Ce zile zalude... Si mai sunt cateva la fel.
Nu suport aproape niciun song azi, vreau ceva nou si nu am timp sa caut...
Vad ca e la moda sa faci pe durul, sa iti fie rusine ca citesti si ca asculti altceva decat se da la MTV, sa te imbraci in haine urate si scumpe, sa te jenezi sa pronunti cuvantul dragoste, sa faci pe dobitocul doar de dragul de a te inrola in nu-stiu-ce turma, sa spui ca nu mergi la vot, sa mananci "cereale", sa iti obligi copilul sa faca pian-inot-dans-tenis-germana-calarie, sa vorbesti mult si cu emfaza, sa...
Sunt obosita.
Mi-a ramas gandul la o carte pe care am vazut-o azi, cand am evadat cu cafeaua pe strada, sa imi aerisesc mintea, si imi pare rau ca nu am luat-o. Maine.

Scurt moment de respiro. Doua guri de cafea, cateva randuri, doua-trei songuri, apoi inapoi la nebunie.
Uf, maine o sa ma ia dracu' acolo, tocmai am aflat: 54 de puncte pe ordinea de zi. Mrrrrrrr!

Ploua. Sinistru peisaj. Si ma irita oamenii la fel de gri ca ploaia asta. Or fi toti pesimisti? Mi-am adus aminte ce zicea H despre pesimisti: ca ei joaca sah cu nefericirea. Dap.
Gata, am ajuns la zat, am si inghitit din el, acum sunt ca o planta din aia de ghiveci.

In sfarsit, migrena cedeaza. Cafea. Casti. Play. Desafinado, pentru ca din nou nu sufar engleza, iar ritmul ei e perfect acum. Asta e momentul care se prelungeste…
Am ochii obositi, as vrea sa mai dorm si nu pot. Si tre’ sa termin ceva pana luni seara, dar mi-e lene lene leneeeeee! Acu’ as citi, as casca ochii pe geam (ma rog, e un fel de a spune, ca nu e chiar un peisaj care sa te fure) sau la un film, adica as face orice altceva. Sfanta fofilare. Mdea…

Prima victorie. Sper sa nu fie si ultima… Nu stiu daca sa ma bucur deocamdata, pentru ca, per ansamblu, lucrurile sunt complicate. Si nu sunt sigura ca imi doresc sa fac prea multi purici aici. Partea proasta e ca investesc prea multa energie in povestea asta si nu mai am destul timp pentru lucrurile pe care imi doresc sa le fac.
Nu reusesc sa ajung nici la Pink Martini.

Pauza. Intuneric spart de muzica. Scantei de sunete care lumineaza sporadic gandurile obosite.
Cred ca trebuie sa fie deconectant sa canti la un instrument, oricare ar fi el. Poti uita de ce e in jur, de nebunia de peste zi…
Nu-mi plac serile de toamna-iarna aici, pentru ca nu ma pot plimba, prea multe strazi inguste si intunecate. Si pustii, cu exceptia weekendului. Imi lipsesc luminile haotice, multimea in care ma pot pierde, sa fiu doar un anonim care isi plimba cuvintele, cu mainile infundate in buzunare.
Si trebuie sa fac ceva cu geamurile astea dezgolite, de atatea luni aman… Parca vara nu m-a deranjat atat de tare, dar acum simt iar nevoia de intimitate, de spatiu protejat de priviri si in care intunericul sa nu dea buzna, sa nu izbeasca.
Una peste alta, cel putin va fi un final de an linistit. In sensul ca nu va mai trebui sa bantui pe nicaieri. Macar o sa pot termina. Sper sa ma tin de cuvant si sa respect termenul limita pe care mi l-am impus. Ar fi singura satisfactie pe anul asta.
Vroiam sa scriu despre ceva anume cand am intrat aici, dar apoi mi-am dat seama ca n-am starea necesara. Si cred ca am inteles de ce uneori simt nevoia sa vorbesc despre ale mele, sa imi insir pe jos gandurile puse in cuvinte. Pentru ca am obosit sa tot scriu despre altii si pentru altii. In plus, de cele mai multe ori e un exercitiu atat de inutil… Si cand, instinctiv, simt asta, ma asez pe un imaginar covor pufos si incep sa desir vorbele, una dupa alta, fara un scop anume, fara nimic planificat. Necesara relaxare a sufletului, prea ades sufocat de atata previzibil.
As manca o cioco. Cu alune din alea nesimtit de mari.
Mda, mi se inchid ochii.
Noapte buna, lume.

M-am saturat de prosti.

Longing for a song...

