Me olvide de vivir.

Horses

Aparenţe

Atent la Yolanda, nu remarcasem feţele care ne priveau de pe fâşiile de mătase. De aproape, au început să prindă contur. Erau fotografii din ziare chiliene, vechi de treizeci de ani, mărite la dimensiuni naturale şi imprimate pe mătase.

Feţele unor hoţi de buzunare.

Feţele unor ucigaşi.

Feţele unor terorişti şi luptători pentru libertate.

Feţele unor victime.

Feţele unor reclamanţi.

Feţele unor judecători.

Feţele unor pacienţi dintr-un centru pentru schizofrenici.

Feţele unor indigeni dintr-un trib dispărut.

- Multe dintre persoanele acestea au avut un lucru în comun: nu aparţineau societăţii care i-a fotografiat, fie cu scopul unui studiu antropologic, fie ca subiecţi ai urmăririi de către poliţie.

- Puteţi să apreciaţi caracterul unui om după fizionomia lui? m-a întrebat.

- Cred că da.

- Asta crede toată lumea. Haideţi să vedem.

Am început un joc. Yolanda arăta spre o fotografie, acoperind explicaţia cu punga.

- Acum, spuneţi-mi. Ce fel de persoană e aceasta?

- Un hoţ de buzunare?

A luat punga.

- Victima unui omor.
A alergat spre altă faţă.

- Dar... ea?

- Poliţistă?

- Poliţistă, aşa-i. Şi el?

- Judecător?

- Nu. Ucigaş. Ea?

- Luptătoare pentru libertate?

- Schizofrenică. El?

- Indian dintr-un trib dispărut?

- Aşa-i. Două din cinci. Asta însemană că vă înşelaţi în legătură cu jumătate din persoanele pe care le întâlniţi.

Perechea din partea cealaltă a încăperii, care ne urmărise până atunci, a început să joace acelaşi joc. Şi ei fuseseră convinşi că au să poată deosebi un ucigaş de un luptător pentru libertate, un general, un împuşcat în propriul pat, de un indian Yaghan care murise în urma unei banale răceli. Dar tocmai asta era provocarea artistului. Ne spunea: aşezaţi-i alături, iar schizofrenicul va prelua personalitatea judecătorului.

- Cu alte cuvinte, a spus Yolanda, nu ştim nimic despre nimeni.

(Nicholas Shakespeare, Coregrafia violenţei)

Desilusion

Goin' to Acapulco

Noapte albă

Lumina slabă a apusului mă obligă să forţez privirea, ca să poată desluşi silueta care se îndepărtează încet de mine, spre celălalt capăt al plajei. E un bărbat care îmi face semn să mă apropii, în timp ce el merge în sens opus, cu spatele. Valurile se izbesc monoton de ţărm şi se sparg în tăcere de nisipul moale şi rece prin care mă chinui să înaintez. Nu ştiu de ce merg spre silueta tot mai slab conturată, simt doar cum picioarele mi se afundă şi mai mult în nisip, în timp ce panica pune stăpânire pe mine. Teama că nu o să-l pot ajunge, pentru că nu mă pot mişca suficient de repede. Încerc să alerg, o durere surdă îmi cuprinde braţele şi încep să plâng. Silueta e tot acolo, în depărtare, tot cu mâinile întinse spre mine şi continuă să se distanţeze... Lacrimile îmi alunecă pe obraji şi sunt furioasă că nu pot fugi. Vreau să ajung la el, vreau să văd cine e, are nevoie de mine. Al naibii nisip! Un ţiuit tot mai acut îmi străpunge mintea, se aude tot mai aproape şi mai tare. Încerc să mă uit în jur, să văd de unde vine. Lumina devenită, brusc, mai puternică mă face să închid ochii pentru o clipă, apoi îi redeschid uşor, încet-încet mă dezmeticesc, ţiuitul vine din dreapta mea. E mobilul. Ah, am visat...
Până să iau telefonul să văd cine e, se opreşte din sunat. Îmi simt capul greu, ca după un somn profund în după-amiezile de vară, când căldura te sufocă dacă încerci cea mai mică mişcare şi singura soluţie ca să îi faci faţă e să dormi. Butonez telefonul, e un număr necunoscut, o fi fost vreo greşeală, cine să mă sune în noaptea de revelion? Cât e ceasul? 3 şi 10... Paharul meu cu gin e aproape neatins, am adormit întinsă pe pat, în timp ce ascultam muzica ce încă se aude în surdină din boxele mele mari si demodate. Clipesc uşor confuză şi privesc în jur prin cameră, în căutarea visului. Părea atât de real...

