In sfarsit, in coltul meu de liniste, ferit de discutiile agresive din ultimele zile, de goana continua, de lumea previzibila…
Si am uitat sa-mi iau bilet la Gala blues, efectiv am uitat.
As vrea sa mai diger muzica de azi, dar nu stiu cat rezist, mi se inchid ochii. Desi unele songuri sunt ideale daca le asculti cu pleoapele ingreunate de noapte…
In seara asta, venind spre casa, pentru prima data dupa nu stiu cate zile, am incetinit pasul si am respirat. Era placut, nici frig, nici cald, doar cam difuz, din cauza norilor. Vreme de plimbare. Mi-ar fi placut sa mai fie deschise terasele de vara, sa ma opresc la una si sa zac privind lumea grabita, cu o cafea fierbinte intre palme.
Ma irita incrancenarea celor de la job. Nu stiu sa se destinda, sa iasa din tipare.
Unele acorduri sunt perfecte doar in casti…
Sufletul meu vagabond tanjeste acum dupa zapada, degeaba ii explic ca eu nu iubesc iarna. El reactioneaza mecanic, stie ca se apropie si o asteapta. Si mi-e dor de o placinta cu mere, mirosind a scortisoara. Dulci franturi de amintiri domestice. Memoria poate fi o povara uneori.
Totusi, am sentimentul – nejustificat – ca ceva se va intampla. Ceva frumos. Nu stiu daca vreau sa cred sau nu.
Mai e un pic si dispar crizantemele, n-am avut timp de ele toamna asta. Maine ma duc si cumpar un buchet mare-mare si colorat. Iubesc florile astea, pentru nuantele si pastelurile pe care le aduna in ele.
Mi-am adus aminte, azi am fost la o “chestie” cu niste elevi de liceu (elitele, cica) si erau atat de simpatici! Imi plac cei din generatiile astea, sunt dezinvolti, sinceri, veseli, foarte deschisi… Daca li s-ar acorda ceva mai multa atentie si ceva mai mult credit, ar fi bine.
Iar mi se plimba gandurile in voia lor, dezordonate. Mai bine ma duc la somn.