where or when

Some things that happen for the first time
Seem to be happening again
And so it seems that we have met before
And laughed before and loved before
But who knows where or when?

Clar de femeie

Am citit Clar de femeie de câteva ori. E una dintre acele cărţi la care mă întorc periodic, de câte ori simt nevoia să-mi încarc bateriile cu optimism. De fapt, nu ştiu dacă optimism e cuvântul potrivit. Mai degrabă credinţă. Credinţa în doi. În iubire. În salvarea noastră prin ea. Şi, de fiecare dată, funcţionează. Acum... să nu se înţeleagă că e un sirop, o chestie plină de lucruri pozitive, vădit optimiste şi roz. Dacă mă gândesc bine, nici nu ştiu dacă romanul ăsta poate fi încadrat la cărţi de dragoste. Eu l-aş pune mai degrabă pe un fel de raft suspendat, un raft cu cărţi care nu trebuie etichetate.

Povestea se învârte, într-un ritm destul de alert, în jurul a două personaje. Un el şi o ea care au pierdut tot, care s-au consumat de tot în iubire şi care încearcă să supravieţuiască, să trăiască fără suflet. Dar se întâlnesc, cumva. Poate că e întâmplare, poate că e acel toate se întâmplă cu un rost - Nu am niciun motiv să fiu aici mai mult decât altundeva, este ceea ce numim circumstanţe, riscul unei derive şi al unei mâini întinse. În viaţă nu există pilot automat. Intră împreună în prima cafenea care le iese în cale, iar de aici începe un vârtej de amintiri, sentimente, dialoguri mai mult sau mai puţin convenţionale. Se dezvăluie treptat poveştile lor, iubirile care i-au adus la singurătatea din acel moment. Pentru că, nu-i aşa, când cineva urlă de singurătate, urlă întotdeauna de iubire. Dar nu se dezvăluie totul brusc, la acea primă întâlnire, ci de-a lungul cărţii.

Clar de femeie este un roman al speranţei, al posibilităţii, al credinţei că nu trebuie să renunţi să crezi în ceva. În cazul acesta, în iubire, în doi. Sigur că nu e atât de simplu: Când două disperări se întâlnesc, pot foarte bine să dea naştere unei speranţe, dar asta dovedeşte doar că speranţa este capabilă de orice... Totuşi, până la urmă, dacă laşi o uşă deschisă, acel orice se poate întâmpla. Iar esenţa cărţii cred că e rezumată cel mai bine în astea câteva cuvinte: Se pare că nu e suficient ca doi oameni să fie nefericiţi separat pentru a fi fericiţi împreună - dar încercarea merită făcută.

E şi destul cinism în carte, poate că şi de asta îmi place mult. Sunt şi câteva clişee, dar aş zice că ele servesc scopului şi nu sunt deranjante. În ansamblu, stilul cărţii aduce a film. Sau a teatru. Prin construcţie, dar şi prin felul uneori prea direct, prea declamat (în clipa asta, nu găsesc alt cuvânt potrivit) al replicilor.

Totuşi, dincolo de literatură, în viaţa reală, Romain Gary n-a reuşit să se salveze prin iubire. S-a sinucis. Mai multe despre el aici. 

Mai devreme mi-am amintit că s-a făcut un film după Clar de femeie. Costa Gavras l-a făcut. Cu Romy Schneider şi Yves Montand. Uitasem să îl caut. O să. Clair de femme. 

Fatalidade

Bésame Mucho

Îmi plac(e) cafeaua cu caimac, dimineţile cu miros de salcâm, unghiile rotunjite, soneriile clasice, prăjitura cu cocos, bărbaţii în costum, pantofii alb-negru, cremele cu miros de migdală, castanele, să mă plimb cu mâinile în buzunare, maşinile de epocă, gramofoanele, franceza cu accent a lui Julio Iglesias, zâmbetele neaşteptate, ceştile din porţelan, să merg cu maşina în zori, lumina din Portugalia, brăţările din argint, trompeta, să arunc etichetele de pe orice, să fredonez în bucătărie, zăpada (doar) de Crăciun, perdelele, poveştile cu final deschis, trenurile, Europa, stilourile, să culeg scoici, să mănânc miezul de la cozonac, Calea Victoriei, mirosul de mare, eşarfele, clădirile vechi, umorul subtil, pălăriile de soare, geamurile mari, ciocolata amăruie, să îmi beau cafeaua cu mama, să grădinăresc, Sophie Milman, tangourile vechi, anii '30, perlele albe, Wiesbaden toamna, să caut originea unor cuvinte, gardeniile, geamul deschis dimineaţa, roşu şi verde, librăriile mici, Jack Nicholson, cireşele, liniştea de după ploaie, no te preocupes todo va a terminar bien, să tac lângă o cafea, freziile, praia do Carvoeiro, asimetriile, oamenii care nu se precipită, Buenos Aires, străzile fără maşini, Rolando Villazon, gândurile necosmetizate, Il Postino, cafeaua cu coniac, Man of La Mancha, mirosul strugurilor copţi, duminicile, tobele africane, începuturile, ideea de mâine, septembrie...

