Rătăciri

Se zice că cinismul vine din singurătate. Da, dacă accepţi că singurătatea nu e absenţa fizică a cuiva de lângă tine, ci o stare, aşa e: cinismul vine din singurătate. Din imposibilitatea de a te adapta unor şabloane, de a te integra într-o turmă dincolo de nişte limite.

Reciteam ceva şi mi-am dat seama (nu pentru prima oară) că, pe lângă multe alte proaste obiceiuri, avem tendinţa să ne tot explicăm, de ce ne place aia, de ce nu ne place cealaltă, de ce facem sau nu ceva, mereu căutăm explicaţii, justificări, motive. De ce? De dragul unei turme sau alta, din dorinţa de a ne simţi acceptaţi, integraţi. Nu mai avem timp să realizăm că nu e nicio tragedie dacă nu ne suprapunem cu turma, dacă nu devenim una dintre multele copii care o compun.

Şi iar va fi cald azi. Şi mâine. Şi celălalt mâine. Nu, nu mă plâng, e doar o constatare, dacă aş putea, aş lungi vara mult mai mult decât vrea mama natură.

M-a trezit un vis dimineaţă. Devreme, când încă veşnica rocadă dintre noapte şi zi nu era consumată. Şi m-a întors în timp, la ce ziceam cândva: de ce ne întristăm când anumite persoane se îndepărtează de noi? Pe de o parte, pentru că am visat prea departe. Pe de alta, pentru că ne simţim sufletul dezgolit, ca un nud în faţa unui geam fără perdea. Vulnerabili. Da, brusc, realizăm că am acceptat să devenim vulnerabili, să ne aruncăm fără plasa de siguranţă dedesubt. Un risc asumat. Sau nu...

E prea devreme pentru a doua cafea? Azi o să rătăcesc printre cuvinte. În mai multe feluri. Iar aseară am realizat că mi-e din ce în ce mai greu să pierd nopţile. Nu, nu e vorba despre nopţile albe la vreun chef sau pe vreo terasă, ci despre nopţile în care te aşezi în faţa cutiei în care stau înghesuite cuvintele şi te apuci să le ordonezi. O fi semn că îmbătrânesc. Da, nu râde, asta nu se vede neaparat în oglindă.

Şi, pentru că n-am avut timp (poate nici determinarea necesară încă) să caut altceva, am început să recitesc Rătăcirile fetei nesăbuite.

Totuşi, o să mai fac o cafea.