Pentru ca...

In niciun caz asta nu va fi un blog. Adica nu unul din alea cu o tematica anume, pentru ca nu am talent sa fac pe profesorul. Asta, in cazul in care as admite ca ma pricep cu adevarat la ceva.
Nu va fi nici un jurnal clasic, pentru simplul fapt ca nu sunt suficient de disciplinata ca sa fac insemnari zilnice si ordonate despre toate banalitatile care mi se intampla.
Daca stau sa ma gandesc bine (da, stiu, Hash nu suporta expresia asta), habar n-am de ce incep sa scriu aici. Probabil pentru ca in vechiul “jurnal” de pe forum nu mai pot scrie. Da, nu mai pot, pur si simplu acolo nu mai pot. Dar simt nevoia, totusi, ca uneori sa aberez in scris, sa ma plang in scris, sa rad in scris… Fara regulile pe care o chestie serioasa le-ar impune, fara ingradiri si fara sa imi pese ca cineva ma judeca pentru ce spun.

De fapt, cand am intrat ma batea gandul sa scriu ceva despre cafenele. Un soi de istorie a cafenelelor. Dar m-a pus dracu’ sa dau o cautare pe google si sa vad ca si in cazul asta e plin netul de materiale copiate de ici-colo, aceleasi tampenii luate cu copy/paste, eventual “imbunatatite” cate un pic. Asa ca am renuntat, imi displace sa ma inrolez in vreo turma. Poate intr-o buna zi o sa ma razgandesc si o sa revin asupra intentiei, daca gasesc ceva care sa ma convinga. Sau daca imi vine vreo idee buna, capitol la care sunt cam restantiera in ultima vreme.

Incerc sa imi dau seama care cafenea mi-a placut cel mai mult pana acum. Si de ce. Oscilez intre una cu specific egiptean din Pasajul Villacrosse, din Bucuresti, si una din Satu Mare, care e mai degraba un pub. Ma rog, atat cat poate fi un pub pub in Ro. Numai ca oricat incerc sa fac abstractie de amintirile care ma leaga de cele doua locatii si sa le apreciez doar pentru cafea si atmosfera, nu pot. Da, faimosul balast al amintirilor.

N-am niciun film de vazut, nicio carte care sa ma prinda, nici chef de traducerile cretine la care m-am inhamat. Discutiile asa-zis politice de la teve ma plictisesc, aceeasi tema reluata din n unghiuri, spusa de n indivizi, unul mai fad ca altul. Macar campaniile electorale sunt amuzante.
Asta e, in realitate, explicatia pentru ca pierd vremea scriind aici banalitati. Intr-un fel, e si asta un exercitiu de conversatie. Cu tine. Adica cu mine. Desi, povestea asta cu scrisul la vedere nu face decat sa imi confirme nevoia de public. Nu a mea, a nostra a oamenilor, in general. Avem nevoie sa fim auziti, cititi, nu neaparat aplaudati, ci vazuti, sa avem chiar si doar impresia ca nu suntem singuri. Cum spunea cineva, vrem sa apartinem. Intr-un fel sau altul. Mda, asa e…

Sa dorm! Asta ar fi cel mai util lucru pe care il pot face. Vine el si somnul, scrisul asta haotic e ca un somnifer.

Rasfoiam cartea pe care am luat-o pentru A, dupa ce doua zile mi-am batut capul cu asta. Nu stiu sa aleg cadouri, ma enerveaza sa caut idei pentru cadouri… Daca nu cunosti omul suficient, poate iesi ceva foarte stupid. In fine, ma uitam prin cartea aia (care, intre noi fie vorba, e o tampenie) si am gasit o definitie simpatica a plasei: o colectie de gauri, legate una de alta cu sfoara. Pe cuvant ca e o imagine simpatica. Brusc, poti vedea altfel banala plasa.

Gata, ajunge pentru azi! Shut down si la orizontala, ca si la somn am restante.