Semnaţi pentru candidatura lui Nicuşor Dan

Aţi auzit de Nicuşor Dan? Dacă nu, încă nu e târziu: el este. Mai are nevoie de câteva mii se semnături, pentru a putea candida la alegerile locale de anul acesta. Este primul om care, după mulţi ani, mă covinge şi mă face să cred că, în sfârşit, lucrurile se pot schimba. Măcar un pic. Evident, nu se ştie dacă ar câştiga sau nu alegerile, dar îmi doresc foarte mult să i se dea o şansă. De asta scriu rândurile astea aici, deşi, în general, am ferit blogul de politică şi de tot ce e legat de ea. 

Pe site-ul lui găsiţi tot ce e nevoie să se ştie despre el. În clipa asta, important este să se strângă cele 36.000 de semnături necesare depunerii candidaturii. Aici este inclusiv o listă cu zonele din Bucureşti unde pot fi întâlniţi voluntarii care adună semnături pentru el.

Nu o să scriu nimic pompos despre el, spun doar că, după multă vreme, am văzut în ultimele săptămâni oameni care altfel se ţin deoparte de politică, dar care acum s-au adunat în jurul lui şi încearcă să îl ajute, să îl susţină. E un fenomen care pe mine m-a impresionat, pentru că de multă vreme am aşteptat aşa ceva şi nu mai credeam că e posibil. Aşadar... mai e o săptămână în care se poate semna pentru Nicuşor Dan, pentru şansa de a avea la alegerile locale şi altceva în afară de tradiţionalul circ. 

Andrei Pleşu despre Nicuşor Dan

Neculai Constantin Munteanu despre Nicuşor Dan

... mai sunt multe voci şi multe articole despre el. Nu le aduc aici pe toate, mai spun doar încă o dată: merită să i se dea o şansă.

p.s. Sunt rânduri scrise în grabă, de aceea se prea poate să sune un pic sec şi hei-rupist.

Specii pe cale de dispariţie

Ziceam acum un an şi un pic, iar lucrurile nu par să se fi schimbat:

 

Răsfoiam zilele trecute internetul, mai mult sau mai puţin cu un scop bine definit, şi am observat că virtualul e plin de monologuri de toate felurile. Unele sunt dramatice, altele aduc a discurs politic, unele sunt originale, altele doar imitaţii jalnice, unele în şoaptă, altele pe un ton proletar ş.a.m.d. Foarte rar mai găseşti dialoguri, conversaţii, discuţii argumentate, dezbateri adevărate. Monologul a coborât de pe scenă şi s-a mutat online. Cu o escală prin bucătărie, sufragerie, dormitor, tren, cafenea sau de pe unde şi-o scrie fiecare amintitele monologuri. Şi am încercat să privesc un pic peste umăr, să văd cam pe unde ne-au căzut din buzunar dialogurile.

Prima dată au început să decadă forumurile, în momentul în care au devenit la modă blogurile. Pe un forum trebuia, totuşi, să argumentezi, să discuţi mai mult sau mai puţin organizat, lucrurile aduceau cu o conversaţie faţă în faţă. Pe când pe blog devii tu stăpân, nu mai e nevoie să respecţi regulile nimănui. Îţi dai cu părerea despre orice (După cum spunea nu-ştiu-care-personaj în nu-ştiu-care-film şi mare dreptate avea: "Opinions are like assholes. Everybody has one."), indiferent că te pricepi sau nu, te dai spiritual şi te laşi aplaudat de alţi spirituali ca tine, ce contează că sunt nişte glumiţe previzibile şi repetitive, aplauze să fie, dacă îţi convine un comentariu îi dai drumul, dacă nu, îl cenzurezi, dacă ai chef să răspunzi unui interlocutor, îi răspunzi, dacă nu, îl ignori, ce atâta politeţe, la urma urmei.