Daca ma mai gandesc mult la povestea aia cu mutatul in Caraibe, chiar o sa incep sa iau gandul asta in serios. In fond, tot nu-mi gasesc eu locul si ratacesc de ici-colo, asa ca… de ce nu? Si daca vreodata o fi sa imi iasa ce vreau sa fac, se poate face de oriunde, nu e conditionat de un anumit loc. Eh, zic si eu.
Ieri am vazut prin Kaufland ornamente pentru pomul de iarna, mosi din ciocolata… e abia octombrie, comercianti de iluzii ce sunteti! Se duce naibii tot farmecul. Cu fiecare an, genul asta de marfa apare pe rafturi tot mai devreme, cineva isi doreste mereu sa fie primul. O goana stupida dupa intaietate. Bine, e drept ca la fel de rapid se gasesc si amatori pentru ea. Deja se ingramadeau sa frunzareasca beteala, studiau globurile, aruncau in cos ornamente de ciocolata. Unde va grabiti, oameni buni?!
Pana la urma, lumea asta cred ca o sa fie strivita de propria graba. Oamenii nu mai au rabdare pentru nimic, vor totul acum, instant, nu asteapta, nu privesc in jur, nu se mai uita unii la altii… Pana si de timpul liber fug, fac tot posibilul sa il umple cu ceva, cu orice, doar sa nu se relaxeze. Au devenit prizonieri ai vitezei, ai ceasului, ai concurentei stupide care nu ii duce nicaieri, doar le da falsa impresie ca asa sunt deosebiti, ca ies din rand. Cand, de fapt, nu face decat sa ii alinieze la turma de care isi inchipuie ca fug. Disperare, asta cred ca e cuvantul care ii caracterizeaza cel mai bine.
Nu, nu m-a apucat filosofeala duminica dimineata, doar ca, din cand in cand, imi place sa ma opresc la margine de lume si sa fiu simplu spectator. Ai fi uimit sa vezi cate detalii iti scapa cand esti in mijlocul lor si nu poti avea o privire de ansamblu. O vreme uitasem si eu cat de relaxant poate fi sa stai uneori si sa iti tragi sufletul, sa iti oferi luxul de a privi pe cineva in ochi, sa treci dincolo de aparentele afisate ostentativ, sa razi cu pofta, sa nu ii tratezi pe cei din jur ca pe niste roboti. Mi-am recapatat obiceiul asta dupa accident, in alea cateva luni cand abia am mai putut sa merg si am fost nevoita sa incetinesc. Nu vreau sa spun ca dupa afurisitul ala de accident am avut nu stiu ce revelatie asupra vietii, nici vorba, nu cad in misticisme din astea. Spun doar ca, fortata de imprejurari, am revenit la vechi obiceiuri pe care, din diverse motive, le abandonasem si care imi plac.
Si iar ploua, iar e frig, iar e un cer gri si trebuie sa merg la lucru de la patru. Auzi, duminica, de la patru! Cine a mai vazut asa ceva? Am zis eu ca astia au vreun mecanism inversat pe undeva prin capete. De fapt, la cate am vazut in ultimele zile, nu prea ma mai mira nimic. Totusi, la ora aia as fi vrut sa zac intre perne, cu o carte.

Eh…
Cafea.
Casti.
Play.

Imi plac(e) crizantemele, felinarele stradale, sa ma plimb duminica prin Bucurestiul pustiu, pianul lui Peter Cincotti, mirosul castanelor coapte, cafeaua cu Cointreau, ironia, sa miros tigarile, unghiile rosii, sa merg cu masina si sa tac, tonurile pastel, sa umblu desculta pe parchet, pijamalele din bumbac, sa nu ma zoreasca nimeni cand imi beau cafeaua, pozele alb-negru, vocile usor ragusite, sobele din teracota, rochiile vaporoase, aroma de vanilie, cinicii, sa nu depind de cineva, lumina blanda de toamna, Cismigiul, franceza si italiana, intrebarile "prostesti" ale copiilor, sa cumpar multe ziare si reviste, sa iau legume si fructe din piata, sa vorbesc cu batranul hatru de la chioscul din colt, ploile de vara, sa fac rebus direct cu pixul, zambetul copilaresc al lui Garou, amandinele, Hanul lui Manuc, anii '30 si '50, sa-mi enervez sefii cand isi iau rolul prea in serios, tricourile barbatesti, mirosul de gardenii…

Azi se fac 6 ani. Da, 6 ani ar fi implinit azi… Si e prima zi de 18 octombrie, din astia 6 ani, in care pot vorbi despre asta fara sa ma intreb de ce, fara sa caut explicatii, fara frica, fara furie. Doar lacrimi. Pentru ca timpul nu vindeca orice durere, desi unora le place sa creada ca e asa.
Si am reusit asta singura, fara ajutorul nimanui, desi a fost cineva care mi-a spus ca peste asta nu se trece singur. Era doar santaj emotional. Uite ca se poate.
De fapt, cred ca nu stiu sa urasc… Daca as fi stiut, as fi continuat pana in panzele albe si nu i-as fi lasat in pace pe cei doi dobitoci care inca isi spun medici. Probabil ca toate se intampla cu un rost, asa ca, ajunga zilei durerea ei...

