Something 'bout You

Frumoşii nebuni

Seara, toate oraşele par mai prietenoase. Griul e mascat de luminile încă timide de la geamuri, cerul tinde să pară mai aproape, farurile maşinilor aduc şi ele o falsă intimitate pentru trecătorii mai puţin năvalnici ca cei de peste zi, privirile îşi permit vesele ocheade spre vitrinele colorate, paşii încetinesc leneş...
Ieri, mergeam agale şi m-am trezit fredonând, o pornire în contrast cu starea în care eram. Şi mi-am controlat pofta de a schiţa câţiva paşi de dans. Oamenilor li se pare deja normal să vadă pe cineva vorbind singur pe stradă dar, cu siguranţă, te iau drept nebun dacă dansezi.
E bine ca tristeţile să alterneze cu veselia? Pe nepregătite? Poate că da. Se creează un echilibru. Cred...
M-am oprit pe o bancă şi, preţ de câteva duzini de gânduri, am privit lumea. Aş fi vrut o cafea, dar în jur nu erau decât cafenele care nu serveau to go. Aş fi putut cere la pahar din ăla din plastic, dar însemna să fac conversaţie, să mă explic, să suport privirea superior-nejustificată a vreunui barman şi n-aveam chef; era un moment dintre alea în care, deşi eram în mijlocul oamenilor, nu îmi doream o mai mare apropiere de vreunul; mi-era suficient că sunt acolo.
Frumoşii nebuni au o naturaleţe şi o detaşare care mă vrăjesc. Lumea e pentru ei doar un pretext, un covor pe care să facă tumbe mai comod. Cred că îi ador pentru că eu nu ştiu să fiu ca ei. Dar prin ei îmi încarc bateriile şi îmi amintesc să râd atunci când uit. Asta îmi lipseşte aici: nu cunosc nici un frumos nebun. Toată lumea e la locul ei, ca bibelourile în vitrinele din sufrageriile demodate. Şi mă apucă o poftă nebună să arunc măcar cu o pernă în ele. La fel cum uneori îmi vine să urc în primul tren, indiferent de destinaţie, şi să nu mă mai uit în urmă şi să nu-mi pese unde o să ajung.
„Prostii”, ar spune Dan.
Ştii că singurătatea nu înseamnă tăcere? Nu. În singurătate vorbesc gândurile; nu doar vorbesc, ţopăie, plutesc, dansează haotic, precum fulgii de zăpadă, fără reguli, fără supunere. De asta, singurătatea e chiar gălăgioasă.
Oare sufletul se reinventează periodic? Eu mi l-am jucat la pocher şi l-am pierdut. Acum învăţ să trăiesc fără el.

Ar Baradoz

The Talented Mr. Ripley

Dacă titlul unui film nu îmi spune nimic-nimic, se prea poate să trec pe lângă el. Aşa s-a întâmplat cu The Talented Mr. Ripley. Până de curând, când mi-am învins indiferenţa şi am căutat să văd despre ce este vorba. De convins, m-a convins coloana sonoră pomenită pe undeva, jazz-ul, amintit şi el în treacăt, abia apoi actorii. Adică Jude Law, în primul rând. Cu toate că, în general, nu-mi place un bărbat despre care se spune că e sweet, mi-e simpatic Jude Law. Nu neaparat pentru cum arată, ci mai degrabă pentru accentul lui. Da, îmi place cum vorbeşte. Numai că, după cum aveam să văd, în filmul ăsta, rolul mare îl face Matt Damon. Pe care, în treacăt fie spus, l-am mai văzut recent în nişte filme unde îşi demonstrează cu vârf şi îndesat calităţile de actor.

Aşadar, Italia boemă a anilor '50, muzică bună, distribuţie la fel, dialoguri pe măsură, toate mixate genial de nimeni altul decât Anthony Minghella. Şi acest film are la bază o carte (fără să fie inspirat din întâmplări reale): romanul omonim scris de Patricia Highsmith, în '55.

