Peste zi e usor, esti inconjurat de lume, de probleme care trebuie rezolvate ACUM, de iluzii colorate care par chiar aproape. Dar seara? Seara totul se indeparteaza, toti se risipesc, lumea dispare, e ca un fel de fade out… Ramane muzica, lumina discreta si amintirile sau inchipuirile, depinde de care colt apuci gandurile. Uneori si astea destul de diluate. Si ochii cauta un punct de sprijin, oricat de fragil, efemera speranta. Cred ca pe undeva, pe drum, mi-a scapat scopul, nu mai stiu ce vreau. Ca si cand iti cade ceva din buzunar, fara sa observi. Doar te trezesti la un moment dat ca nu mai ai acel ceva. Si incerci sa iti dai seama unde putea sa cada… Totul pare sa fie pe drumul cel bun, dar lipseste ceva-ul. Uf, nu stiu de unde a aparut starea asta. Azi.

Si n-am reusit sa ma hotarasc ce carte sa iau. Am ratacit vreo jumatate de ora prin doua librarii, dar am vazut mai multe carti pe care le-as fi vrut. Pe toate nu le pot lua, adica… naiba stie, daca renunt la niste aiureli pe care aveam de gand sa dau banii, cred ca e ok. Dar oricum nu am suficient timp pentru toate deodata si nici nu vreau sa fiu un fel de Cristoiu, care ia carti la kilogram. Ideea e ca as citi ceva in paralel cu alea de istorie, simt nevoia si de altceva, mai putin sec. Doar ca la mine, cand vine vorba de carti, e ca la ziare si reviste: nu pot sa trec pe langa ele fara sa simt impulsul sa iau macar o duzina si sa ma ingrop intre ele, pe jos, cu o cafea alaturi. Sau cu un pahar cu vin, chestie de conjunctura. O luasem acum ceva timp pe aia cu Rusia, dar am abandonat-o, pentru ca e slaba si prost scrisa. Totusi, cred ca maine o sa iau una noua a lui Bruckner, pe care am rasfoit-o si m-a atras. Paria, parca asa ii zice.


Citeam pe undeva jurnalul unei tipe (20 de ani) care se autoamageste ca iubirea s-a terminat odata cu prima deceptie. Nu, nu se termina niciodata. Doar pe moment simti o mare istovire, ai impresia ca ai ajuns la un capat de lume si nu o sa mai gasesti vreodata drumul inapoi. Dar dupa un timp te loveste din nou, pentru ca sufletul se regenereaza, e singura parte din noi care are o extraordinara capacitate de a se reface. Niciodata nu am crezut in povestea aia care zice ca iubesti o singura data in viata. Nu exista asa ceva, pentru ca iubirea are atat de multe nuante…
Tangoul asta (Amor porteno) e perfect acum. Relaxant si senzual, dar nu excesiv. Pur si simplu, atat cat trebuie. Intotdeauna, proportiile fac totul.