Daca ma mai gandesc mult la povestea aia cu mutatul in Caraibe, chiar o sa incep sa iau gandul asta in serios. In fond, tot nu-mi gasesc eu locul si ratacesc de ici-colo, asa ca… de ce nu? Si daca vreodata o fi sa imi iasa ce vreau sa fac, se poate face de oriunde, nu e conditionat de un anumit loc. Eh, zic si eu.
Ieri am vazut prin Kaufland ornamente pentru pomul de iarna, mosi din ciocolata… e abia octombrie, comercianti de iluzii ce sunteti! Se duce naibii tot farmecul. Cu fiecare an, genul asta de marfa apare pe rafturi tot mai devreme, cineva isi doreste mereu sa fie primul. O goana stupida dupa intaietate. Bine, e drept ca la fel de rapid se gasesc si amatori pentru ea. Deja se ingramadeau sa frunzareasca beteala, studiau globurile, aruncau in cos ornamente de ciocolata. Unde va grabiti, oameni buni?!
Pana la urma, lumea asta cred ca o sa fie strivita de propria graba. Oamenii nu mai au rabdare pentru nimic, vor totul acum, instant, nu asteapta, nu privesc in jur, nu se mai uita unii la altii… Pana si de timpul liber fug, fac tot posibilul sa il umple cu ceva, cu orice, doar sa nu se relaxeze. Au devenit prizonieri ai vitezei, ai ceasului, ai concurentei stupide care nu ii duce nicaieri, doar le da falsa impresie ca asa sunt deosebiti, ca ies din rand. Cand, de fapt, nu face decat sa ii alinieze la turma de care isi inchipuie ca fug. Disperare, asta cred ca e cuvantul care ii caracterizeaza cel mai bine.
Nu, nu m-a apucat filosofeala duminica dimineata, doar ca, din cand in cand, imi place sa ma opresc la margine de lume si sa fiu simplu spectator. Ai fi uimit sa vezi cate detalii iti scapa cand esti in mijlocul lor si nu poti avea o privire de ansamblu. O vreme uitasem si eu cat de relaxant poate fi sa stai uneori si sa iti tragi sufletul, sa iti oferi luxul de a privi pe cineva in ochi, sa treci dincolo de aparentele afisate ostentativ, sa razi cu pofta, sa nu ii tratezi pe cei din jur ca pe niste roboti. Mi-am recapatat obiceiul asta dupa accident, in alea cateva luni cand abia am mai putut sa merg si am fost nevoita sa incetinesc. Nu vreau sa spun ca dupa afurisitul ala de accident am avut nu stiu ce revelatie asupra vietii, nici vorba, nu cad in misticisme din astea. Spun doar ca, fortata de imprejurari, am revenit la vechi obiceiuri pe care, din diverse motive, le abandonasem si care imi plac.
Si iar ploua, iar e frig, iar e un cer gri si trebuie sa merg la lucru de la patru. Auzi, duminica, de la patru! Cine a mai vazut asa ceva? Am zis eu ca astia au vreun mecanism inversat pe undeva prin capete. De fapt, la cate am vazut in ultimele zile, nu prea ma mai mira nimic. Totusi, la ora aia as fi vrut sa zac intre perne, cu o carte.

Eh…
Cafea.
Casti.
Play.