Totuşi, cine o fi sunat? E răcoare. Ah, am lăsat uşa de la balcon deschisă. Mă ridic cu gândul să o închid, dar ies pentru câteva clipe şi mă uit la luminiţele de pe bulevard, rezemată de balustradă. Undeva, spre centru, se aude muzică, iar dintr-o maşină care tocmai goneşte pe strada pustie un tip agită pe geam o sticlă şi chiuie în semn de fericire. Sau de cretinism. De fapt, n-am înţeles niciodată rostul chefurilor din noaptea asta. Atâta agitaţie, atâta disperare, pentru ce? Pentru că a mai trecut o bucată de timp indexat convenţional? Timpul trece oricum. Pentru că unii s-au obişnuit ca ăsta să fie intervalul la care îşi fac un bilanţ? Cred că, pur şi simplu, ne mai trebuia un motiv oficial de băut, de ieşit din case, din oraşe, din rutină. Numai că, în cele din urmă, şi asta devine rutină.
E frig, nu e zăpadă nici de data asta, dar e foarte rece. Mă întorc la căldura din apartament, iau o gură de gin şi mă aşez în fotoliul de lângă geam, prea moleşită ca să mă schimb şi să mă pun în pat. O durere slabă şi difuză în tălpi îmi aminteşte că încă mai port pantofii cu toc. N-am fost nicăieri, am refuzat toate invitaţiile pentru seara asta şi am preferat să stau singură. Dar m-am îmbrăcat elegant. Nu ca să respect convenţiile, ci pentru că am sperat. Am vrut să cred că noaptea asta o să-l aducă pe L. Ştiu, sunt un copil... Scot picioarele din pantofi şi simt covorul moale sub tălpi. Un sunet spart se distinge de muzică, e telefonul. Acelaşi număr pe care nu îl ştiu.
- Da.
- La mulţi ani!
Nu e vocea pe care o aşteptam, e Andrei, colegul lui L.
- La mulţi ani...
- Sper că nu deranjez.
- Nuuu, am văzut că ai sunat şi mai devreme, nu ştiam al cui e numărul. Am ajuns prea târziu la telefon, adormisem.
- Dormeai? Aşa devreme?
Zâmbesc, deşi la telefon e inutil, trebuie să pui totul în cuvinte, altfel celălalt nu poate înţelege.
- Da.
- Te-ai plictisit repede pe la vreun chef şi te-ai retras, hm?
- Nu, n-am fost nicăieri.
O tăcere scurtă. Şi obosită. A mea.
- Adina, ştiu că poate părea ciudat, dar aş vrea să vorbesc ceva cu tine. Pot să-ţi fac o vizită?
- E urgent?
- Nu neapărat, e un moment la fel de bun ca oricare altul, dar acum aş vrea să o fac. Dacă eşti de acord, desigur.
- Ok... Noteaza-ţi adresa.
- Ştiu unde stai. De la L, adaugă repede.
- Oh, ok. S-a întâmplat ceva?
- Nu. Nu cred, de fapt, nu ştiu, vorbim la tine. S-ar putea să dureze ceva până ajung, nu ştiu dacă găsesc taxi prea uşor.

- Da, ştiu cum e. Ok.

(...)

- La ce te gândeşti?
Vocea lui Andrei sparge tăcerea şi mă aduce înapoi în camera devenită, brusc, prea mică pentru mine. Simt nevoia să ies, să mă plimb, să las gândurilor spaţiu în care să se desfăşoare. Nici măcar să plâng nu mai vreau. Mai degrabă încep să mă enervez. Nu pe situaţie, ci pe veşnica mea disponibilitate pentru parabolele lui L, pentru tâmpeniile în care mereu mă las antrenată de el.
- Ştii, de fiecare dată când m-a pus într-o situaţie ciudată mi-am spus că e ultima pe care o accept. Şi de fiecare dată mi-am călcat cuvântul şi am mers mai departe printre labirinturile lui. Acum iar mă întreb dacă, în sfârşit, n-a venit momentul să mă opresc, să nu mai marşez la jocul lui absurd.
Mă ridic şi ies pe balcon. Undeva, deasupra oraşului adormit de beţia revelionului, lumina începe să învingă întunericul. Noaptea cedează. Aceeaşi rocadă dintotdeauna. Îl simt pe Andrei lângă mine. Se reazemă cu spatele de balustradă şi mă priveşte.

- Nu ştiu foarte multe despre povestea voastră, pentru că eu şi L nu suntem chiar genul care intră în detalii din astea când ieşim la bere, dar... încearcă să fii aşa cum eşti tu de obicei, nu aluneca spre extreme.

- Cum sunt de obicei? De unde naiba ştii tu cum sunt de obicei? Crezi că mă cunoşti îndeajuns dacă mi-ai citit nişte e-mailuri? Da, ai aflat nişte detalii, dar nu e de ajuns. Hai să intrăm...

Vuelvo Al Sur

S-a dus José Saramago

The Portuguese Nobel Prize winning writer, José Saramago, died at his home in Tías, Lanzarote on Friday, at the age of 87. He had been fighting leukaemia for three years. Thought by many to be the literary soul of the left, he split his time between his Spanish home on the island of Lanzarote and his home in the Portuguese capital. More.

(...)

Sala festivă a primăriei era plină ochi. Figuri serioase şi voit gânditoare, trase la patru ace, cu costume făcute la comandă şi cu serviete din piele ţinute grijuliu pe mesele care flancau aşa-zisul podium sau la picioarele scaunelor, cu apă plată în faţă şi cu şoferii chicotind cu secretarele pe holuri.

În faţă, trăgând cu ciudă de un microfon care se încăpăţâna să scoată nişte bâzâituri care-l enervau, nimeni altul decât George, care încerca să ţină un discurs despre ecologie, încălzire globală, pungi şi sticle din plastic, tufişuri care ar trebui plantate prin oraş, trafic şi alte alea care nu păreau să intereseze pe nimeni. O tipă machiată excesiv, cu o fustă nici prea lungă, nici chiar scurtă, care îi dezvelea doar puţin din genunchii durdulii, îl înghionti pe şeful de cabinet al primarului să facă ceva cu microfonul ăla. Luat pe nepregătite de imboldul dat nu tocmai discret cu un cot, şeful de cabinet o luă oarecum la vale spre microfon, umblă calm la un buton micuţ pe care George, evident, nu-l observase, îi aruncă acestuia o privire care-i spunea vezi cât de mare bou eşti, era simplu, şi se întoarse lângă genunchii împănaţi, care, scăpaţi de o grijă, se relaxară.