The Pianist

Ca pe multe alte filme, am văzut Pianistul cu întârziere, adică abia în iarna care tocmai pleacă. Mă întrebase un amic, la un moment dat: Cum? Nu ai văzut Pianistul?! Trebuie să îl vezi... Şi, în cele din urmă, l-am văzut. Şi mi-a plăcut. Ce-i drept, nu cred că vreau să îl revăd, pentru că e un film dureros de trist. E foarte bine făcut, e un pic altfel decât celelalte filme referitoare la al doilea război mondial, la ce au făcut nemţii şamd, un pic altfel în sensul că nu încearcă să te convingă de vina vreunei părţi pentru ce s-a întâmplat. Îmi pare foarte echilibrat, pur şi simplu relatează o stare de fapt din acea perioadă. Zic eu... Unii spun că personajul căruia Adrien Brody îi dă viaţă atât de bine nu e musai un motiv central al filmului şi că e doar un om care se zbate să supravieţuiască. Nu sunt total de acord, pentru că, dacă n-ar fi fost talentul lui, poate nu scăpa cu viaţă. Cine a văzut filmul ştie despre ce vorbesc şi nu voi detalia, în ideea că sunt unii ca şi mine, care nu l-au văzut încă şi pe care îi las să descopere singuri firul poveştii...

Filmul e regizat de Polanski şi cred că merită nişte puncte în plus pentru obiectivitate, tocmai pentru că el a suferit direct de pe urma celor făcute de nemţi: mama lui a murit la Auschwitz, iar tatăl lui a fost şi el închis într-un alt lagăr.

Mi-ar plăcea să se traducă şi la noi cartea după care s-a făcut filmul, deşi aş citi-o cu greu, pentru că genul ăsta de relatări întotdeauna mă obosesc foarte mult, mă fac să îmi amintesc cât de dezgustători pot fi oamenii uneori şi cât de mult detest ideea unui război. Cred că am mai spus cândva: doar dacă aş fi nevoită să trăiesc un război aş învăţa cu adevărat să urăsc.

Revenind, mai spun doar că este, într-adevăr, un film care merită văzut şi care nu intră în categoria încă un film despre al doilea război mondial.

Goodbye Philadelphia

Lonely In New York

So Long Toots

Walkin' the Blues

Caleidoscop

Sunt zile sau nopţi în care cuvintele fug. Pur şi simplu. În clipa în care vrei să le aşezi pe hârtie, fie ea şi virtuală (deja cred că e inutilă precizarea asta, nu ştiu dacă mai scrie cineva altfel), cuvintele fac un pas înainte sau se amestecă în obişnuita lor dezordine şi nu reuşeşti să le dai forma dorită. Aşa că, tot ce în mintea ta era propoziţie sau frază, cuvinte ordonate adică, devine iarăşi un amestec oarecare, la care te uiţi relaxat sau nu. Şi, pentru moment, renunţi. Scrisul e un animal capricios, la urma urmei.

Dimineaţa asta are prea mult soare. L-am aşteptat, dar e... aşa, prea brusc. Te izbeşte. Nu-mi plac lucrurile care dau năvală. Mi-e dor de toamnă, de culorile ei, de liniştea pe care ţi-o insinuează. Cât mai e până la toamnă? Şi de o carte bună mi-e dor, pe care să nu o las din mână, cu un final deschis. Când lucrurile se termină într-un fel sau altul, foarte precis, e ca şi cum s-ar da un verdict, ca şi cum ai închide în nas uşa imaginaţiei...

Mă uitam aseară la un film şi îmi spuneam: toţi sunt nebuni în filmul ăsta! Şi iar m-am întrebat: de ce nu mai vede nimeni oamenii normali? Nu se mai fac filme despre ei, nu se mai scrie despre ei... Poate pentru că anormalul a devenit normal? Dar în realitate toată lumea fuge de nebuni, toţi se feresc şi se tem de lucrurile neobişnuite şi îşi doresc happy-end-ul. Doar în filme şi în cărţi fericirea îi plictiseşte. O fi şi asta o formă de egoism.

