Printre rânduri

N-am mai vorbit despre cărţi de ceva vreme, nu pentru că le-aş fi abandonat, ci pentru că au fost prea multe şi n-am avut starea necesară să scriu despre ele. O să o fac acum, dar numai despre câteva şi nu foarte detaliat.

Încep cu Mecanica inimii, a lui Mathias Malzieu, scoasă de curând de Nemira, pe care am terminat-o de câteva zile. E ca o poveste pentru oameni mari, pe care o începi şi nu o mai laşi din mână până nu afli cum se sfârşeşte, pentru că autorul ştie să te ţină aproape. Se citeşte uşor, nu e nimic pretenţios, dar asta nu înseamnă că e vreo carte de duzină. Mai ales că ideea nu e una pe care să o mai fi întâlnit: un băieţel care se pricopseşte cu un ceas în loc de inimă, iar cea mai mare povară a lui devine riscul de a se îndrăgosti. De ce? Pentru că inima-ceas n-ar face faţă la asta. Mai mult nu vă spun, luaţi cartea, vă va bucura mintea măcar pentru o noapte.

****

Un barbar în Asia, de Henri Michaux, apărută tot la Nemira, nu e chiar ce mi-am închipuit. Sunt un fel de note ale autorului despre felul în care percepe el lumea asiatică după ce vizitează India, China, Malaezia, Japonia şi Indonezia. De ce spun că nu neaparat mi-a plăcut? Pentru că unele dintre precepţiile lui îmi par exagerate, dacă nu chiar deplasate. De vină o fi perioada îndepărtată în care Michaux a văzut toate aceste ţări, adică anii '30? Cine ştie... Oricum, merită citită, dar să nu vă aşteptaţi la un soi de ghid al acelor locuri, pentru că Michaux scrie mai aparte, după cum spun unii, se apropie de suprarealism.

***

Într-o duminică în care bântuiam prin centru, m-am oprit, ca de obicei, pe la anticarii de la Universitate, unde am găsit Insulele lui Thomas Hudson, o carte mai puţin mediatizată a lui Hemingway. Un fragment care mi-a plăcut foarte mult şi care m-a făcut să râd cu poftă:

- (...) Vinzi tablourile alea pe care le pictezi toată vremea?

- Acum se vînd destul de bine.

- Oamenii dau bani pe tablouri cu unchiul Edward. Tablouri cu negri în apă. Cu negri pe uscat. Negri în bărci. Bărci de pescuit broaşte ţestoase. Bărci de pescuit bureţi. Izbucnirea furtunii. Trombe marine. Goelete naufragiate. Goelete în construcţie. Orice pot vedea pe gratis. Şi chiar ţi le cumpără?

- Sigur că le cumpără. O dată pe an se ţine un salon la New York şi se vînd.

- La licitaţie?

- Nu. Cel ce le vinde stabileşte preţul. Şi oamenii le cumpără. Muzeele cumpără şi ele cîte unul din cînd în cînd.

- Nu le poţi vinde şi singur?

- Ba da.

- Mi-ar plăcea să cumpăr unul cu o trombă marină, spuse Bobby. O trombă mare, afurisit de mare. Poate chiar două trombe, care urlă gonind peste apele puţin adînci cu un vuiet de nu mai auzi nimic. Şi soarbe toată apa din jur şi te sperie de moarte. Iar eu pescuind bureţi într-o bărcuţă mă trezesc că n-am nici o scăpare. Tromba îmi smulge din mînă vasul cu fundul de sticlă cu care mă uit eu în apă. Aproape că suge şi barca de pe apă. O trombă pedeapsa lui Dumnezeu. Cam cît ar costa un tablou ca ăsta? Aş putea să-l atîrn chiar aici. Sau aş putea să-l pun pe perete acasă dacă n-ar speria-o de moarte pe baba mea.

- Depinde cît de mare-i.

- Cît de mare ai tu chef să-l faci, spuse Bobby generos. Un tablou ca ăsta nu-i niciodată destul de mare. Pune pe pînza aia chiar trei trombe. (...)

- Păi costă cam cît face pînza, spuse Thomas Hudson. N-aş cere mai mult decît mă costă pînza.

- La dracu, fă rost atunci de o pînză mare, spuse Bobby. O să punem acolo nişte trombe să bage spaima-n oameni, încît or s-o întindă din barul ăsta şi o s-o tulească de pe afurisita asta de insulă.

Era emoţionat de măreţia proiectului, însă perspectivele lui abia acum i se dezvăluiau.

- Ascultă, Tom, băiatule, ţi-a trecut vreodată prin cap că poţi picta un uragan întreg? Poţi să pictezi exact momentul în care s-arată şi ochiul uraganului, taman cînd se îndepărtează dintr-o parte şi se linişteşte, în vreme ce din cealaltă abia se porneşte? Şi pune acolo de toate, şi negri cocoţaţi în palmieri şi legaţi să nu fie luaţi de uragan, şi nave zvîrlite pe deasupra insulei. Da? Pune acolo şi hotelul cum o ia din loc. Şi bucăţi de grinzi zburînd prin aer ca nişte suliţe, şi nişte pelicani morţi măturaţi de vînt de parcă ar fi şi ei rafale de ploaie. (...) Peste tot să plutească negri înecaţi şi prin aer să zboare...

- Trebuie o pânză afurisit de mare, interveni Thomas Hudson.

- La dracu cu pînza! exclamă Bobby. Fac eu rost de o velă mare de goeletă. O să pictăm cel mai mare şi mai blestemat tablou din lume şi o să rămînem in istorie. Şi tu care pierdeai vremea cu tablourile alea mititele.

- Mă apuc de trombe, spuse Thomas Hudson.

- Bine faci, reveni Bobby, arătînd că nu avea chef să abandoneze subiectul grandioaselor sale proiecte. Aşa-i sănătos. Cu experienţa mea şi a ta şi cu cît ai învăţat tu pînă acum, Doamne, putem face nişte tablouri uriaşe!

- De mîine mă apuc de trombe.

- În regulă, făcut Bobby. Ăsta-i începutul. Dar, Doamne, cît aş vrea să ne apucăm de pictat şi uraganul acela. A pictat cineva vreodată scufundarea Titanicului?

- Nu la o scară într-adevăr mare.

- Putem s-o pictăm noi. (...)

- Cred că mai bine începem cu trombele marine.

- Tom, vreau să fii un pictor mare, spuse Bobby. Lasă-te de toate mărunţişurile alea. Îţi pierzi vremea. Uite, în mai puţin de o jumătate de oră am şi încropit împreună cam cum să arate trei tablouri şi nici măcar n-am apucat să-mi storc imaginaţia. Şi ce mare lucru ai făcut tu pînă acum? Un negru care răstoarnă pe plajă o broască ţestoasă. Nici măcar nu-i o ţestoasă verde. O ţestoasă obişnuită! Sau doi negri într-un pui de barcă, speriind o grămadă de languste. Omule, ţi-ai cam irosit viaţa!

Nu ştiu dacă am convins pe cineva, dar mie mi-a plăcut la nebunie bucata asta. Şi nu doar asta. Cartea dezvăluie acelaşi Hemingway pe care îl ştim... Cartea e împărţită în trei părţi, deşi, iniţial, avea patru. Ultima nu părea să se potrivească, însă, cu restul, aşa că Hemingway n-a mai inclus-o aici, a scris-o separat şi mai apoi a devenit celebra Bătrînul şi marea.

Vroiam să mai scriu despre câteva cărţi, dar las şi pe altă zi.