In sfarsit, e soare. Si, daca nu ai sti in ce luna suntem si cate grade sunt dincolo de geam, ai putea crede ca e vara…
Azi lungesc un pic dimineata, dulce iluzie a unui timp elastic. Cafea, ziare citite doar in diagonala, un song mai lent, inca nu pot digera ceva alert. Trebuie sa fac cumva sa recuperez din somn, cred ca am cearcane pana la buric. Iar unii s-au gandit ca n-o sa fiu fericita daca nu imi ocupa si ziua de maine. E sambata, desteptilor, singura mea zi libera!
Stii momentele alea cand, din diverse motive (un song, un zambet, o privire, un cuvant, o senzatie), te identifici cu altcineva si, din senin, iti vine sa ii sari de gat, sa il imbratisezi, sa razi cu pofta? Da, e iubirea aia de cinci minute, fericire de cinci minute, poti sa ii zici cum vrei. Mi-am amintit de asta ascultand un song primit aseara…
Lumina clipeste lenes prin geamurile mele dezgolite. In clipa asta mi le doresc mai mari, cat mai mari, sa pot aduna in ele rezerva de senin pentru zilele difuze de iarna care o sa vina. Si as vrea sa nu imi impiedic privirea in blocurile urate de vizavi. Cred ca au fost gandite de arhitecti lipsiti de imaginatie, care au trait intr-o lume alb-negru. Iar asta e o combinatie relaxanta doar cand esti prea agresat de nuantele tari. In rest, are o monotonie apasatoare, ca o fire liniara, care nu te surprinde cu nimic…
Arunc cate o privire fugara la ceasul din dreapta si vad cum minutele fug pe langa mine, iar in curand expira si clipa mea de liniste. Inapoi printre oameni grabiti, masini nervoase, discutii contradictorii, lucruri spuse pe jumatate, nerabdare, sedinte, automate de cafea incapatanate, orgolii care se ciocnesc, glume insipide, calculatoare obosite, injuraturi printre dinti, iluzia ca faci ceva util…