În mijlocul sălii, Nicu se contorsiona în tot felul de poziţii ciudate, să îl prindă pe şeful lui în pozele pe care trebuia să i le developeze cât mai repede şi în care, pentru liniştea vodcii lui de după, era de dorit să îl imortalizeze cât mai fotogenic. Lucru aproape imposibil, dar el se străduia. Încă nu scotea printre dinţi nicio jigodie, dar nici mult nu mai avea, după felul în care manevra aparatul, care se încăpăţâna să declanşeze bliţul exact când nu trebuia şi îl orbea pe George taman când îşi lua figura de şef de ziar responsabil, dornic să facă o grămadă de lucruri bune pentru oraş, inclusiv să debiteze tâmpenii în faţa celor care îl priveau acum şi pe care îi considera nişte dobitoci. Dar nişte dobitoci de care avea nevoie.
Din uşa larg deschisă, Carmen aruncă o privire fugară în sală, conchise repede că nu e nimic interesant de auzit şi îşi văzu de drum. Cu o indiferenţă regală, trecu pe lângă doi şoferi plictisiţi, care chinuiau un automat de cafea de pe hol, în aşteptarea şefilor lor, şi care întoarseră capetele, bovin, după picioarele ei, cocoţate azi pe tocurile negre care rataseră aseară ieşirea în oraş.

Urcă la etajul unu, ajunse în faţa biroului pe care scria Primar şi intră, sigură pe ea, fără să bată. Secretara, ocupată să şteargă praful de pe un ficus, se întoarse cu o mică întârziere, dar renunţă să îl ia la rost pe nesimţitul care nu ştia să bată, când o văzu pe Carmen, numai zâmbet şi volane albe, de la cămaşa mai ostentativă decât fusta scurtă. Părul blond vopsit acasă, pentru că banii de coafor se duceau mereu pe altceva, îl avea adunat într-un coc improvizat în toaleta din redacţie, pe fugă, după ce hotărâse că azi avea să îl incite pe Sorin şi să-l ignore, în acelaşi timp. Dacă o priveai mai atent, asta şi scria pe ea: răzbunare feminină.

The Crave

Femmes

Exerciţiu

Până la un punct, poate că sunt naivă. Dincolo de punctul ăla, însă, e doar o aparentă naivitate. E nevoia mea de a crede în anumite sentimente, în anumite legături dincolo de nişte limite. O nevoie conştientă, pe care mi-o asum... Uneori, mă distrează să îi las pe oameni să judece după aparenţe. Îi văd cum nu se obosesc să privească dincolo de suprafaţă şi cum, cu mare satisfacţie, emit judecăţi. Sunt atât de convinşi că au dreptate... Şi, tocmai când se pregătesc să-şi afişeze rânjetul superficial, am grijă să le arăt cum stau lucrurile cu adevărat. După care întorc spatele şi plec.

M-am culcat devreme, m-am trezit devreme, aşa că prima cafea s-a evaporat deja.
Dar cel puţin nu mai e aerul sufocant de ieri, s-a răcorit.
Şi am intrat într-o buclă din care mi-e greu să ies. Până la urmă, voi reuşi, totuşi.

Am început povestea lui Al Pacino, e reconfortantă, am găsit-o pe la Bookfest. N-am luat niciun nume de la târg, îmi place să descopăr autori noi, cărţi noi care ies din şabloanele editurilor, pentru că în clipa asta cele mai multe edituri de la noi sunt atât de previzibile... Şi citeam ieri pe undeva că a treia carte din topul celor mai bine vândute la Bookfest e una tradusă de mine pentru Nemira.

Vorbesc haotic în dimineaţa asta. Îmi place să cred că ştiu şi de ce. Sau poate că e doar un exerciţiu, de fapt.

Mi-e dor să plec, să ies chiar şi câteva zile dintre betoanele Bucureştilor, să nu mai văd calculatorul, să nu mai aştept, să fiu în locuri noi, să văd oameni pe care nu îi cunosc şi care să nu-mi amintească de nimic.

Martha

Vis

Undeva, în marginea din dreapta plajei, doi ochi s-au ridicat spre mine de pe nisip, îmi caută grăbiţi privirea. Au găsit-o... Două perechi de ochi care se sprijină una pe alta, uimire, nemişcare, strigăt tăcut, fericire neprevăzută. Mă opresc. Lumea din jurul meu pare un carusel care se învârte, se învârte, doar eu stau pe loc, în mijloc. Şi ochii continuă să se mire, să întrebe, să se bucure. Nisipul începe să-mi frigă tălpile, dar nu mă pot mişca, schiţez un început de pas, dar nu reuşesc decât să mă balansez cumva, iar pălăria mea din pai îşi ia zborul. O clipă, două, trei, ochii nu mă părăsesc, iar vocile din jur au dispărut, parcă aş fi într-un balon. Sunt singură? Nu… Ochii s-au ridicat şi s-au pus în mişcare, înaintează spre mine, încet, cu paşi diluaţi, atenţi să nu mă piardă. Cred că pot să-mi aud gândurile, devălmăşia care mi-a pus stăpânire pe ele. Visez? Poate am adormit la soare şi am făcut insolaţie... Mingea unui copil mă loveşte pe un braţ, îşi cere scuze grăbit şi se întoarce la joaca lui. Lumea din jur pare să fie la locul ei, dar eu tot nu o aud. Nu visez, aşadar. Ochii mai au puţin şi ajung la mine. Brusc, zgomotul lumii care mă înconjoară revine, râsete, voci, valurile care se sparg discret de ţărm şi foşnesc şoptit. Atât de aproape că îmi vine să fug. Sau să strig. Sau să rămân. Învăluită în clipa asta şi atât. Ziua în care, din mulţime, doi ochi să se oprească şi să te privească, pur şi simplu, să te privească, ar fi o zi frumoaşă, nu? Aşa ziceam...

