M-am uitat mai devreme la ce scriam pe aici acum... câţi ani sunt... în 2 noiembrie 2007. Când şi unde s-au dus? O exista un recycle bin al timpului?
Peste zi e usor, esti inconjurat de lume, de probleme care trebuie rezolvate ACUM, de iluzii colorate care par chiar aproape. Dar seara? Seara totul se indeparteaza, toti se risipesc, lumea dispare, e ca un fel de fade out… Ramane muzica, lumina discreta si amintirile sau inchipuirile, depinde de care colt apuci gandurile. Uneori si astea destul de diluate. Si ochii cauta un punct de sprijin, oricat de fragil, efemera speranta. Cred ca pe undeva, pe drum, mi-a scapat scopul, nu mai stiu ce vreau. Ca si cand iti cade ceva din buzunar, fara sa observi. Doar te trezesti la un moment dat ca nu mai ai acel ceva. Si incerci sa iti dai seama unde putea sa cada… Totul pare sa fie pe drumul cel bun, dar lipseste ceva-ul. Uf, nu stiu de unde a aparut starea asta. Azi.
Si n-am reusit sa ma hotarasc ce carte sa iau. Am ratacit vreo jumatate de ora prin doua librarii, dar am vazut mai multe carti pe care le-as fi vrut. Pe toate nu le pot lua, adica… naiba stie, daca renunt la niste aiureli pe care aveam de gand sa dau banii, cred ca e ok. Dar oricum nu am suficient timp pentru toate deodata si nici nu vreau sa fiu un fel de Cristoiu, care ia carti la kilogram. Ideea e ca as citi ceva in paralel cu alea de istorie, simt nevoia si de altceva, mai putin sec. Doar ca la mine, cand vine vorba de carti, e ca la ziare si reviste: nu pot sa trec pe langa ele fara sa simt impulsul sa iau macar o duzina si sa ma ingrop intre ele, pe jos, cu o cafea alaturi. Sau cu un pahar cu vin, chestie de conjunctura. O luasem acum ceva timp pe aia cu Rusia, dar am abandonat-o, pentru ca e slaba si prost scrisa. Totusi, cred ca maine o sa iau una noua a lui Bruckner, pe care am rasfoit-o si m-a atras. Paria, parca asa ii zice.
Citeam pe undeva jurnalul unei tipe (20 de ani) care se autoamageste ca iubirea s-a terminat odata cu prima deceptie. Nu, nu se termina niciodata. Doar pe moment simti o mare istovire, ai impresia ca ai ajuns la un capat de lume si nu o sa mai gasesti vreodata drumul inapoi. Dar dupa un timp te loveste din nou, pentru ca sufletul se regenereaza, e singura parte din noi care are o extraordinara capacitate de a se reface. Niciodata nu am crezut in povestea aia care zice ca iubesti o singura data in viata. Nu exista asa ceva, pentru ca iubirea are atat de multe nuante…
Tangoul asta (Amor porteno) e perfect acum. Relaxant si senzual, dar nu excesiv. Pur si simplu, atat cat trebuie. Intotdeauna, proportiile fac totul.
**
In sfarsit, e soare. Si, daca nu ai sti in ce luna suntem si cate grade sunt dincolo de geam, ai putea crede ca e vara…
Azi lungesc un pic dimineata, dulce iluzie a unui timp elastic. Cafea, ziare citite doar in diagonala, un song mai lent, inca nu pot digera ceva alert. Trebuie sa fac cumva sa recuperez din somn, cred ca am cearcane pana la buric. Iar unii s-au gandit ca n-o sa fiu fericita daca nu imi ocupa si ziua de maine. E sambata, desteptilor, singura mea zi libera!
Stii momentele alea cand, din diverse motive (un song, un zambet, o privire, un cuvant, o senzatie), te identifici cu altcineva si, din senin, iti vine sa ii sari de gat, sa il imbratisezi, sa razi cu pofta? Da, e iubirea aia de cinci minute, fericire de cinci minute, poti sa ii zici cum vrei. Mi-am amintit de asta ascultand un song primit aseara…
Lumina clipeste lenes prin geamurile mele dezgolite. In clipa asta mi le doresc mai mari, cat mai mari, sa pot aduna in ele rezerva de senin pentru zilele difuze de iarna care o sa vina. Si as vrea sa nu imi impiedic privirea in blocurile urate de vizavi. Cred ca au fost gandite de arhitecti lipsiti de imaginatie, care au trait intr-o lume alb-negru. Iar asta e o combinatie relaxanta doar cand esti prea agresat de nuantele tari. In rest, are o monotonie apasatoare, ca o fire liniara, care nu te surprinde cu nimic…
Arunc cate o privire fugara la ceasul din dreapta si vad cum minutele fug pe langa mine, iar in curand expira si clipa mea de liniste. Inapoi printre oameni grabiti, masini nervoase, discutii contradictorii, lucruri spuse pe jumatate, nerabdare, sedinte, automate de cafea incapatanate, orgolii care se ciocnesc, glume insipide, calculatoare obosite, injuraturi printre dinti, iluzia ca faci ceva util…
Peste zi e usor, esti inconjurat de lume, de probleme care trebuie rezolvate ACUM, de iluzii colorate care par chiar aproape. Dar seara? Seara totul se indeparteaza, toti se risipesc, lumea dispare, e ca un fel de fade out… Ramane muzica, lumina discreta si amintirile sau inchipuirile, depinde de care colt apuci gandurile. Uneori si astea destul de diluate. Si ochii cauta un punct de sprijin, oricat de fragil, efemera speranta. Cred ca pe undeva, pe drum, mi-a scapat scopul, nu mai stiu ce vreau. Ca si cand iti cade ceva din buzunar, fara sa observi. Doar te trezesti la un moment dat ca nu mai ai acel ceva. Si incerci sa iti dai seama unde putea sa cada… Totul pare sa fie pe drumul cel bun, dar lipseste ceva-ul. Uf, nu stiu de unde a aparut starea asta. Azi.
