Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale

 

Nu mai ştiu exact ce m-a determinat să fac asta, dar încercam zilele trecute să identific un scriitor român despre care să pot spune că este (sau a fost) genial. Nu mi-a luat foarte mult timp (şi nu ştiu dacă asta e bine) şi m-am hotărât: Caragiale. Iar concluzia asta m-a făcut să-mi amintesc de una dintre cele mai bune cărţi citite în ultima jumătate de an: Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, de Ioana Pârvulescu. Poate că deja aţi trecut de multe ori pe lângă această carte, prin librării, dar nu aţi răsfoit-o, gândindu-vă: iar Caragiale, iar ni se spune că e mereu actual, iar... Ei bine, cu prima ocazie, vă sfătuiesc să vă opriţi la ea, pentru că merită, în ciuda faptului că acel aşa-zis clişeu al lui Caragiale mereu actual chiar vă va fi confirmat.

La baza cărţii stă o conferinţă, care mai apoi a prins viaţă scrisă în forma volumului de faţă, în care eseurile despre Caragiale, presa vremii şi lumea de atunci sunt frumos completate de foarte multe decupaje din gazetele româneşti apărute între 1873 şi 1911. Nu o să intru nici de data aceasta în aprecieri tehnice şi nici nu o să dau mai multe detalii, dar vă asigur că o să-l redescoperiţi cu plăcere pe Caragiale, prin lumea evocată de gazetele vremii lui, la fel cum o să vă izbească asemănarea presei româneşti de atunci cu cea de azi, păstrând particularităţile fiecărei perioade, desigur. O să vedeţi cum se scria atunci, ce se scria, cu ce greşeli, cu ce stereotipuri, ce interesa, ce informaţii din lumea largă ajungeau la noi şi multe altele. M-a impresionat în mod deosebit documentarea pe care autoarea tebuie să o fi făcut pentru această carte, documentare care a implicat multe ore petrecute în bibliotecă, răsfoind gazetele acelei epoci. Rezultatul este o abordare interesantă, care, cu siguranţă, o să vă descreţească frunţile.

My way

Scrisesem ceva pe aici şi a dispărut... hachiţele blogger. Poate că e mai bine. 

Într-una dintre serile trecute, într-o librărie - am luat de pe un raft două cărţi, una despre revoluţie, una despre mineriade. Pe acelaşi raft, la câţiva centimetri, o altă carte, una mare la propriu, tot despre revoluţie, dar scrisă de... Ion Iliescu. Da. Şi mă uitam la cărţile din mâna mea, apoi la cea a lui Iliescu, din nou la ale mele, apoi din nou la cea a lui Iliescu şi tot aşa. Vorba aia, something was wrong. Mda...

Slăbiciune sau cinism? Până la urmă, cred că e de preferat al doilea. Dacă mizezi pe înţelegerea oamenilor s-ar putea să ai surprize. Şi nu plăcute.

Iar dacă aş alege tăcerea ar însemna că am renunţat. Am fost tentată, recunosc. Şi încă cum...

Câteva cuvinte pot clădi un întreg univers, la fel cum alte câteva îl pot dărâma. E foarte uşor. Mai greu e să durezi. Îi spuneam şi lui I acum câteva seri: mie îmi place construcţia în sine. Începutul şi sfârşitul sunt doar detalii, pe când elaborarea, construcţia, durabilul... abia acolo e testul adevărat.

Totuşi, la textul ăla nu o să renunţ de tot, pentru că acolo sunt adunate zile, nopţi, senzaţii, oameni. Oameni frumoşi, cum rar întâlneşti. Trebuie doar să-i dau o formă, o altă formă.

De fapt, nu poţi fi cu adevărat liber decât după ce pierzi tot, până atunci eşti doar prizonierul a ceea ce ai. 

Iar un personaj oarecare, dintr-un film oarecare spunea ceva de genul: sunt suma tuturor oamenilor pe care i-am cunoscut. Într-un fel sau altul, aşa e.

Şi ştii ceva? Azi va fi o zi frumoasă. 