Briza îmi mângâie faţa, ochii au ajuns în faţa mea. Nu, nu e briza, e mâna lui. O atingere ca un fior, stăm în picioare, unul în faţa celuilalt, aproape, foarte aproape, până şi genunchii ni se ating. Şi râd, cum numai genunchii ştiu să râdă. A fericire. Toată tăcerea din lume pare să se fi adunat în noi, doar ochii strigă. Un deget îmi atinge buzele şi simt cum toate săptămânile, toate lunile, toate nopţile de dor stau să se prăvălească peste mine. Ochii se apropie, buzele se găsesc, căldură, viaţă, în sfârşit, viaţă... Toată neliniştea şi căutarea se sparg, se fac cioburi, lumea dispare, valurile dispar, doar o voce continuă să şoptească ceva.
- Adina... Adina, mă auzi?
Vocea încearcă să ajungă la mine. Tot mai aproape. Unde sunt? Alb, mult alb… Privirea mea caută disperată în jur, unde e plaja, unde e L? M-am întâlnit cu el pe plajă, l-am atins...
- Adina.
Cineva mă ţine de mână şi continuă să mă strige. Sunt aici, sunt aici, îmi vine să-i zic, vorbim mai târziu. Gândurile mele se încăpăţânează să îl caute pe cel de pe plajă şi nu pot rosti nimic. Privirea mea se opreşte pe figura speriată şi obosită a lui Andrei.
- Ce s-a întâmplat? Unde e L?
- L? Ai avut un accident, ai fost inconştientă aproape 24 de ore.
- Ah... înseamnă că n-a fost adevărat.
- Ce anume?
- L, l-am găsit pe L, pe plajă! În vis...
- Da, probabil că ai visat.

Mi Vanidad

Exerciţiu

Lecturile mele din ultima vreme se învârt tot prin America de Sud. E un spaţiu în care mă simt bine, literar vorbind. Am terminat recent Coregrafia violenţei - de data asta o poveste derulată în Peru, dar scrisă de un occidental. Mi-a plăcut... O să revin la ea, în clipa asta nu am starea necesară. Am primit şi filmul făcut după carte, sper să îmi fac timp de el cât de curând.

***

Încerc să fur o clipă de linişte, cât încă nu e prea cald, cât încă nu latră câinii, cât încă nu mă pierd prin banalul cotidian. Mi-am rătăcit din nou exerciţiul gândurilor deşirate fără un scop. Liber, adică. Întotdeauna, scopul înseamnă constrângere, înseamnă limite, spaţii între care să te încadrezi...

Totuşi, dacă m-ar întreba cineva acum care e scopul meu, n-aş şti să spun mare lucru.

Şi tot mai ades simt cum cuvintele nu au suficientă forţă. Aş avea nevoie de un registru al scrisului care să semene cu muzica sau măcar cu vorbitul cu voce tare. Să se simtă când vreau să strig, sau când vreau să mă revolt, sau când vreau să tac. Tonalităţi. Asta lipseşte uneori cuvintelor. Muzica e mult mai expresivă.

Mi-e dor de o ploaie caldă. Şi de liniştea de pe coastă.

Şi din nou vara trece pe lângă mine.

Borges y Paraguay

Madreselva

Tomás Eloy Martínez, Zborul reginei

Pe Tomás Eloy Martínez îl ştiam deja din Cântăreţul de tango, aşa că nu am ezitat când am cumpărat Zborul reginei. Şi s-a dovedit că genul ăsta de încredere pe care i-am acordat-o, bazată mai mult pe un talent intuit, presupus că s-ar fi prelungit şi aici, nu mi-a înşelat aşteptările. Cu toate că, fiind vorba de încredere, poate că nu e tocmai potrivit să vorbesc despre aşteptări. Nu pentru că n-ar exista, ci pentru că sunt oarecum estompate, nerostite... În fine, vreau să spun că acest volum mi-a confirmat faptul că Eloy Martínez merită citit, iar Zborul reginei depăşeşte ceea ce găsisem în cartea anterioară.

Pornind de la o intrigă clasică, Tomás Eloy Martínez construieşte un irezistibil roman despre dorinţă, putere şi machism. Pe fundalul unei realităţi politice dominate de corupţia la vârf, neputinţa legii şi capriciile mai-marilor zilei, se ţese incitant o pasională poveste de dragoste între atotputernicul director al unui ziar din Buenos Aires şi protejata sa Reina Remis, o tânără jurnalistă talentată. Un periculos joc al obsesiilor în care se amestecă sexualitatea şi dominaţia dublează incursiunea în culisele politicii şi ale lumii jurnalistice. Evenimentele derulate într-un ritm alert, într-o logică repetitivă şi un accelerat delir erotic, compun o frescă al cărei final imprevizibil aduce descifrarea unei poveşti ce oglindeşte realitatea. - Asta este prezentarea editurii. Nu o să detaliez mai mult întâmplările din carte, firul roşu... O să spun doar că nu e chiar un delir erotic, accentul cade indirect pe asta, în prim plan sunt obsesiile, frustrările, sentimentele cele mai josnice chiar, toate îmbrăcate în haina protectoare a cinismului, care le şi justifică pe alocuri.

Dincolo de poveste în sine, este talentul cu care scriitorul ţese lumea personajelor lui şi felul gradat în care te introduce în labirintul care, în cele din urmă, va constitui întregul. Există şi un punct anume care mi-a plăcut foarte mult, o dezvăluire mai mult intuită până la un moment dat, dar care nu strică din plăcerea lecturii, ci te face să o continui, să vrei mai mult, să nu te poţi opri, la fel cum nu se poate opri grotescul personaj central.