Mi-a băut cineva cafeaua? Nu mai e...
Ce formă să dau zilei de azi? Nu chiar formă, doar contur. De fum. Sau de creion. Mi-ar fi plăcut să ştiu să desenez. Cred că e relaxant. Dar şi cuvintele pot desena.

These Hard Times

Mr. Pinstripe Suit

Battagliero

Pentru că se potriveşte cu soarele de azi, pentru că de ieri e oficial primăvară, pentru că te duce cu gândul la o cafenea pariziană (deşi nu e un song franţuzesc), pentru că îmi place acordeonul şi pentru că face sufletul să zâmbească.

Llosa, Peştele în apă

Odată intrat în politică am făcut o descoperire deprimantă la aceste întruniri tripartite. Politica reală, nu aceea pe care o cunoaştem din lecturi şi scrieri, care se află în mintea şi imaginaţia noastră - deci singura pe care o cunoaşteam -, ci aceea care se trăieşte şi se practică zilnic, are puţine lucruri în comun cu ideile, cu valorile, cu imaginaţia şi cu viziunile teologice - cu societatea ideală pe care doream s-o construim - şi, ca s-o spun mai pe şleau, nu prea are de-a face cu generozitatea, cu solidaritatea şi cu idealismul. Politica este alcătuită aproape în exclusivitate din manevre, intrigi, conspiraţii, pacte, manifestări de paranoia, trădări, multe calcule, cinism cât cuprinde şi tot felul de tertipuri. Şi asta pentru că pe politicianul de profesie, fie el de centru, de stânga sau de dreapta, ceea ce-l mobilizează, îl entuziasmează şi-l menţine în acţiune este puterea: să ajungă la ea, s-o păstreze sau s-o aibă din nou cât mai repede. Există şi excepţii, fireşte, dar acestea nu fac decât să confirme regula. Mulţi politicieni intră în politică animaţi de sentimente altruiste - să schimbe societatea, să facă dreptate, să lupte pentru progres, să moralizeze viaţa publică -, dar în practica banală şi obişnuită care este politica zilnică, toate aceste frumoase obiective dispar , devin locuri comune din discursuri şi declaraţii ale personalităţii publice, pe care le foloseşte până-şi pierd semnificaţia - pentru ca în final să prevaleze la ei dorinţa de putere, crudă şi adesea fără limite. Cel care nu este capabil să simtă această atracţie obsesivă, aproape fizică faţă de putere reuşeşte cu greu să devină un politician de succes.

Ăsta îmi pare fragmentul esenţial din cartea de faţă. E un lucru cât se poate de adevărat, exprimat pe scurt. Cartea nu e doar o relatare a aventurii politice a lui Llosa, aşa cum se aşteptau unii (am văzut comentarii în acest sens); în paralel se prezintă aspecte din viaţa lui. La urma urmei, e o carte de memorii. Din acelaşi motiv e scrisă într-un stil uşor diferit de cel cu care Llosa ne-a obişnuit, unul mai aerisit, mai puţin întortocheat, mai accesibil.

Pentru cei care vor să o citească pentru partea politică, trebuie să spun că e plină de detalii locale (adică din Peru), lucru care pe unii îi poate plictisi. În fond, câţi români ştiu cine a fost Alan Garcia, de exemplu, sau ce orientare avea Alianţa Populară a Revoluţiei Americane? Sunt detalii nesemnificative luate în parte, dar necesare ca să înţelegi ce vrea Llosa sa transmită despre mecanismul politic general. Cu alte cuvinte, e nevoie de răbdare pentru a parcurge cartea.