Diana Krall, Live in Rio

O vreme, am ascultat-o pe Diana Krall destul de rar. Pe de o parte, pentru că îmi părea un pic prea tristă, pe de alta, pentru că nu prea mai apucam... e prea multă muzică de descoperit, de ascultat... Dar de vreo două săptămâni mă tot întorc la ea (posibil să fie şi starea mea de acum de vină), mai exact la Live in Rio. Bossa nova cântată de ea e extraordinar de relaxantă, de liniştitoare. Ritmul de bossa, vocea Dianei şi pianul ei = apropiere de perfecţiune. Ziceam la un moment dat că pianul Dianei Krall sună atât de curat uneori că ai impresia că îţi intră în suflet şi lasă urme. Încă mai am zile când cred asta...

Aici e un fel de promo, dar merită urmărit până spre final, unde publicul cântă cu ea şi e...

Vulnerabilităţi

Uneori, îmi doresc să fiu şi eu genul acela de om simplu care ia lucrurile exact cum vin, fără să îşi pună întrebări, fără să-şi dorească mai mult, fără să viseze la altceva. Care ştie că azi e azi, iar mâine va veni când va veni, nu e nevoie să fii nerăbdător, care pune capul pe pernă şi adoarme instant sau care, vorba cuiva (despre care nu mai ştiu nimic de mulţi ani), chiar dacă are doar un rahat, pune frişcă pe el şi e foarte mulţumit şi cu atât.

Şi de ce ne întristăm când anumite persoane se îndepărtează de noi? (mă repet) Pe de o parte, pentru că am visat prea departe. Pe de alta, pentru că ne simţim sufletul dezgolit, ca un nud în faţa unui geam fără perdea. Vulnerabili. Da, brusc, realizăm că am acceptat să devenim vulnerabili. 

Ca de obicei când îmi stabilesc un scop, mă cuprinde nerăbdarea. Aş vrea ca unele lucruri să se întâmple instant, acum. Să nu fiu nevoită să aştept. E un soi de aversiune faţă de tot ce înseamnă expectativă, interimat. 

O singură reacţie a cuiva poate anula toată strădania cu care s-a chinuit să îşi creeze o imagine perfectă.

Ce să încep: Faulkner, Carlos Franz sau Niall Ferguson? Şi iar am o listă cu o grămadă de cărţi pe care le vreau, dar...

Mă uitam serile trecute la un film care se petrecea în perioada când a început să se folosească în case curentul electric, când a apărut telefonul, când au început primele discuţii despre drepturile femeilor şi despre comunism... Şi mă gândeam că va veni o zi când şi despre noi se va spune că am prins apariţia telefoanelor mobile, a internetului, începutul declinului capitalist şi multe altele. Vorba unui amic, uite-aşa se scrie istoria.

Mi-a înflorit gardenia... 

Leaving Songs

Cred că Leaving Songs e al doilea album solo al lui Stuart A. Staples, pe care unii îl ştiu mai bine ca fiind solistul Tindersticks. Am dat peste el întâmpător, după ce am găsit That Leaving Feeling, cântat în duet cu Lhasa. Ca stil, albumul e un mix interesant, înclină spre country (nu, nu vă grăbiţi să renunţaţi), dar când să zici asta auzi o chitară care nu aduce a country sau un pian sau alte instrumente care chiar nu au treabă cu acelaşi country... cum spuneam, e un mix care merită ascultat. Nu sunt songuri foarte vesele ca ritm, poate că nici ca vers, dar merg foarte bine cu zilele astea de februarie nehotărât, iar vocea lui Staples aş zice că oferă un fel de compensaţie. Şi nu aş încadra acest album la muzică tristă, se poate imagina foarte bine şi după o zi lungă, cu un pahar lângă el, sau în surdină, lângă o discuţie cu prietenii. Songurile pot fi ascultate şi aici. Tot acolo sunt şi câteva cuvinte ale lui Staples despre ele.

Celelalte poveşti de dragoste

Am citit Celelalte poveşti de dragoste abia după ce Lucian Dan Teodorovici m-a convins prin Matei Brunul. Întâmplarea face, realizez acum, că m-ar fi convins şi dacă le citeam în ordine inversă. Probabil că nu în aceeaşi măsură, dar m-ar fi făcut să caut ce a mai scris, asta sigur.

Întotdeauna m-a iritat când cineva care mă vedea citind o carte mă întreba: Şi, e frumoasă? Nici acum nu înţeleg cum poate fi o carte frumoasă. O carte poate fi în multe feluri, dar să spui că e frumoasă îmi pare o simplificare superficială. Iar când titlul unei cărţi are în el cuvântul dragoste rişti să te trezeşti şi mai des cu întrebarea asta în faţa ta.