Zborul reginei e genul de carte care, după ce o termini, te lasă pe gânduri preţ de o ţigară, cel puţin. Ieşi cu ea la geam sau pe balcon, seara, şi rămâi cu privirea căutând în întuneric, nu ceva nume, ci frânturi din oamenii pe care tocmai i-ai citit în carte, minunându-te, nu pentru prima oară, de faptul că suntem nişte animale atât de ciudate şi de complexe... Pentru că, dincolo de jocul puterii, de mecanismele care îmbracă aşa-zisa acţiune, e o carte despre slăbiciunea omenească, despre sentimente şi senzaţii împinse la extrem atunci când, dintr-un motiv sau altul, pierzi controlul.

Cuando los ángeles lloran

Don Quichotte

Walls

Unu plus unu

Bătrânul care vinde la chioşcul cu ziare de pe trotuar e singurul care stă liniştit, la adăpost, şi trage din nelipsita lui ţigară. Tare ar vrea să ştie la ce se gândeşte el azi, stând acolo, la adăpost de ploaia de care toţi par să fugă. Cu siguranţă, sunt multe lucruri care îi trec prin cap. Într-o zi, pe vremea când lumea ei era un cerc mai mare decât camera în care se mulţumeşte să respire acum şi îl rostogolea cu mult entuziasm, l-a întrebat de când vinde ziare.
- Dar eu nu vând ziare! Eu ajut oamenii să-şi caute visele, replicase el cu voce gâjâită de tutun.
- Visele?
- Da, visele, visele. Dumneata de ce crezi că citesc oamenii despre ce fac alţii? Că asta citeşti în ziare, nu? Ce fac alţii. Pentru că îşi caută visele, încearcă să găsească o idee care să îi ajute, să îi inspire, să iasă din banalitate.
Pentru o clipă, n-a ştiut ce să îi răspundă. A încercat să proceseze repede cele spuse de bătrân şi, pe măsură ce îşi imagina, îi dădea dreptate.
- Şi dumneata visezi. Nu cumperi în fiecare zi de la mine, dar te ţin minte. Dumneata citeşti politică şi poveşti din alea din revistele de cultură. Asta înseamnă că nu ştii exact ce vrei, eşti ruptă în două. Vrei şi să faci ceva pentru cei din jur, şi să îţi hrăneşti sufletul. Şi nu ştii cum, că astea două nu întotdeauna se împacă. Cauţi ceva care să îţi mulţumească şi sufletul, şi mintea, da' încă nu ştii ce.
I-a zâmbit înţelegător, a vrut să-l contrazică şi să îi răspundă ironic, dar cuvintele ei au şoptit altceva decât ar fi vrut.
- Da, poate că da… Înseamnă că sunteţi aici de multă vreme, dacă aţi avut timp să observaţi oamenii şi să le ghiciţi viaţa din spatele gesturilor.
- Domniţă, nu timpul e important. Nu contează cât timp te uiţi la un om, important e să vezi, să ştii să te uiţi la el. Vezi tu, oamenii se agaţă prea mult de timp. Avem prostul obicei să dăm timpului nume: ieri, azi, mâine... Şi să ne planificăm viaţa în funcţie de nişte noţiuni abstracte. Probabil, din dorinţa de a ordona timpul, de a ni-l subordona. Deşi niciodată nu reuşim. La fel cum niciodată nu ne dăm seama că nu reuşim. Noi suntem prizonierii lui, nu invers. Nu poţi închide timpul într-un ceas sau într-un calendar. Nici îmbătrânirea nu o poţi opri. Ea e doar un echivalent al trecerii timpului. Totuşi, în fiecare zi ne căznim să punem timpului frâie, ca şi cum am vrea să-l înhămăm la o căruţă. Sau la o trăsură, că e mai elegant... Ne place să credem că-i dăm bice când vrem sau că-l lăsăm la trap când avem chef. Când colo, el ştie o singură direcţie, un singur ritm. Atât de multă monotonie ascunde trecerea timpului! Dacă o urmăreşti. Dar dacă poţi scăpa de meteahna asta, ai şansa să fii fericit. Să scapi de obsesia clipelor care se scurg ireversibil şi de cea a oglinzilor care îţi reflectă chipul impregant de timp. E ca o igrasie… Nu există acum şi atunci, nici un chip şi alt chip. Există doar EU, sub forma unui chip care ştie să trăiască sau care doar îşi închipuie că trăieşte. E alegerea fiecăruia. Aici e cheia.
S-a oprit să dea un ziar unui bărbat tânăr, îmbrăcat într-un costum nici ieftin, nici scump, genul care lucrează într-o corporaţie şi visează că într-o zi va avea propria firmă şi propriii angajaţi în costume, apoi şi-a aprins o ţigară şi a întrebat-o şi pe ea dacă nu vrea una. Nu voia. Deocamdată. Stătea sprijinită de chioşc şi zâmbea încercând să-şi dea seama cine era omul acela aparent banal care stătea ascuns sub o prelată şi vindea ziare. Vise, cum zicea el.
- Ştiu la ce te gândeşti, i-a spus, în timp ce dădea fumul în sus, relaxat şi amuzat. Şi ştiu că nu mă judeci. Eu aleg oamenii cu suflet deschis şi doar cu ei vorbesc. Pentru ceilalţi sunt doar un moşneag cătrănit de viaţă, care stă într-un chioşc şi vinde ziare.
Câte ar fi vrut să-i spună acelui om, în clipa aceea... Dar nu reuşea decât să îl privească tăcut, cu sufletul trepidând. Şi-a scos ţigările, dar nu îşi găsea bricheta, iar o rătăcise pe vreun birou de la lucru. I-a cerut lui un foc. Bătrânul a venit afară, i-a aprins galant ţigara, s-a dus înapoi în chioşc, apoi iar s-a întors, cu două scaune mici, pliante. Le-a deschis, i-a întins ei unul, iar pe celălalt s-a aşezat el. Ce bine e! s-a gândit ea după ce s-a aşezat, în timp ce trăgea cu poftă din ţigară şi privea lumea grăbită din jur.
- Nu mi-am dat seama cât de deconectant poate fi să priveşti oamenii din poziţia asta. Să le urmăreşti graba absurdă.
Îl privea pe bătrân din profil şi încerca să-şi dea seama câţi ani are. Trecuse spre şaizeci, îşi zicea.
- Vezi dumneata, domniţă, nu e important ce faci. E important ce gândeşti. Şi cum trăieşti.
Între două fumuri, tuşea uşor, semn că ţigările îi însoţeau de multă vreme gândurile. Pe ea o încercau o mulţime de senzaţii şi nu prea voia să le întrerupă simţirea vorbind. Nu-şi dorea decât să se bucure de ele. Atunci şi acolo. Probabil că el şi-a dat seama, pentru că, un timp, au stat amândoi tăcuţi. Era după-amiază, trecut de ora cinci, trecători tot mai puţini. Nu era o zonă foarte circulată, nu aşa cum erau cele de pe bulevard. Mai degrabă ferită de tumultul valurilor de trecători care invadează alte străzi la acea oră. Din când în când, se mai oprea câte unul, se uita la vreo revistă, întreba de vreun ziar şi pleca.

