Nedumeriri

Ca de obicei, încerc să-mi definesc starea din clipa când scriu aici. Azi e un amestec de nostalgie, linişte difuză şi luciditate tăioasă. Atât de tăioasă încât îmi opreşte şi cea mai timidă închipuire, cel mai mic vis pentru care încă nu am ancoră în realitate.

Citisem pe undeva că în Japonia înflorirea cireşilor e prilej de sărbătoare în fiecare an. Mie îmi place primăvara doar la început, când explodează verdele, când se luminează copacii cu flori. După care îmi pare că devine banală. Nu ştiu de ce. Poate că îmi plac începuturile...

În clipa asta parcă n-aş avea nici trecut, nici viitor. Doar prezent. Cineva spunea că asta e reţeta fericirii. Nu ştiu dacă e chiar aşa, dar uneori e bine să reuşeşti sentimentul ăsta. Să ignori amintirile şi să nu faci planuri. E şi asta o provocare.

Lumina de afară începe să capete tonuri de vară. N-aş putea să explic cum vine asta, dar aşa e, se observă.
Mi-e dor de ocean.
Ştii că unele dorinţe mi s-au împlinit peste ani, după mult timp, când nici nu mă mai gândeam la ele? Brusc, mă trezeam spunându-mi: Mai ţii minte cât de mult ţi-ai dorit asta? Uite că s-a întâmplat. Cumva în contratimp, dar tot împlinire se cheamă.

Uneori îmi place să stau pe margine şi să urmăresc cum unii fac tot ce pot ca să fie în centrul atenţiei. Strădanie ridicolă, ridicată la rang de scop în viaţă. Pe unii îi impresionează, ce-i drept.

Cerul ăsta prea senin pare fad, fără nici o urmă de nor, fără nimic neregulat. E ca monotonia unei câmpii. Nu-mi plac întinderile liniare.
Tu ce faci cu dorinţele imposibile?
Unele gesturi sunt fără întoarcere, ştii, ca la drumurile alea unde îţi iei bilet doar dus, nu retur. Iar câteodată e prea greu să vorbeşti în cuvinte. Nu greu, inutil chiar.

Azi mi-e dor de omul care fuma cuvintele. Da, le fuma...

Tentaţia să plec şi să nu spun unde pot fi găsită e uneori atât de mare... O fi laşitate?
Mă duc să-mi culc nedumeririle.