Pe de altă parte sunt relatările din copilăria lui, uşor ciudate, dintr-o lume cu totul diferită de cea cu care suntem obişnuiţi şi care poate că împrăştie un pic aura de mister din jurul scriitorului Llosa. Nu ştiu în ce măsură ăsta e un lucru bun. Eu sunt de părere că nu e chiar indicat să te "dezbraci" de tot în faţa cititorului. Nu să ascunzi unele lucruri, ci să le păstrezi pentru tine, mă refer la acel dram de intimitate de care toţi avem nevoie. Iar Llosa renunţă la el şi, brusc, te face să îl priveşti cu alţi ochi. Nu în sens mai rău sau mai bun, pur şi simplu, doar altfel. Aceeaşi senzaţie am avut-o citind primul volum din memoriile lui Marquez. De altfel, nici nu am căutat următorul volum... Am preferat să păstrez imaginea transmisă de romanele scriitorului Marquez despre omul Marquez.

Cred că la fel simt şi în privinţa lui Llosa. Îmi place mai mult acel Llosa pe care l-am "ghicit" în spatele celebrului Conversaţie la Catedrala. Am dat peste Llosa şi Conversaţie prin '97, la recomandarea unui fost coleg de muncă din Satu Mare. Trebuie să recunosc că m-a obosit prima lectură. Era primul meu contact cu Llosa şi stilul lui. Pe lângă lumea bizară din cărţile scriitorilor sud-americani, felul în care scrie Llosa mi-a părut greoi. E nevoie ca, mai întâi, să te familiarizezi cât de puţin cu frazele rupte şi intercalate, cu întrebările şi răspunsurile la fel de încrucişate, cu trecerea de la un plan la altul... După acea primă lectură, cum spuneam, am rămas cu o senzaţie de epuizare, cu o oarecare confuzie. Motiv pentru care am reluat Conversaţie la Catedrala după câţiva ani. Între timp citisem şi Războiul sfârşitului lumii, deci mă mai familiarizasem cu Llosa. Abia la această a doua lectură pot spune că mi-a plăcut şi am înţeles cum trebuie Conversaţia. E genul de carte scrisă cu furie, în care un scriitor dă tot, în care nu face nici un fel de concesii de dragul cititorului care nu l-ar putea înţelege. În care scrie de dragul artei de a pune pe hârtie cele mai ascunse simţiri, în cea mai potrivită formă, neatinsă de reguli. Pe ultima copertă a volumului pe care îl am eu, apărut în 1988, este un citat care face o foarte scurtă sinteză a ideii de bază, dezbrăcată de literatură, din Conversaţie la Catedrala - Spitzer şi Bally au demonstrat cum cea mai simplă conversaţie dă în vileag urmele indiscutabile ale unei lupte în care ambii interlocutori se înfruntă ca vrăjmaşi: ... în orice conversaţie adevărată nu e vorba doar de o inteligenţă luptînd cu o altă inteligenţă, ci de un eu ce vrea să-şi supună un alt eu; în flecăreala cea mai nevinovată şi mai paşnică se întrevede întotdeauna ceva vital, extrem de personal şi de esenţial (...), într-un fel sau altul e vorba pur şi simplu de instinctul de conservare.

How to Steal a Million

Şi, pentru că zilele astea se anunţă mai reci decât credeam, e de preferat leneveala domestică, aşa că mai amintesc de un clasic. How to Steal a Million: Audrey Hepburn, Peter O'Toole, Parisul anilor '60, gaguri delicioase, replici amuzante. So... un pahar de vin, multe perne, lumină discretă, play.

The Sting

Filmul de weekendul ăsta e un clasic cu Paul Newman şi Robert Redford: The Sting.

Chicago, anii '30, o coloană sonoră de care m-am îndrăgostit, scenariu foarte bun, umor, interpretare excelentă. Enjoy!

Milonga de amor

Exodus

Supunere

E un pic de haos în jurul meu, ar trebui să fac ordine, dar nu am chef. E ca şi atunci când te întorci dintr-o călătorie şi ţi-e lene să desfaci bagajele. Poate după a doua cafea reuşesc să mă motivez.
Zilele trecute am bântuit şi prin diverse magazine, mai mult sau mai puţin cu voia mea. La un moment dat, m-a plictisit valul ăla de marfă stridentă şi mulţimea de snobi venită acolo ca la sfintele moaşte, aşa că m-am retras la o cafenea. Eram iar doar un observator, aşa cum îmi place.