Pentru cine nu a citit volumul acesta al lui LDT, nu vă lăsaţi păcăliţi de titlu. Nu e un sirop, nu e vorba despre dragostea-clişeu, nici nu ştiu dacă se poate spune că dragostea e un scop în sine în cartea asta. E vorba mai degrabă despre viaţă, despre episoade aparent banale, despre decizii şi întâmplări (tot aparent) mărunte, care apoi te urmăresc şi schimbă tot ce vine după ele, pentru că, nu-i aşa, viaţa nu are unităţi de măsură. Dragostea din povestirile lui LDT nu e un registru aparte, separat de restul trăirilor, la fel cum e şi în realitate, de altfel. E prinsă printre discuţii şi întâlniri de zi cu zi, întâmplări mai mult sau mai puţin spectaculoase, suflete pe lângă care doar treci sau de care te izbeşti, amintiri care se ţin scai de tine şi detalii din imediat - multe asemenea detalii, care pentru mine sunt un ceva necesar în proză. Toate surprinse pe un ton degajat, ironic pe alocuri, dar o ironie discretă, nu una agresivă. Un ton de povestitor, cred că asta îmi place mult la LDT, ton care se adaptează în funcţie de poveste...

Reunosc că am citit câteva recenzii ale volumului, înainte să mă apuc să notez rândurile astea. Din pură curiozitate, pentru că nu mă influenţează. Trecusem pe lângă diverse referiri la el în ultimele luni şi voiam să văd mai în detaliu cum au simţit alţii cartea. Şi am dat de multe clişee, fie că era vorba despre cronici într-un limbaj pretenţios, fie că erau impresii ale unor cititori care doar se voiau pretenţioşi. Unul dintre ei spunea că e o carte care mai degrabă merita abandonată după primele-nu-ştiu-câte-pagini. Sigur, dacă porneşti lectura cu cine ştie ce aşteptări induse de titlu sau de copertă (care, apropo, mie îmi place mult) sau, pur şi simplu, de vreo stare personală de moment, o asemenea remarcă poate fi îndreptăţită. Mie mi s-a întâmplat invers: am citit-o fără să vreau să o las deoparte, chiar dacă nu toate povestirile m-au prins la fel de mult. Asta, pentru că mie îmi plac mult poveştile de lângă noi, viaţa aşa cum e ea, nu mereu extraordinară, nu mereu impresionantă, nu mereu foarte dramatică sau nu mereu plină de fericiri explozive. Iar LDT are talentul de a observa, cum spuneam, detalii. La lumea din jur şi la oameni. Are o intuiţie care altora le lipseşte.

E adevărat că, la fel ca în cazul Brunului, am avut câteva momente în care mi-am dorit ca personajele lui să fie mai... puţin înţelegătoare, mai puţin cuminţi, mai hotărâte, mai dintr-o bucată. E în spatele lor un ceva care prea vrea să facă pe plac tuturor. Nu întotdeauna, doar pe alocuri. Poate că asta vine de undeva din firea scriitorului sau poate că, pur şi simplu, ăsta e registrul în care a fost gândită cartea. Ca de obicei, nu o să intru în detalii tehnice, pentru că nu pot spune că mă pricep prea bine la asta şi pentru că mă interesează mai mult senzaţia pe care mi-o lasă o carte şi nu scheletul pe care e construită. Iar eu recomand Celelalte poveşti de dragoste şi cred în continuare că LDT e un scriitor de urmărit. Care povestiri mi-au plăcut cel mai mult? Poate că Nişte documente, Cu mai mulţi kilometri în urmă, Pe catalige, Tramvaiul care cântă... nu ştiu sigur, eu zic că trebuie citite toate.

Paul McCartney, Kisses on the Bottom

Apărut chiar luna asta, noul album solo al lui McCartney adună 14 songuri standard de jazz, plus două compoziţii proprii, care se încadrează perfect în aceeaşi notă, fără să-ţi dai seama că ele sunt compuse acum şi nu pe vremuri, ca celelalte. Dacă mă întrebaţi pe mine, vocea lui nu e chiar cea mai potrivită pentru genul ăsta, dar nu înseamnă că albumul nu merită ascultat. Songurile sunt lucrate inclusiv cu nume cunoscute din jazz-ul contemporan, printre care Diana Krall şi John Clayton. Încă o dată spun, sună foarte bine, doar că, probabil, sunt eu prea obişnuită cu el cântând altceva.  