Totuşi, ar fi vrut să ştie mai multe despre el, dar nu îndrăznea să întrebe. Ştia că nu va primi răspunsurile pe care le aştepta. La urma urmei, nici nu conta cu adevărat. Oare ce ar zice el dacă m-ar vedea acum? se întreba ea în gând, zâmbind din colţul gurii la ideea că ar apărea în acea clipă, în drum spre apartamentul ei din clădirea de vizavi. Dar nu o să apară… O umbră de tristeţe i s-a aşezat pe gânduri şi i-a acoperit ochii. Câteva fire de scrum i-au căzut pe pantalonii eleganţi. I-a scuturat fără grabă. Mai avea din ţigară doar preţ de un fum, dar ar mai fi stat. Nu-i venea să plece încă, era atâta linişte acolo, la nivelul la care cei mai mulţi oameni nu îşi coboară niciodată privirea, prea grăbiţi să ajungă undeva, mereu în fugă, mereu într-o competiţie imaginară cu ceva sau cu cineva.
- Buticul ăla de la colţ are un automat de cafea, vrei? a întrebat-o bătrânul. Eu mai beau câte una şi spre seară, că nu închid înainte de opt.
- Da, da… Cappuccino, nu chiar cafea, i-a zis ea, veselă că are motiv să mai stea.
- Am eu fise, nu e nevoie, a zis el, în timp ce se îndrepta deja spre acel butic de la colţul străzii.
Îl ştia şi ea, cumpăra mărunţişuri de acolo, când uita să le ia din supermarket. Oare ştie că stau vizavi? se întreba privind spre geamul apartamentului ei, cu storurile trase şi cu aerul stătut al unei case ce tânjeşte după familiaritatea unui doi. Nu era nimeni care să o aştepte, el nu o mai căutase de aproape trei săptămâni şi tare îi era teamă că nu va mai suporta mult timp absenţa lui cu aceeaşi detaşare pe care încă se forţa să o arate. Ezitase, o mică ezitare şi întregul castel din cărţi de joc care compunea legătura nevăzută dintre ei se prăbuşise. Niciodată nu îşi închipuise că un gest atât de mic cum e ezitarea ar putea avea astfel de urmări. Mic doar în aparenţă… La început, refuzase să creadă că poate pleca dintr-atâta, apoi crezuse că e un soi de glumă a lui şi că se va întoarce, la fel cum făcea uneori, când o păcălea şi se ţinea departe de ea câte două-trei zile, dar mai apoi, când văzuse că telefonul continua să rămână tăcut, că pe e-mail nu venea niciun mesaj şi la uşă nu suna nimeni, începuse să realizeze că era ceva serios. Prea serios şi prea neaşteptat. Fusese doar o mică ezitare… Şi, atunci, a început să sufere. Abia când conştientizezi boala, abia atunci începi să suferi, şi-a spus. Aşa fusese şi la ea, doar după ce îşi dăduse seama că nu se va întoarce, începuse să o doară certitudinea absenţei lui, gestul ireversibil care acum o costa nopţi nedormite, imaginari cai verzi pe pereţi şi dorinţe pe care nu mai avea curaj să le spună cu voce tare. Frica. Teama de a nu face o altă mişcare greşită, care să atragă după ea multe altele, efectul în lanţ al ezitării. It’s all about choises. Dar ea nu alesese! Nu apucase să aleagă, ea doar ezitase preţ de un sentiment. Îşi dorise doar un scurt răgaz în care să-şi tragă sufletul şi să se asigure că ritmul în care-i bate inima e cel bun, că nu falsează. Nici măcar nu fusese o ezitare adevărată, o ezitare pe de-a-ntregul.
- Rebus aveţi? a ajuns la ea vocea unei femei nu tocmai tânără, dar elegantă, care se oprise în faţa chioşcului.
- Ăăăă, staţi aşa, să mă uit.
S-a ridicat repede, amuzată că a fost luată drept vânzătoarea de la chioşc, şi s-a dus înăuntru. I-a arătat cele câteva rebusuri pe care i-au căzut ochii, femeia a ales unul, a plătit, i-a mulţumit cu un zâmbet la fel de elegant ca şi hainele pe care le purta şi a plecat. A dat să se întoarcă pe scaunul de afară, încercând să dea un nume senzaţiei care o încerca. Una plăcută. Dar i-au căzut ochii pe o carte deschisă, aşezată undeva în dreapta, peste ziare. Hemingway, Insulele lui Thomas Hudson. Aşa deci... Nu a fost neapărat surprinsă, bănuia că bătrânul citeşte, prea se exprima uşor şi avea idei frumos ordonate. Şi-a reluat locul de spectator din faţa chioşcului. Tare îi plăcea să stea acolo în după-amiaza aceea nehotărâtă.
- Cafeaua dumitale, domniţă, vocea gâjâită a bătrânului vânzător de vise a readus-o pe scaunul mic şi confortabil de pe trotuar, în acea după-amiază de toamnă prematură, când şi-a oprit sufletul lângă al lui, la o cafea şi o ţigară.