Ziceam mai deunazi ca mi-e dor? De H? Ei bine, as zice ca in clipa asta sunt happy. Oarecum. La naiba, da, sunt. Desi n-as vrea.
Uneori cred ca sunt cretina.

O zi oricat de fada poate fi "colorata" cu muzica. Eventual si cu o cafea. La urma urmei, voluptatea sunetului e cea care te recompune. La fel si cea a dansului... E un exercitiu care nici macar nu cere efort, trebuie doar sa stii sa renunti la balast.
Cand realizezi ca esti inconjurat de sabloane din care lumea nu vrea sa iasa ce faci? Ai doua optiuni: fie faci ca ea, fie faci ca tine, cu riscul sa fii privit ciudat. Ambele au avantaje si dezavantaje. Totusi, de ce sa iti doresti sa fii ca o copie xerox?
Da, tot mai multe zile in care imi vine sa imi vand sufletul pe o intamplare fericita. Dar, cum am mai intrebat, cine sa cumpere suflete?
Sunt seri in care cuvintele se amesteca haotic, incearca sa reconstituie ceva, nici ele nu stiu ce. Uneori le iese, alteori nu. Azi cred ca e nu. Cica paginile albe suporta orice, asa ca…
Din cand in cand, cu regularitate sau nu, vine un moment in care simti nevoia sa calci dincolo de limita, sa pasesti afara din cerc. Si poate revii in acelasi cerc sau poate iti creezi altul, apoi altul si tot asa. Ideea e sa cedezi impulsului si sa iesi din el atunci cand crezi ca totul e prea rotund si monoton. Asa iti desenezi viitoarele amintiri…
ma solitude blanche
"Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist." Cine zicea asta? Cred ca Paler, nu mai sunt sigura. Mda.
O sa imi fie dor de noptile de vara. Alea de iarna sunt sticloase, felii de frig in care visele ingheata.
Vezi, principiul bulgarelui de zapada functioneaza si la vorbe, la ganduri, la dor… Si iar ma gandesc ca as fuma. De fapt, mi-e foame.
Intr-o zi o sa incerc sa nu ma uit la ceas. Deloc. Intr-o sambata, ca e singura zi libera. Nu stiu prea bine de ce. Cred ca ar fi un soi de antrenament pentru "nu privi in urma". Vorbesc prostii.
Da’ chiar mi-e foame ! O fi dimineata? Nu e, cred ca m-am dereglat de la pastilele alea rosii de gat.
la chance est un train qui passe...

Butonam aseara telecomanda, incercand sa uit de afurisita asta de viroza si cautand ceva care sa ma adoarma, si am dat de Prison Break. In general, nu ma uit la seriale, pentru ca nu am rabdare (nici macar la asa-zisele comedii, pt ca prostii aia care rad in fundal fac sa se duca naibii orice poanta), dar cand vreau sa grabesc somnul, caut cate unul. Si functioneaza de fiecare data.
Vazand scenele alea din inchisoare, mi-am amintit de prima mea vizita intr-un penitenciar. Era pe vremea cand inca imi inchipuiam ca lumea poate fi schimbata, ca ziarele pot face si altceva decat sa serveasca scopurilor unora sau altora, iar acum probabil ca n-as mai fi atat de impresionata. Totusi, senzatia aia stupida ca esti intr-o cusca cu niste animale cred ca ar ramane. Asa am simtit atunci… Atata primitivism latent avem in noi! Intr-o inchisoare se vede cel mai bine. Inca pot sa rememorez fetele unora, privirile alea de animal haituit si la panda, exclamatiile si comentariile scarboase. In sala in care am ajuns intr-un final erau “intelectualii”, cei care scriau poezii si invatau diverse aiureli. Eram cu un fotograf, iar unul dintre ei a fost din doi pasi langa mine, zicand ca vrea sa facem o poza impreuna. Acum rad, dar atunci cred ca am inghetat, nici n-am realizat cand s-a miscat, iar gardianul l-a dus repede la loc. N-avea niciun fel de intentie rea, dar recunosc ca atmosfera aia ma facea sa fiu destul de incordata.
Am fost si in capela lor, cand unul dintre detinuti, un arab, a fost crestinat si botezat. Ioan. Nu stiai daca sa razi sau sa iti fie mila de ei, era un spectacol trist, oricum.
Mda… e o lume ciudata cea care ajunge dupa gratii si in niciun caz n-as putea sa lucrez in mijlocul ei. La fel cum n-as putea fi medic, sa fiu zilnic inconjurata de oameni bolnavi… Probabil suna egoist ce spun, dar asta simt.

