Tentaţia inocenţei

Asta a fost a treia sau patra carte a lui Bruckner pe care am cumpărat-o, când deja ştiam că îmi place foarte mult cum scrie. Spre deosebire ce celelalte, Tentaţia inocenţei nu e un roman, ci un eseu. Consumismul şi tot ce atrage el, libertatea individului de azi şi multe altele de acest fel sunt temele abordate de Bruckner, într-o manieră accesibilă tuturor, zic eu. Cu mici excepţii, toate mi-au plăcut. Reţinerile le am vizavi de unele capitole precum cel referitor la bărbaţi şi femei, de exemplu, unde nu prea şi-a asumat responsabilitatea aprecierilor proprii, ci a recurs la foarte multe citate din alţii. Per ansamblu, însă, e o carte care merită citită. Te scoate un pic din vârtejul banalităţii la care consimţim prea mult. Aduc aici şi două fragmente:

Se va fi înţeles desigur că logica consumismului este, de asemeni, şi înainte de toate, o logică infantilă care, pe lângă vitalismul pe care-l imprimă lucrurilor, se manifestă sub patru forme: urgenţa plăcerii, obişnuirea cu darul, visul de atotputernicie, setea de distracţie. Prima culminează cu inventarea creditului care, după cum se ştie, a răsturnat raporturile noastre cu timpul şi ne-a scurtcircuitat sentimentul duratei. Prin el, noi luăm un împrumut de la viitor, care devine astfel noul nostru partener, el este o savurare cu amabilitate anticipată a obiectului dorit. Economisirea, ne învaţă Daniel Bell, forma trăsătura dominantă a capitalismului în perioada sa de debut: odată cu creditul, morala puritană a începuturilor s-a inversat într-un hedonism militant, în care incitarea la posedarea fără timpi morţi sau oprelişti a devenit legitimă şi chiar recomandată. Precum în acea poveste celebră, e vorba de a suprima orice interval între rostirea dorinţei şi realizarea ei: ceea ce contează este ce vreau, nu ce pot. „Unde vreţi, când vreţi”, proclamă distribuitoarele automate ale unei bănci franceze. Abolind tot ceea ce în viaţă înseamnă aşteptare, maturizare, reţinere, creditul a făcut teribil de nerăbdătoare generaţiile celei de-a doua jumătăţi a secolului. (...) Nu mai suntem dresaţi, ca părinţii noştri, să economisim, să calculăm, să renunţăm, ci să luăm şi să cerem. (...) Creditul escamotează suferinţa obligaţiei de a plăti pentru a obţine; iar cartea de credit, făcând să dispară materialitatea banului, dă iluzia gratuităţii. S-a isprăvit cu calculele penibile: golirea intempestivă a buzunarului nu ne mai taie pofta noastră grozavă. Ipotecarea viitorului e puţin lucru faţă de ameţitoarea fericire de a avea imediat tot ce pofteşti.

xxx

Televizorul nu cere din partea spectatorului decât un act de curaj – care este însă supraomenesc – acela de a-l închide. Cine n-a încercat niciodată cumplita, irezistibila ispită care constă în a butona cu frenezie, nopţi la rând, fără a putea să te dezlipeşti de panglica neîntreruptă de imagini nu cunoaşte nimic din vraja micii ferestruici. Totdeauna acolo se petrece ceva mai grozav decât în viaţă. Aceasta este hipnoza televizuală la a cărei lumină ardem ca nişte fluturi pe lampă: ea produce în jet continuu valuri de culori şi impresii pe care noi le sorbim fără încetare. Televizorul este o mobilă însufleţită şi vorbitoare, el are rolul de a face platitudinea suportabilă. Nu ne smulge din împovărarea noastră, din obiceiuri, dar le converteşte într-o tihnă călduţă, este prelungirea apatiei cu alte mijloace şi se integrează ca element fundamental în imensa panoplie a banalităţii.