Si n-am reusit sa ma hotarasc ce carte sa iau. Am ratacit vreo jumatate de ora prin doua librarii, dar am vazut mai multe carti pe care le-as fi vrut. Pe toate nu le pot lua, adica… naiba stie, daca renunt la niste aiureli pe care aveam de gand sa dau banii, cred ca e ok. Dar oricum nu am suficient timp pentru toate deodata si nici nu vreau sa fiu un fel de Cristoiu, care ia carti la kilogram. Ideea e ca as citi ceva in paralel cu alea de istorie, simt nevoia si de altceva, mai putin sec. Doar ca la mine, cand vine vorba de carti, e ca la ziare si reviste: nu pot sa trec pe langa ele fara sa simt impulsul sa iau macar o duzina si sa ma ingrop intre ele, pe jos, cu o cafea alaturi. Sau cu un pahar cu vin, chestie de conjunctura. O luasem acum ceva timp pe aia cu Rusia, dar am abandonat-o, pentru ca e slaba si prost scrisa. Totusi, cred ca maine o sa iau una noua a lui Bruckner, pe care am rasfoit-o si m-a atras. Paria, parca asa ii zice.
Citeam pe undeva jurnalul unei tipe (20 de ani) care se autoamageste ca iubirea s-a terminat odata cu prima deceptie. Nu, nu se termina niciodata. Doar pe moment simti o mare istovire, ai impresia ca ai ajuns la un capat de lume si nu o sa mai gasesti vreodata drumul inapoi. Dar dupa un timp te loveste din nou, pentru ca sufletul se regenereaza, e singura parte din noi care are o extraordinara capacitate de a se reface. Niciodata nu am crezut in povestea aia care zice ca iubesti o singura data in viata. Nu exista asa ceva, pentru ca iubirea are atat de multe nuante…
Tangoul asta (Amor porteno) e perfect acum. Relaxant si senzual, dar nu excesiv. Pur si simplu, atat cat trebuie. Intotdeauna, proportiile fac totul.
**
In sfarsit, e soare. Si, daca nu ai sti in ce luna suntem si cate grade sunt dincolo de geam, ai putea crede ca e vara…
Azi lungesc un pic dimineata, dulce iluzie a unui timp elastic. Cafea, ziare citite doar in diagonala, un song mai lent, inca nu pot digera ceva alert. Trebuie sa fac cumva sa recuperez din somn, cred ca am cearcane pana la buric. Iar unii s-au gandit ca n-o sa fiu fericita daca nu imi ocupa si ziua de maine. E sambata, desteptilor, singura mea zi libera!
Stii momentele alea cand, din diverse motive (un song, un zambet, o privire, un cuvant, o senzatie), te identifici cu altcineva si, din senin, iti vine sa ii sari de gat, sa il imbratisezi, sa razi cu pofta? Da, e iubirea aia de cinci minute, fericire de cinci minute, poti sa ii zici cum vrei. Mi-am amintit de asta ascultand un song primit aseara…
Lumina clipeste lenes prin geamurile mele dezgolite. In clipa asta mi le doresc mai mari, cat mai mari, sa pot aduna in ele rezerva de senin pentru zilele difuze de iarna care o sa vina. Si as vrea sa nu imi impiedic privirea in blocurile urate de vizavi. Cred ca au fost gandite de arhitecti lipsiti de imaginatie, care au trait intr-o lume alb-negru. Iar asta e o combinatie relaxanta doar cand esti prea agresat de nuantele tari. In rest, are o monotonie apasatoare, ca o fire liniara, care nu te surprinde cu nimic…
Arunc cate o privire fugara la ceasul din dreapta si vad cum minutele fug pe langa mine, iar in curand expira si clipa mea de liniste. Inapoi printre oameni grabiti, masini nervoase, discutii contradictorii, lucruri spuse pe jumatate, nerabdare, sedinte, automate de cafea incapatanate, orgolii care se ciocnesc, glume insipide, calculatoare obosite, injuraturi printre dinti, iluzia ca faci ceva util…
2 comentarii:
Chiar ca iubirea nu se ispraveste niciodata, e inepuizabila, vine iar si iar si iar... mereu nesatula de alte si altre deceptii
Nu e musai să fie decepţii. :)
Trimiteți un comentariu