- Mulţumesc, a şoptit cuminte, ca şi atunci când, copil fiind, se aşeza lângă mama ei, la geam, cu un ceai fierbinte între palme, şi priveau amândouă cum ninge.
Se uita la ea amuzat, cu un început de zâmbet şugubăţ în colţul gurii.
- Am dat un rebus, i-a spus ea, zâmbind.
- Oh, ţi-ai făcut intrarea în lumea comerţului cu vise!
Ochii ei zâmbeau.
- Da, cred că da.
O tipă tânără, cam de vârsta ei, le-a întrerupt gândurile, în căutarea unei reviste. Una lucioasă.
- Vezi, şi ea îşi doreşte altceva decât are, i-a zis bătrânul arătând după tipă, în timp ce se aşeza din nou pe scaunul lui. Crede că viaţa colorată din reviste se poate obţine prin perseverenţă şi dorinţă intensă. Nu pierde niciun număr din revista aia, lună de lună vine după ea, cu nerăbdare. Mereu singură.
- Visează la un prinţ care să-i aducă dorinţele împlinite pe o tavă din argint. Încă mai crede în basme…
- Dar nu asta e rău, să crezi în poveşti nu e rău, doar că trebuie să crezi în povestea ta, nu să cauţi una închipuită. Dacă nici măcar tu nu crezi în povestea ta, cum să o creadă alţii? Cum să devină posibilă?
- Mda…
- Nu pari prea convinsă.
- Nu ştiu dacă e atât de simplu, asta e tot.
- Dar nu e simplu. Nu e simplu deloc. Să crezi în ce eşti, să nu te tot abaţi de la drum, să nu vrei mereu să fii altcineva, altceva… nu e uşor. Foarte puţini reuşesc asta.
- Nu întotdeauna eşti ceea ce trebuie, sunt cazuri când e bine să îţi doreşti să te schimbi. În ceva mai bun, desigur.
- E o iluzie, niciodată nu te schimbi cu adevărat. Esenţa ta rămâne aceeaşi, se schimbă doar unele obiceiuri, unele apucături, dar tu rămâi la fel. Şi ai ocazia să te convingi de asta la prima încercare mai dură în care te împinge nesuferita asta de viaţă. La primul şoc, realizezi că eşti tot tu, că şi un milion de dorinţe de schimbare sunt degeaba. Schimbare în bine, cum spui tu. Nu trebuie să cedezi tentaţiilor spre rău, da, asta e altceva. Să nu perseverezi când eşti atras spre porniri care te înjosesc ca om. Dar schimbare, realmente schimbare... n-ai să vezi.
I-a privit cu calm înflăcărarea, şi-a mai aprins o ţigară şi a renunţat să-l contrazică. Nu pentru că ar fi convins-o, deşi începea să îi înţeleagă raţionamentul, ci pentru că nu mai era convinsă de propriile-i argumente pe care le pregătise cu doar câteva clipe mai înainte.
- Cu alte cuvinte, cu cât ne asumăm mai repede cine suntem, cu atât o să ne fie mai uşor.
- Exact, a aprobat-o el, cu satisfacţie. Nu spun că nu avem nevoie de provocări, spun doar că, de cele mai multe ori, alegem greşit provocările la care răspundem.
- Ehe, ai un ucenic!
Un bărbat cam de vârsta bătrânului se oprise în faţa lor şi îi privea amuzat.
- Şi încă ce ucenic!
S-a ridicat să dea mâna cu el, s-a dus înăuntru şi i-a întins un ziar pus sub tejghea. Era un client fidel, căruia îi păstrase deoparte felia de vise, să nu i-o cumpere altcineva. România liberă. Da, chiar se potriveşte cu el, s-a gândit ea. Nici nu şi-l putea închipui citind altceva. Era îmbrăcat într-un costum gri, vechi, ce părea să fi fost la modă acum nişte zeci de ani, cu un baston pe care nu neaparat îl folosea şi cu o pălărie din aceeaşi epocă din care venea costumul.
Se înserase şi era răcoare. Şi-a strâns mai bine pe ea sacoul care nu mai părea suficient de călduros. La orizont se arătau nişte nori pufoşi, pe un cer sticlos. Mai avea doar două înghiţituri din cafeaua un pic prea dulce din paharul din plastic pe care îl învârtea între palme. Cei doi bătrâni vorbeau ceva despre un articol din ziarul pe care costumul cu baston tocmai îl luase. Politică... Ar trebui să plec, se gândea ea. Câteva lumini se aprinseseră la unele geamuri din clădirea ei. La ea era tot întuneric.
- La revedere! pălăria s-a ridicat să însoţească salutul.
- La revedere, a zâmbit ea, cu sinceră simpatie.
- Îţi vine să crezi că omul ăsta era, acum mulţi ani, unul dintre cei mai bogaţi din oraşul ăsta? Nu prea, hm? Nici el n-a ştiut să îşi urmeze propria poveste, iar acum viaţa lui se limitează la lungi plimbări meditative prin parc, la România liberă şi la vizite rare în casa în care, cândva, şi-a abandonat familia, pentru un vis prea mare pentru el.