În sfârşit, pot umbla desculţă pe parchet...
Şi am intimitatea după care am tânjit.
Şi e suficient de cald să îmi beau cafeaua pe balcon.
Şi pot scrie.
Şi îmi pot asculta muzica.
Da, fericirea e făcută din lucruri mici.

Stăteam mai devreme pe balcon, priveam în jos la trecători şi mă simţeam ca într-o cuşcă suspendată. Stupidă senzaţie. Şi mă gândeam că, într-un fel sau altul, avem nevoie de miracole în viaţă. Măcar din când în când, orice o însemna miracole... acel ceva care să ne scoată din cotidian, să ne facă să simţim că toată risipa asta de energie pe care o facem zilnic are un rost.
Am trecut pe lângă oglindă şi am aruncat în ea o privire preţ de câteva secunde. Parcă mă aşteptam să văd ceva anume, m-am privit întrebător. Ce vrei? Nu mi-am răspuns nimic. Cred că n-am avut curaj. Mă trădează ochii.
Am uitat cafeaua pe măsuţa din balcon.
Ar trebui să mai lucrez un pic...

Ai observat vreodată cât de plăcută e leneveala de duminică? Şi numai pentru că ŞTII că ăsta e rolul duminicilor şi că e o leneveală corectă, ca să zic aşa, nu una furată unei zile obişnuite. Nu spun că nu există şi plăcerea fructului oprit, dar acum vorbesc despre altceva.

Sunt zile când am energia a cinci cafele turceşti băute una după alta, zile când mi-e greu până şi mie să ţin pasul cu mine. Succesiunea gesturilor şi a stărilor e pe măsură. Şi sufletul galopează în zilele alea. Fără să ştie de ce sau încotro, pur şi simplu, o ia la goană şi refuză să se oprească măcar să mai respire. Clocoteşte, zbârnâie, nechează, trăieşte. Şi îmi ordonează simţurile; le aliniază şi îi atribuie fiecăruia câte o rânduială. Iar eu mă supun. În zilele alea, în faţa lui, a sufletului, sunt ca o femeie cinică mirată că s-a îndrăgostit, ca o privire ce se loveşte de un cireş înflorit în plină toamnă. Dar zilele astea nu sunt multe la număr, succesiv. Pentru că, la fel de brusc, obosesc. Şi ochii caută refugiu, şi cafelele nu mai au amăreala necesară, deşi sufletul insistă. Atunci mă ascund în umbra odihnitoare a senzaţiilor acumulate în zilele grăbite de mai înainte. E un alt fel de supunere.

Acum ceva vreme, într-o zi de septembrie dulceag, mergeam agale prin Bucureşti, cu mintea împrăştiată pe clădirile din jur. Pe aproape de Romană, m-am intersectat cu un chip ce stăruia să-mi prindă privirea. Avea ceva din blândeţea siropoasă a nopţilor de vară, plus ceva din curiozitatea enervantă a omului care vrea să te citească. Nu se potrivea deloc cu ambalajul elegant dat de costumul ce-l însoţea. Da, chiar aşa, mi-a dat impresia că ducea costumul pe mână, ca şi atunci cînd îl iei de la curăţat, şi nu că era îmbrăcat cu el. În cele din urmă, chipul a schiţat un zâmbet. Mirat şi relaxat. Mi-a atins ochii cu zâmbetul. Şi m-a scos din supunere.

My Baby Just Cares for Me

A Night at the Opera

Noua civilitate

Final de iarnă la Predeal

Cel mai bun lucru legat de Predeal e că acolo nu există McDonald's. Nu prea mi-a venit să cred, dar e adevărat şi mă bucură. Cel mai rău: autorităţile publice fac tot ce pot să fim conştienţi că ne aflăm tot în România.