Au venit apoi comentariile la articolele din ziare, unde, la fel, nu eşti obligat să argumentezi o părere, trânteşti şi tu ce crezi şi pleci, eventual te întorci dacă te înjură careva, să nu te laşi mai prejos. Iar autorii articolelor fac şi ei cam la fel. Cei mai mulţi nu se sinchisesc să răspundă celor care comentează, poate doar dacă e vreo replică mai acidă, care are potenţial să strice imaginea respectivului ziarist. Oarecum, e de înţeles, în fond, cât timp să ai să răspunzi tuturor supăraţilor din ţara asta?! Că unii par să trăiască doar pentru a comenta pe internet. Ideea e că, încă o dată, discuţiile adevărate, dezbaterile de idei cu argumente s-au dus naibii.

La un moment dat, nu cu foarte mult timp în urmă, am început să observ că, totuşi, lumea scrie ceva mai puţin pe bloguri. Că lucrurile evoluează repede online, ştiam. Dar chiar să se rărească monologurile de pe bloguri brusc, fără motiv? Evident că nu... Şi am aflat care e acel motiv. Toată planeta pare să se fi mutat pe Facebook. Cu căţel, cu purcel, cu ziare, cu bloguri, cu muzici, cu poze studiate, cu rude, cu raportări de la party-uri, cu unele dintre glumiţele de pe bloguri, cu tot cu greşeli de ortografie, cu bună dimineaţa, noapte bună, poftă bună, cu te-miri-ce. Chiar şi editurile sau revistele mai scorţoase par să fi intrat în acest joc al comunicării mai mult sau mai puţin articulate şi încearcă să te distreze cu muzică sau să te facă să te simţi de-al lor când îţi urează, la fel, noapte bună, weekend plăcut şi ce s-o mai putea ura între aşa-zişii prieteni. Până şi NATO e pe Facebook! Alte instituţii n-am căutat, că mi-era teamă de ce aş putea găsi.

În clipa asta, dacă nu eşti pe FB, nu exişti. Îmi amintesc cum, în urmă cu nişte ani, circula pe internet o glumiţă - „uite, bă, ninge”, „dă şi mie link”. În curând, probabil că o să intrăm în panică dacă pe ecranul televizorului sau al cinema-ului, sau pe colţul unei cărţi, sau pe uşa unei cafenele, sau mai ştiu eu pe unde nu o să vedem butonul „like”. Sunt şi eu pe acolo, e drept, dar îmi place să cred că m-am înrolat justificat. Oricum, de câte ori intru pe FB, am senzaţia că sunt într-o vitrină la care se holbează unii.

Şi revin la „problema” mea cu discuţiile de altădată, care, trebuie să recunosc, îmi lipsesc. FB nu a făcut decât să mai ciuntească şi el un pic din interacţiunea adevărată, zic eu, clasică şi demodată, ar zice alţii. În ciuda impresiei că eşti legat de multă lume, că eşti interconectat, tot ce faci în raport cu ceilalţi e fie să te întorci la un fel de film mut, în care imaginile, videoclipurile şi linkurile vorbesc pentru tine, fie te rezumi la nişte schimburi de replici uneori uşor cretine, care mie îmi amintesc de chat-urile de cândva.

Uite aşa, nu e de mirare că lumea citeşte tot mai puţin (şi mă refer la cărţi, nu la bloguri şi ziare, deşi unii trăiesc cu impresia că asta e mai mult decât suficient), că vocabularul nostru tinde să se comprime şi că, atunci când catadicsim să coborâm din online şi ne trezim faţă în faţă, nu mai ştim să comunicăm. Nu ne mai spunem mare lucru, pentru că ar trebui să argumentăm, iar asta cere exerciţiu. Pe care nu îl mai avem. Fără butonul „like” şi fără steluţele de rating, suntem pierduţi.

(12.02.2011)

Lady Solitude

D'ale primăverii

Whatever Lola Wants

Sentimentalisme

Despre frumuseţea timpului care trece, cu Solomon Marcus.
O voce care se mulează perfect pe ziuaastaseninădarunpicreceşifoarteleneşă. 

Şi mă gândeam mai devreme că marele (poate că singurul) merit al internetului e faptul că te lasă să vezi frânturi de suflete, bucăţi frumoase de viaţă... multe-multe-multe. Chiar dacă de unele nu poţi să te apropii, e suficient că le vezi, ştii că există, realizezi că lumea e mai mult decât se vede la suprafaţa ei grăbită. Ştiu, ştiu, sună sentimental ce spun şi e la modă să NU fii sentimental. Dar niciodată nu mi-am dorit să fiu la modă, aşa că...

