perfecţiunea. De aceea, a fi cult înseamnă să ştii sanscrita, dacă vreţi, dar şi să te minunezi în faţa unui asfinţit; a fi cult înseamnă a face fişe la o disciplină pe care o cultivi de preferinţă, dar şi să te emoţionezi ascultând muzică sau văzând un tablou, sau să descoperi secretul intim al unui vers sau al unui copil. Şi tot n-am reuşit să precizez ce trebuie să se înţeleagă prin cultură; exemplele par inutile. Poate că mi s-ar înţelege mai bine ideea decantată în acest concept al culturii: atitudinea integral umană, fără mutilări, care reiese în urma unui lung studiu şi a unei ample viziuni asupra realităţii.

(Julio Cortazar, Pagini neaşteptate)

Este o idee frumoasă, dar nu nouă. Câţi dintre noi nu am gândit exact acelaşi lucru şi cât de puţini am îndrăznit să-l spunem. Dar îl apreciem scris de cineva devenit un nume. Pentru că noi continuăm să avem nevoie de idoli, de certificări ale unor turme. Pentru că, deşi în aparenţă pare invers, avem atât de puţină încredere în noi şi atât de multă în alţii... Mereu aşteptăm să ne confirme alţii ceea ce noi deja ştim, dar nu îndrăznim să spunem.
Şi tot nu reuşesc să înţeleg cum un om ca Julio Cortazar poate fi un spirit atât de deschis în anumite privinţe şi, în acelaşi timp, atât de mărginit încât să adere la marxism. Niciodată nu cred că o să înţeleg. Pentru mine, asta e soră cu intelectualii care l-au susţinut pe Hitler.

***
Am început Nimfa lui Cabrera Infante, pe care am aşteptat-o atâta, şi nu îmi place. Prefer să rămân cu imaginea lui din Trei tigri trişti. Poate că o să detaliez într-o zi...
Lecturile mele din ultima vreme sunt haotice, dar, printre multe pagini citite mai mult sau mai puţin pe îndelete, am găsit şi la părintele Arsenie nişte cuvinte frumoase.

Entuziasmul meu pentru Noua Republică s-a cam dus deja şi el. Nici asta nu o să detaliez acum, poate că tot într-o altă zi. Până la urmă, Llosa avea dreptate în ce spunea despre politică.

Din discuţiile cu R îmi dau seama că ştiu o grămadă de lucruri despre scriitorii sud-americani, de exemplu, dar mai nimic despre unii de la noi. O să încerc.

Dacă e să pun pe muzică zilele astea de toamnă, cred că Mozart e cea mai bună alegere...

Am lăsat neterminate diverse şi sunt zile în care mă ajung din urmă.
La fel cum sunt zile în care constat că tot închid câte un pic carapacea, pentru că sunt tot mai puţini oamenii cu care poţi vorbi deschis şi sincer, cei mai mulţi vor să le spui doar ce le place, preferă faţadele de orice fel şi rămân pe lângă tine doar atâta timp cât respecţi regula asta nescrisă.


(încă) geamuri deschise
cafea caldă (ibricul ăla e ca o jucărie nouă pentru mine)
cei mai mulţi traducători de la noi par să nu fi auzit de concordanţa timpurilor
play
mâine
dor de Portugalia
şi de bună dimineaţa
cine mi-a băut cafeaua?

divertimento

...

necesito respirar

I'm the Fool

Şotron

De mulţi ani n-a fost o toamnă atât de frumoasă şi îmi doresc să ţină cât mai mult, în fiecare zi mă trezesc şi mă uit pe geam cu speranţa că o s-o mai găsesc, că încă e acolo, deşi începe să se simtă răcoarea seara şi nu mai poţi dormi cu geamul deschis... Iar atitudinea asta a lui Villazon e un fel de imagine a toamnei ăsteia. Te face să vrei să trăieşti, orice o însemna asta pentru fiecare, să împingi undeva spre un mâine oarecare tristeţile şi alte piedici de acelaşi fel. Toată ziua l-am ascultat azi, e un leac foarte bun.
Soare, geamuri larg deschise, cafea, muzică, picioare desculţe, mere roşii. Iar salata de boeuf nu trebuie identificată cu iarna, cu sărbătorile de atunci. E bună şi acum, chiar foarte bună. (mi-e lene să-i fac poză)

Nu obişnuiesc să mă înrolez, ba dimpotrivă, merg tot pe arătură, în general vorbind, dar celor de la Noua Republică le dau o şansă. Încă nu sunt sigură de independenţa lor, însă... până la proba contrarie, eu zic să fim deschişi.

Am citit ziarele dimineaţă, după muuultă vreme fără ele. Am descoperit unul nou şi altfel, în sens bun. În rest, aceleaşi idei, aceleaşi subiecte reluate din ţ unghiuri, care mai de care mai superficial.

Mi-am visat foştii colegi de liceu. Habar n-am unde eram, dar mă pregăteam să ţin un soi de discurs. Nu că aş fi bună la asta :)), deşi nu am o problemă să vorbesc în faţa unora. Şi îmi dau seama că nu mai ştiu nimic de oamenii din vremea aia. Aproape nimic.

Am tot trepidat că vreau cărţi noi, acum le am şi nu m-am apucat de niciuna. Nici măcar de Cabrera Infante. Vorba mamei: eşti o sucită.