Să detaliez. Obosiţi şi sătui de calculator, internet, Bucureşti şi tot ce implică el, vineri dimineaţă am pornit către Predeal. Am refuzat să merg cu maşina, pentru că nu mă atrage ideea de a sta o grămadă de ore în trafic doar de dragul de a merge pe patru roţi şi pentru că mie chiar îmi place cu trenul. Mă rog, nu musai cu trenurile de la noi, dar să trecem peste asta. Pe bilete scrie elegant că faci două ore şi jumătate. În realitate, faci cu vreo 20-30 de minute mai mult. Am constatat asta atât la dus, cât şi la întors, ceea ce mă face să cred că n-a fost o excepţie, ci e regulă. De vină e, desigur, starea proastă a liniilor, acele linii pe care nu-ştiu-ce-ministru de la noi visează TGV-uri. Da' poţi să-l condamni pentru fantezie? Nu poţi.

Am mai fost pe Valea Prahovei, dar nu în Predeal. Aşa că, înainte de a pleca am căutat pe net nişte detalii sau impresii. Ca de obicei, mai nimic. Că e staţiune de schi, că e peisaj mirific şi cam atât. Aaa, plus o scurtă istorie a gării din Predeal. Care gară, cu tot cu istoria ei, arată la fel ca multe altele din România, adică e loc de mai bine la capitolul curăţenie.

Era frig şi, după cum propovăduiseră cei de la meteo, ne aşteptam la nişte lapoviţă. Nu era prea multă zăpadă decât sus, spre pârtii, în timp ce pe străzi era cunoscutul amestec de zăpadă topită şi noroi. Insist pe asta pentru că, oricât de lady aş fi, am fost nevoită să trimit nişte gânduri nu tocmai ortodoxe primăriei din Predeal. Nu pentru că era mizerie pe jos, ci pentru că sunt nişte porţiuni bune unde nu există trotuar. Spaţiu pentru el este, numai că neasfaltat, pământ-de-pământ. Aşa că ai două opţiuni: fie îţi încerci norocul pe DN, fie te nămoleşti. Aşa o fi modelul sau e doar românism, nu ştiu, dar mă gândesc că le intră destui bani din turism, aşa că ar putea încropi un trotuar.

Dacă nu eşti amator de schi, sanie sau trasee montane, prea multe de văzut sau de făcut nu ai. Dar e aer curat şi nu e praf, cu toate că maşinile nervoase din Bucureşti te urmăresc până spre pârtie. Cazare găseşti, chiar dacă nu faci rezervare, pentru că te întâmpină localnicii cu oferte la gară. Având în vedere că vorbim de România, mie îmi par cam mari preţurile: în medie, 150 lei camera dublă pe noapte. Dacă ai noroc, în banii ăia e inclus şi micul dejun, dar de cele mai multe ori nu e. Găseşti unde să mănânci, desigur (chiar şi fără McD, sîc, sîc!), numai că plăteşti preţ de restaurant. La fel cum observam şi pe litoral, nu am avut de ce să ne plângem în privinţa asta: preţurile sunt acceptabile şi mâncarea bună. Sunt şi localuri scumpe, dar media e suportabilă. Iar servirea e şi ea aşa cum trebuie, cel puţin în privinţa asta părem să fim pe drumul cel bun. Am văzut şi două restaurante "cu personalitate". Unul (Fulg de nea, parcă) avea pereţii ticsiţi cu tot felul de obiecte vechi, de la furcă, greblă, tulnic, samovar, pene de indian, la un portret al lui Gorki, trompetă, saxofon, acordeon şi altele la fel de pitoreşti. Un pic haotic, după părerea mea, dar original. Un altul avea pe pereţi tablouri mari cu domnitorii români. Simpatic şi ăsta. Pe mese aveau şi vaze cu flori naturale... drăguţ. În privinţa muzicii ar mai putea lucra un pic, dar cel puţin nu am auzit manele şi nici nu urla, să nu te poţi înţelege.