Tot din playlistul de azi.

Din nou despre tango

Tangoul a apărut în zona săracă a societăţii, mai precis în bordelurile frecventate de clasa de jos, în suburbiile din Buenos Aires. Iniţial, a fost un dans exclusiv al barbaţilor. Este vorba despre emigranţii europeni care, la începutul secolului XIX, au invadat capitala Argentinei şi pentru care nu existau suficiente femei. Cel puţin aşa se spune, că la vremea respectivă doar 1 din 10 persoane din Buenos Aires erau femei.

Originea cuvântului nu este clară. Unii spun că provine de la tobele africane (tan-go), alţii de la latinescul tangere (a atinge). Cert este că tango-ul a început ca o muzică interpretată la bandoneon, pian şi chitară. A urmat apoi dansul, care a apărut în bordelurile din Buenos Aires. Cum cei care se învârteau pe acolo erau de naţii foarte diverse, aveau probleme în a se înţelege, aşa că, în timp, s-a dezvoltat un mod de comunicare non-verbală, cu conotaţii sexuale, prin intermediul tango-ului. O coregrafie care abunda în gesturi lascive şi temperamentale.

Ziceam de bandoneon… Spre suprinderea mea, oarecum, acest instrument a apărut în Germania. Surprinderea vine din faptul că e ţara cu oamenii pe care eu îi văd cel mai puţin potriviţi cu temperamentul tango-ului. Şi zic doar oarecum pentru că, totuşi, bandoneonul are ca strămoş acordeonul, tipic nemţesc. Emigranţii germani au fost cei care l-au dus în Argentina. În Europa, tangoul a prins cel mai repede în Franţa, desigur. Nemţii îl considerau vulgar, indecent şi lipsit de gust. Lucru care nu mă miră, venind din partea lor...

Cel mai cunoscut tango din lume este considerat La Cumparsita, care datează din... 1916 sau 1917. Compus de un uruguayan pentru un marş studenţesc, cântecul a fost declarat acum câţiva ani un fel de imn cultural al ţării, iar în Montevideo există o clădire cu o placă pe care se menţionează faptul că acolo a luat naştere acest celebru tango. După ce l-a compus, autorul a vândut cântecul unui editor din Buenos Aires, pe 20 de pesos, pe care i-a pierdut la curse şi pe care mai apoi a trebuit să-i returneze, deoarece contractul încheiat cu argentinianul s-a dovedit nul, el fiind încă minor. Acesta a fost, însă, norocul lui. În anii următori, cântecul i-a adus o grămadă de bani, astfel că şi-a permis să trăiască fără griji la Paris.

La Cumparsita a fost folosit şi în celebra adaptare radio a Războiului lumilor, a lui Orson Welles, care a scos americanii în stradă în 1938. Iar la Jocurile Olimpice din 2000, de la Sydney, echipa Argentinei a defilat pe La Cumparsita, lucru care a stârnit proteste din partea guvernului uruguayan.

Există foarte multe versiuni ale cântecului, multe instrumentale (pentru că aşa a fost versiunea originală), dar eu am ales-o acum pe cea de mai jos. **

** Nerecomandată celor care cred că se înjosesc ascultându-l pe Julio Iglesias şi care trăiesc cu falsa impresie că masculinitatea stă doar în gesturi şi muzici "dure".

(18.02.2011)

Smoke Gets in Your Eyes

Limite. Şi zaruri

Am aruncat nişte zaruri azi. Şi încerc să mă conving că am făcut bine. 

Tot azi am ţinut cont de o limită. Nu ştiu dacă e impusă sau nu, nici măcar dacă e reală sau doar mi-o imaginez. Cert e că am ţinut cont de ea şi nu am făcut ce aş fi vrut.

Şi mi-e dor de acasă. Clasicul acasă. Încă nu reuşesc să mă simt acasă în Bucureşti de sărbători, oricare or fi ele. De fiecare dată mă sâcâie chestia asta.

Nu găsesc muzica pentru ACUM.

Nişte sentimente s-au făcut ghem şi poate că e mai bine să le las aşa. 

Totuşi, am găsit o portiţă. Şi o gură de cafea. 

Şi îmi place să cred că până la urmă o să reuşesc să mă mut lângă o mare. E şi asta o formă de optimism, nu?

