Eleganţa ariciului

Eleganţa ariciului am luat-o după ce am văzut o recenzie a ei pe blogul Nemira. Mi-a plăcut felul în care o prezenta Ana Antonescu şi titlul pe care l-a dat recenziei - Eleganţa ariciului sau cum mi-am găsit cartea-pereche.

Cu siguranţă e o carte pe care o voi recomanda de câte ori voi avea ocazia, cu toate că nu o pot numi chiar cartea mea pereche. Merită citită, fără îndoială, dar unele aspecte le văd un pic altfel. Dacă e să încadrez romanul ăsta într-un gen, aş zice că e satiră, nu una violentă, dar satiră. În două vorbe, personajul principal este o portăreasă dintr-un imobil parizian luxos, care, pe ascuns, citeşte, ascultă muzică bună, e îndrăgostită de filmele unui regizor japonez şi îi ironizează pe bogătaşi. În paralel cu ea îşi scrie jurnalul o fetiţă de 12 ani, fetiţă care face parte din una dintre familiile bogate care locuiesc în acel imobil - nr. 7, Rue de Grenelle - şi care este extrem de inteligentă pentru vârsta ei; un copil care detestă lumea de snobi şi ignoranţi în care trăieşte, motiv pentru care plănuieşte să se sinucidă. La un moment dat, cele două personaje ajung să se cunoască, graţie unui al treilea. Nu o să spun mai mult, pentru că ar trebui să pomenesc şi finalul, iar asta nu vreau.

Cartea e foarte bine scrisă, în sensul că te face să nu o laşi din mână şi parcă te întristează când ajungi la final, pentru că ai mai fi vrut. Totuşi, limbajul e pe alocuri un pic prea pretenţios şi are ceva cam multe idei filozofice. Asta, probabil, din cauză că autoarea este profesoară de filozofie şi nu se poate detaşa de această latură a ei. La fel, oricât de genial ar fi un copil, la 12 ani nu poate vorbi precum micuţa din carte. Să zicem că autoarea a vrut să contureze un personaj-simbol şi a împins lucrurile un pic cam departe. Personal, însă, aş fi preferat să încerce să coboare la gândirea acelei vârste, chiar una a unui geniu fiind. De fapt, totul e oleacă exacerbat, inclusiv obsesia portăresei pentru artă.

Dincolo de toate astea, cartea rămâne una care merită să îi alocaţi o zi-două (nu vă ia mai mult), chiar şi numai pentru ideea că vă poate ajuta să priviţi oamenii dincolo de aparenţe, dincolo de haine şi de job-ul mai mult sau mai puţin pretenţios.