Una peste alta, a fost relaxant, ne-am odihnit, am luat o gură de aer tare, iar vremea a ţinut cu noi. Cei de la meteo n-au nimerit-o; nu numai că n-a fost lapoviţă, ci a nins ca-n poveşti. Aşa că ne-am luat şi porţia de iarnă adevărată, că în Bucureşti n-am prea avut parte de ea. Ce-i drept, eu nu mă prea supăr din cauza asta. Pe de altă parte, fiind final de sezon, nu a fost foarte aglomerat, lucru care mie mi-a convenit de minune. Presupun că în toiul iernii şi vara e mult mai multă lume şi atmosfera nu mai e la fel de liniştită.

Cu un uşor regret, duminică după-amiază am îngroşat rândurile celor care s-au întors în Bucureşti, unde primăvara părea aproape. Am făcut şi poze, se pot vedea cu click pe titlul postării. Şi iarăşi spun că nu sunt grozave calitativ, pentru că aparatul e cum e... Iar câteva sunt făcute prin geamul trenului, la întoarcere.

Summertime (versiunea lui Sidney Bechet, din 1938)

Swingin' With Tiger Woods

Moments

Momente de azi:

- soare discret, verde timid şi praf, mult praf

- nedumerire-speranţă-tristeţe-zâmbet-preţ-de-două-gânduri

- somnolenţă

- ritmuri sacadate, pe care începi să deschizi ochii sufletului, fără să ştii când

- bune intenţii nefinalizate; la urma urmei, e luni, nu?

- poftă de cireşe

- cafea care se evaporă nepermis de repede (ăsta e momentul care se prelungeşte)

- cinism reprimat

- de ce nu mai scrie nimeni despre oameni normali? (am mai întrebat asta)

- planuri; oh, da!

- undeva, în cămara basmelor, prinde contur... ceva

- de ţinut minte: mâine trebuie să ajung pe Moşilor! Da? Da.

- am mai luat o carte

- nuşdecedarazimieminteaîmprăştiată

- let's... coffee!

Şi am prins iarna de coadă la Predeal. Adică trei zile în care a nins ca în cărţile alea poştale de cândva. A fost... bine. O să spun mai multe mai încolo, că acum mi-e lene.

Kodachrome

13/14

Les Parapluies de Cherbourg

Ghost of Steven Foster

Hideaway

St. Louis Blues

Vem Vet

Piano Man

Ironweed

E sâmbătă, ploaia stă la pândă, localurile cred că o să fie cam pline în seara asta, aşa că puteţi alege un film. Acasă, comod. Şi mi-am amintit de un film extraordinar de puţin mediatizat, cu toate că merită mult mai mult: Ironweed. America anilor de după marea criză, doi oameni fără adăpost şi două recitaluri de zile mari: Jack Nicholson şi Meryl Streep. Secondaţi de nimeni altul decât Tom Waits. Ea a fost cândva cântăreaţă de radio, iar el jucător de baseball, iar acum îşi duc zilele pe străzi. Ca de obicei, nu o să dau mai multe detalii.

E un film trist, printre cele mai triste pe care le-am văzut. Inspirat după o carte, filmul ăsta te face să-i priveşti altfel pe cei ajunşi pe drumuri, chiar şi numai pentru alea câteva minute în care imaginile din film îţi stăruie în minte în timp ce se derulează finalul. O să fii surprins de cât de bine intră cei doi în pielea ineditelor personaje şi o să te intrebi cum de ţi-a scăpat filmul ăsta până acum. Iar Tom Waits e o apariţie cât se poate de inspirată, chiar dacă oarecum în plan secund. Trailer.

Temptation

Rusted brandy in a diamond glass

Everything is maaade from dreams

(...)