Everybody Wants to Be a Cat

Nimfa nestatornică

Când am aflat că este în curs de apariţie la noi o a doua traducere din Guillermo Cabrera Infante, nu mi-am ascuns deloc entuziasmul, ba chiar aş zice că am trepidat până să se materializeze anunţatul eveniment. Citisem Trei tigri trişti şi îmi închipuiam că Nimfa nestatornică va fi la fel de... altfel. Numai că n-a fost să fie chiar aşa. Se pare că orice scriitor se cuminţeşte, până la urmă, se înscrie în diverse tipare.

Nu spun că Nimfa nestatornică e o carte proastă. Nici vorbă. Spun doar că e scrisă în alt stil decât Trei tigri trişti, care pe mine m-a cucerit definitiv. Un stil mai cuminte, mult mai cuminte... Asta, pe de o parte. Pe de alta, nu pot spune că mi-a plăcut subiectul: povestea de dragoste dintre un critic de film şi o adolescentă de nici şaisprezece ani. Aşa i se spune – poveste de dragoste. Mie mi-e greu să vorbesc despre dragoste în cazuri de felul acesta, chiar şi în literatură. Am întrezărit aici ceva din Nabokov şi Lolita lui, care nu îmi plac. Probabil că din cauza asta am început cu reţineri lectura acestui al doilea roman al lui Cabrera Infante. Şi am fost tentată să îl abandonez, după primele nu-mai-ştiu-câte-pagini. Am simţit o mare dezamăgire. Unde era spiritul ludic din Trei tigri trişti? Unde era cinicul?

Totuşi, n-am abandonat. Personajele sunt frumos construite, ironia e şi ea acolo, nu prea mai ajunge la cinism, dar ironie este. Şi, cumva, Cabrera Infante echilibrează lucrurile, până la urmă. Personajul lui nu alunecă suficient de mult să ajungă chiar un libidinos şi nici un adevărat obsedat. Mereu se opreşte undeva la o anumită limită. Iar sexul nu e un motiv principal, e mai degrabă un pretext, un simbol. Abia când am ajuns la final şi am avut o privire de ansamblu asupra cărţii mi-am dat seama că e o poveste bună, în ciuda reticenţelor mele de la început. E o carte foarte bine scrisă, Cabrera Infante are în pix o precizie extraordinară, o siguranţă a exprimării care a reuşit să învingă pornirea mea de a strâmba din nas vizavi de subiect. În plus, deşi nu se observă chiar la prima privire, e vorba despre cunoaşterea de sine, despre devenirea ca artist, iar dragostea e doar un instrument în slujba acestora.

În concluzie, recomand Nimfa nestatornică, în ciuda faptului că are mult mai puţine acrobaţii lingvistice decât Trei tigri trişti. Pentru că, dincolo de asta, e scrisul lui Cabrera Infante, o construcţie complexă, pasiunea lui pentru Havana, muzica din fundal şi o melancolie aparte...

Aprilie

Tango-ul altfel. Otros Aires

Dacă tot mi-a amintit Ciuleandra de Otros Aires, de două zile i-am scos de la naftalină şi îi tot ascult. Şi am descoperit că au mai apărut pe youtube unele videoclipuri care nu erau acum ceva vreme. Sunt de văzut. 

Pentru început, un videoclip care ne duce înapoi în timp, la originile tangoului, care, iniţial, se spune că era dansat prin bordelurile din Buenos Aires doar de către bărbaţi. Nu ştiu cum arăta dansul lor de atunci, dar demonstraţia de acum e lipsită de senzualitatea tangoului femeie-bărbat. Probabil, şi din grija de a nu naşte insinuări legate de homosexualitate. Nu e cazul, dar oamenii încă au prejudecăţi. Multe. Oricum, e un videoclip frumos. Şi melodia la fel.

Un videoclip interesant. Am observat, în timp, că videoclipurile multor trupe sud-americane sau din alte spaţii de limbă spaniolă sunt... altfel. Departe de stilul nord-american, importat şi de către europeni, axat pe trupuri dezbrăcate, lux şi violenţă. Nu toate, desigur, dar multe. 

Sexi.

Haios.

Tot sexi. 

Senzual. 

Live.

Site-ul lor e şi el interesant. Plimbaţi mouse-ul pe maşină, pe felinar, pe geamuri... 

p.s. Ritmurile sunt perfecte pentru aerobic sau orice alt fel de mişcare de genul ăsta. :)