 

După cum zicea chiar McCartney, e un album de ascultat seara, acasă, cu un pahar de vin la îndemână. O cronică a albumului - aici.

Unul dintre songuri:

La o cafea

Replici uzate, glume repetitive, perspective radicalizate, suflete gri, măşti, păreri scuipate în dreapta şi-n stânga, ca pe nişte seminţe, Poiana lui Iocan. Româniile paralele despre care am mai vorbit. Sunt tot acolo, avem noi grijă să fie tot acolo şi să alunece în continuare paralel. Noi toţi. Ne învelim cu propriile iluzii. La urma urmei, ar zice unii, dacă ne ţin de cald, ce e aşa rău? Exact, las' că merge ş-aşa. 

**

Iarna asta concentrată într-o lună, ca esenţele alea din sticluţe frumos ticluite, începe să mă obosească. Mama natură nu prea ştie ce-s alea proporţii. Deja am zile când mi-e atât de dor de verde şi de lumină mai puţin difuză încât, dacă închid ochii, simt mirosul de ploaie de primăvară şi de salcâm înflorit. 

Discuţiile alea aşa-zis filosofice în care eşti întrebat "ce-ai face dacă" îmi par stupide, pentru că imaginaţia ar trebui pusă la treabă din alte perspective. Necondiţionat, cumva. Fără să fii obligat să-ţi construieşti false premise. 

Mi-e dor să merg la cinema. Să fiu un oarecare pe un scaun, cufundat în întuneric şi captiv în povestea de pe ecran. Dar iarna îmi taie elanurile de orice fel... Astea sunt momentele în care îmi promit că primăvara, vara, toamna viitoare o să profit cât pot, o să ies mult, o să-mi fac rezerve de stări de bine, de culori, de mirosuri, de senzaţii, o să... Uneori reuşesc, alteori nu.

Şi sunt momente în care mă întreb cum e posibil să nu găsesc un pix în toată casa. Cu prima ocazie o să iau o duzină. Şi chiar îmi plac pixurile. După stilouri.

Şi mi-ar plăcea să ştiu să pictez (am mai spus?), pentru că uneori nu-mi sunt de ajuns cuvintele. Sau poate că sunt prea multe şi nu reuşesc să le ordonez cum aş vrea. Am impresia că desenul ar fi mai potrivit. Posibil să mă înşel, dar uneori chiar simt asta. 

Încă încerc să învăţ jumătăţile de măsură.

Pentru cine e în căutare de zâmbete: CC. 

Eu cred că o să revăd Reconstruction.

**

Şi atât de mult au vorbit zilele astea pe la teve de pâine, făină, vatră şi alte alea de pe la ţară încât mi s-a făcut dor, iar acum la mine în casă miroase a pâine tocmai scoasă din cuptor. Se potriveşte de minune cu zăpada de basm de afară, dar tot m-aş bucura dacă mâine dimineaţă m-aş trezi cu salcâmul de la geam verde şi înflorit...

Diana, Carlos Fuentes

Deşi vânez aproape orice roman din literatura de limbă spaniolă, nu am citit nimic scris de Fuentes, până acum câteva luni. Asta, în ciuda faptului că îl ştiam, e printre numele mari din literatura amintită, iar de cărţile lui m-am tot împiedicat prin librării. Posibil să fi fost de vină faptul că ştiam că e de stânga, deşi, în general, nu ţin cont de asta când vine vorba despre scriitori. Încerc să separ scriitorul de convingerile lui politice, măcar până văd cum scrie. Până la urmă, rătăcind într-o seară printr-o librărie, am luat Diana. Şi nu mi-a părut rău, am constatat că îmi place scrisul lui Fuentes. Chiar foarte mult. Are o siguranţă în scris care (am mai spus-o şi în cazul altora) mă fascinează.