Well I knooow that he is made of smoke

But I´ve lost my waaaahaaay

He knows that I am broke

Buuut I must paaaaay (ie ie...pam pam )

Temptatioooon (ta na na)

Temptatioooon

Tempatioooooon

I can't resist

(click pe titlu)

People

Iar m-am lovit de talentul de comerciant pe care eu nu îl am şi pe care uneori îl admir. Nu şi azi. La un moment dat (oh, da, un clişeu verbal!), sună telefonul, număr pe care nu îl ştiu, răspund - în speranţa că mă sună unii pentru jobul ideal pe care îl tot aştept - şi sunt bombardată de o voce din partea Vodafone: pentru că sunteţi client fidel (pe asta nu o mai cumpăr de ceva vreme), bla bla bla. În traducere liberă, vocea îmi oferea nu-ştiu-ce-abonament-redus pentru internet şi un modem (aşa se cheamă?) gratuit. Până aici e ok, pentru că, nu mai departe de acum două zile, mi-am exersat înjurăturile pe UPC şi am jurat că renunţ la ei şi caut alternative; numai că, după diverse aventuri terminate cu schimbarea unui cablu, internetul meu curge iar lin şi am amânat să pun în practică ameninţările.

Revenind, după o tiradă gâfâită, vocea de azi a încheiat cu ceva de genul: Ei, ce ziceţi, doriţi? Acum??? Da! Ăăăă, nu ştiu, o să mă gândesc şi... Dar de ce nu puteţi să îmi spuneţi acum dacă vreţi sau nu? Pauză forţată de împrejurări. Adică vreţi să vă spun pe loc dacă iau internet de la voi? Sigur că da, de ce nu? Pentru că nu e ca şi cum m-ai chema la o cafea şi ar trebui să spun doar că ne vedem la ora cutare la intersecţia cutare!

În fine, am făcut un compromis şi am acceptat să mă sune mâine la aceeaşi oră, deşi tare eram tentată să o mai ţin la telefon vreo juma' de oră, să jucăm bambilici. Bine, sunt un pic rea, că ea probabil trăieşte din procent din numărul de contracte pe care le încheie, dar prea intră cu bocancii în tine. Of, criza asta, dacă i-ar mobiliza pe toţi la fel...

Hell

Matilda

The Untouchables

Până la finele anului trecut, filmul ăsta mi-a scăpat. Iar dacă mai e cineva care nu l-a văzut trebuie musai să facă rost de el, pentru că merită. E regizat de Brian De Palma şi are o distribuţie de zile mari: De Niro, Andy Garcia, Kevin Costner, Charles Martin Smith şi (de ce nu?) Sean Connery. Am avut unele îndoieli când am văzut numele lui Costner şi al lui Connery, pentru că nu sunt chiar pe placul meu, dar când am ajuns la finalul filmului am spus fără reţineri că primul a jucat excelent, iar al doilea s-a încadrat şi el bine în "peisaj". Dacă adăugăm şi faptul că acţiunea se petrece în Chigaco în perioada prohibiţiei şi a gangsterilor, iar De Niro îl joacă pe nimeni altul decât pe Al Capone, cred că e suficient ca să stârnească interesul.

În sfârşit, am scăpat de februarie, sunt 11 grade Celsius, adică suntem pe drumul cel bun. E şi un pic de soare...

În ultima vreme, mi se întâmplă tot mai des să vorbesc cu mama la telefon şi, în loc să aflu de la ea diverse aiureli de pe acolo, care oricum nu m-ar interesa, aflu ce se mai întâmplă prin Bucureşti şi pe la televizor, adică alte aiureli de care nu-mi pasă. Aşa am aflat că la nu-ştiu-care-mall s-au caftit nişte clanuri (cred că mamei i-a plăcut cum sună asta cu clanurile), ce a mai visat Oprescu şi a povestit pe la ştiri, că au pus mâna pe un spion (şi asta cre'că i-a plăcut) şi aşa mai departe. Nu ştiu de ce, dar am impresia că cei de la ţară se uită la televizor mai mult decât noi şi că ziarele s-ar vinde mai bine tot acolo. Şi, uite aşa, s-ar împuşca doi iepuri deodată: oamenii ar fi mai informaţi şi ziarele ar trece cu bine de criză. Eeehhh, zic şi eu, că sunt abia la a doua cafea pe ziua de azi.

Fly Me to the Moon

Speakeasy

Charleston

1 martie