- Credeţi că regretă?
- În clipele de sinceritate, recunoaşte că da. Dar, de cele mai multe ori, e prea mândru ca să o spună. Şi cumpără de ani de zile acelaşi ziar. Aceeaşi fiţuică ce îi aminteşte de vremurile lui bune. Le duce dorul, la ele visează acum, ar vrea să întoarcă timpul, cred.
Îl priveşte pe bătrânul în costum vechi cum se îndepărtează agale, cu bastonul într-o mână şi cu ziarul în cealaltă. Un vis în alt vis.
- Iar pe dumneata te văd singură prea des, a schimbat el subiectul, pe nepusă masă.
A vrut să mimeze indiferenţa, dar a renunţat. Şi-a mai aprins o ţigară, i-a oferit şi lui, dar el deja aprinsese una din pachetul aşezat cu nonşalanţă jos, lângă scaun.
- Voribiţi despre singurătatea aceea a lui unu plus unu?
- Acum, da.
Ar fi vrut ca răspunsul lui să fie altul, ca să poată divaga, să se eschiveze, să îi explice că singurătatea e în noi uneori, că nu se vede, mai degrabă se simte. De către cel care o trăieşte şi de către cei din jurul lui, deopotrivă. Singurătatea aceea e o stare, nu un fapt, ca la unu plus unu. Dar n-a fost să fie, bătrânul nu despre acea singurătate voia să ştie. Tăcerea ei în căutare de eschivare l-a făcut să insiste.
- Te-am văzut şi cu celălalt unu, eraţi unu plus unu, cum zici tu, acum ceva vreme. Şi el mai lua câte ceva de la mine, nu foarte des, dar în unele zile se oprea pe aici. Cel mai ades căuta ţigări, nu ziare. Până a învăţat că le găseşte la colţ, la butic. Nu prea mi-am dat seama la ce visa, n-am apucat să îi învăţ obiceiurile, aici era doar în trecere. Dar am văzut siguranţă la el. Şi nonconformism.
- Da, fumează mult… Ţigări. Ziare mai puţin şi doar pe internet.
- Generaţia online.
- Generaţia dă-mi un link, a izbucnit ea în râs.
Se priveau şi râdeau. O femeie tânără şi un bărbat bătrân, pe două scaune, în faţa unui chioşc cu ziare. Două suflete singure în căutarea unui râs eliberator. Nu, în după-amiaza asta nu o să îţi dau satisfacţia de a-mi fura liniştea, şi-a spus ea în gând şi a făcut o fandare.
- Hemingway?
Bătrânul a mustăcit uşor, conştient de fandarea ei.
- Şi Hemingway. Eu prefer visele de cursă lungă, nu astea de o zi, de un an, din ziare.
- Frumos spus...
- Tot un singuratic şi el.
- Un alt fel de singuratic.
A luat din pachet ultima ţigară.
- M-aţi făcut să fumez mai mult ca de obicei, i-a reproşat în glumă, în timp ce bătrânul scăpăra bricheta. Singurătăţile sunt de multe feluri, foarte multe.
S-a oprit, brusc, dându-şi seama că alunecă iar pe terenul de care mai înainte fugise.
- Dumneata nu pari să te fereşti de ea, profită bătrânul, repede.
- Dar nici nu o cultiv.
- E ca şi cum ai spune că ea te alege pe tine, nu tu pe ea.
- Aşa şi e, nu eu am ales-o.
- Totuşi, nu îl mai văd cu tine pe băiatul care fumează mult...
Râde, oarecum nervos.
- Asta înseamnă că eu l-am alungat? Poate că a fost alegerea lui…
Bătrânul zâmbeşte fără grabă, arătând spre cer.
- Vin ploi.
Necesară pauză, paşi laterali, respiraţie fumată.
- Când e vorba despre unu plus unu, alegerile nu se fac solitar. Mereu e vorba de doi. Într-un fel sau altul. Şi dumneata ştii asta, ţi se citeşte în ochi.
Da, mi se citeşte în ochi… Ploaia începe să cedeze, stropii sunt tot mai rari şi mai mărunţi. Undeva, în dreapta, cerul îşi recapătă albastrul. În ritm cu ploaia, trecătorii încetinesc, devin mai relaxaţi. Oare de ce fug oamenii de ploaie? O pereche se opreşte la chioşc, iar el pune mâna, hotărât, pe un ziar, probabil de sport. Un el şi o ea deja blazaţi, după priviri şi după indiferenţa din gesturi. Bucuraţi-vă de ploaie, bucuraţi-vă de voi! îi vine să le strige. De ce oamenii uită să se privească? Oare el ce caută în ziarul acela? Ce vise îi fură liniştea? Deja picăturile cad doar sporadic... Un val de amintiri îi năvăleşte în spatele pleoapelor sub forma unei lacrimi pe care nu o lasă să se întrupeze. Forţează ochii să privească lumea, să se scuture de a fost odată. Îngeri căzuţi pe caldarâmul sufletului se încăpăţânează să prindă viaţă.

Blues Stay Away from Me