Povestea din Diana are mult real în ea, chiar dacă numele sunt schimbate. Diana Soren e nimeni alta decât Jean Seberg, actriţa cu care Fuentes ar fi avut o aventură. Cine era Jean Seberg? O tânără care la 17 ani fusese selectată să o joace pe Ioana D'Arc, o frumuseţe delicată şi plăpândă, care a cucerit publicul anilor '50-'60; avea vederi de stânga şi susţinea Panterele Negre. Unii spun că de la asta i s-ar fi tras şi moartea, aranjată de FBI. A fost găsită moartă în maşină, după o supradoză de sedative. Totul se regăseşte şi în carte, sub formă de poveste, cum spuneam. Deşi aventura ei cu Fuentes nu apare prin vreo biografie, probabil că ea s-a petrecut, mai ales că el avea în acea vreme reputaţie de Don Juan, iar ideile lor politice se întâlneau.

Multă lume s-a întrebat de ce a scris Fuentes această poveste, la atâta timp după consumarea ei şi în forma asta atât de transparentă. Doar el poate răspunde la întrebarea asta... Mie îmi pare, însă, că nu Diana e personajul principal, ci chiar el. El şi ideile lui. Pentru că nu e un roman atât de presărat cu detalii erotice, cum te-ai fi aşteptat, fiind vorba despre o aventură. Sigur că ideea obsesiei e prezentă, dar mai mult decât asta îmi pare că ies în evidenţă detalii despre lumea din acele vremuri şi critica lui la adresa sistemului nord-american...

Nu o să spun mai multe despre carte, vă las să o citiţi. Iar despre povestea care a inspirat-o se găsesc tot felul de informaţii pe internet. Cert e că Diana mi-a deschis apetitul pentru scrisul lui Fuentes şi sper să revin în curând cu câteva rânduri despre Voinţa şi norocul.

Daniel Barenboim - Tango live from Argentina

Se găsesc toate pe youtube, de la 1 la 10, şi toate merită văzute şi ascultate.

Fin octobre, début novembre

Nu mai citesc ziare, pentru că toate fac la fel: urcă în vreo barcă, oricare o fi ea, şi plutesc în derivă.

Când sunt preocupaţi să argumenteze ceva, oamenii uită de inhibiţii, privirile sunt mult mai expresive, ca şi cum ar vrea să-ţi pătrundă în creier, să întărească ceea ce spune gura, mâinile gesticulează ca într-un dans, corpul devine o maşinărie parcă acţionată de o cheiţă din aia cum aveau jucăriile cândva.

Tentaţia să plec şi să nu spun unde pot fi găsită e uneori atât de mare... O fi laşitate? Unul dintre paradoxurile mele: nu sufăr singurătatea, dar mereu o aleg. Întotdeauna vine un moment când fug.

Februarie rămâne pentru mine cea mai nesuferită lună din an. Şi încerc să mă învăţ să beau ceai. Oh, boy...

Mergeam ieri pe stradă şi mă uitam la mulţimea grăbită în diverse direcţii. O lume tristă, în esenţă, prin monotonia gesturilor, o lume care e convinsă că ştie să trăiască, dar care e prinsă în stereotipii. Nişte sclavi cu iluzia că sunt liberi. Da, dacă s-ar reinventa sclavia, ar fi perfect pentru ei, nu i-ar mai speria timpul liber de care fug. Şi-au făcut o adevărată profesie din asta.

Mi-era dor să arunc vorbe pe jos, fără cap şi fără coadă. E relaxant. De ieri ar fi trebuit să aduc aici o recenzie de carte (mi-am propus să fac asta în fiecare miercuri sau joi), dar... nu mă dezmint: nu sunt un om al planurilor, al listelor... Dar o s-o fac. Mâine. Sau poimâine. Un Fuentes. 

Când descoperi că exclusivitatea unor discuţii era doar în imaginaţia ta, ce poţi face? Zâmbeşti elegant, faci la dreapta, îţi vezi de ale tale, apeşi play şi îţi spui că data viitoare nu o să mai crezi în basme. Deşi ştii că e o iluzie. E puţin probabil să nu mai crezi în basme. Dar ai nevoie să ţi-o spui. 

Pauză de operă, pauză de lucru. Opera e bună când lucrezi, îţi dă energie. Pentru acum, am găsit o voce plăcută, ritmuri uşor cantabile, un pic prea. Am risipit ritmurile prin toată casa şi aştept un miracol: ce n-aş da în clipa asta pentru o zi de octombrie cu soare blând, pasteluri şi lumină caldă... Şi mi s-au dezlipit nişte gânduri, zac pe jos. Încă nu ştiu dacă să le las acolo sau să le adun.