In fine, inapoi la prezent. Nu stiu de ce mi-am inchipuit ca o sa pot schimba oleaca lucrurile pe aici, ca deocamdata merge foarte greu. Astia sunt ancorati undeva inapoi in timp, au idei putine si fixe…
Abia astept sa evadez un pic, da’ acum nu stiu cand o sa pot, ca m-am bagat in hora si tre’ sa joc.
Cand am terminat cafeaua? Ar mai merge una.

Mi-a placut foarte mult ce spunea cineva odata, la discutia despre jazz, ca e placut sa asculti ceva live, in semiintuneric, in timp ce savurezi o cafea si o tigara. Asa e…
Uite, intr-o seara, pune-ti in fata o cafea aburinda, aprinde o tigara, redu lumina la minimum si destinde-te in timp ce asculti asta: http://www.divshare.com/download/1696677-2b5.
Nu e siropos, nu e enervant de galagios, pur si simplu iti aluneca printre simturi. Pe mine ma relaxeaza intotdeauna. Ideal ar fi pe un balcon deschis (le urasc pe astea inchise, sunt ca niste custi suspendate) sau pe o terasa, ca sa ai in fata intunericul pigmentat cu sclipirile alea mici-mici numite stele. Of, deja nu prea se mai poate sta pe balcon si tare mult e pana la primavara… Urasc frigul, urasc frigul, de un milion de ori urasc frigul!
Am de lucru, dar nu ma pot desprinde din starea asta de usor abandon si sa ma apuc de treaba. Stare data nu de vreo inchipuire placuta, ci de raceala care a pus stapanire pe mine de ieri si care nu m-a lasat sa pun geana pe geana mai deloc azi noapte. Mi-am infundat urechile cu muzica, aproape am terminat cafeaua si astept. Nu stiu exact ce.
Am auzit o chestie simpatica intr-un film, anume cum ca oamenii sunt impartiti in doua categorii: cei care stiu foarte bine ce vor si isi gasesc usor drumul si cei care doar fug de ceea ce nu le place, asa ca drumul ii gaseste pe ei. In mod sigur, eu fac parte din a doua categorie.
Mda.
Mi-e dor de Hash si de Fumandul lui… Close but distant, un cerc din care nu reusesc sa gasesc o portita de iesire si in care o sa ma mai invart mult timp de acum inainte.

Ma irita povestea asta cu dat titluri la fiecare insemnare, ma face sa ma simt ca la job. Plus ca imi pare cretin, asa ca o sa renunt la ea si o sa las lucrurile sa curga.

Cum sa faci o treaba doar pe jumatate

Revin un pic la cafenele. Nu inteleg de ce patronii cafenelelor de la noi nu incearca sa creeze o atmosfera specifica, particulara chiar. Ce vreau sa spun? Nu, nu ma refer la decoruri, care de multe ori sunt interesante, inedite chiar, idei misto. Nu. Vorbesc despre muzica. O sa dau un exemplu, ca sa fie mai usor. Una dintre cafenelele de aici, chiar din buricul targului, se cheama Lounge si are un interior pe masura. Pana aici, foarte fain. Pe mine, numele ala m-a atras de cum l-am vazut, mi-am zis: yeaah, in sfarsit, ceva pe gustul meu! Pana am intrat si m-a izbit muzica. Efectiv m-a izbit, pentru ca urla din toti decibelii (asta e tipic la noi, o sa revin mai incolo) si nici nu era ceva care sa aiba legatura cu numele de pe firmament. Era un amestec nefericit de Europe, Enrique Iglesias, Metallica, DJ Project (astia fiind romani, pentru fericitii care nu stiu), inca ceva latino, da’ latino din ala de discoteca europeana, nu latino adevarat, nu mai retin exact ce anume, plus alte nimicuri din anii ’80 sau contemporane. Ca sa nu mai spun ca localul face parte din nu stiu ce lant austriac. Ma intreb daca vreunul dintre aia care lucreaza acolo stie ce inseamna lounge.
Ei, asta e doar un exemplu, dar cam prin toate am vazut acelasi lucru si ma intreb: chiar asa greu o fi sa duci un proiect pana la capat? Adica, daca ai gandit interiorul intr-un anumit stil, de ce nu alegi si muzica la fel? Chiar nu inteleg…

Ziceam de nivelul sonor la care e in general muzica. Asta e inca un lucru de care sufera ai nostri: confunda cafeneaua, restaurantul, magazinul… cu discotecile (ma rog, cluburile, ca asa le zice acum). Oriunde te-ai duce, tre’ sa iti pui la incercare corzile vocale, ca sa te intelegi cu cel de la masa, pentru ca urla muzica de zici ca tre’ sa auda si aia din Patagonia. Si, nu stiu dupa ce principiu, cu cat se apropie seara, cu atat e mai tare. Nu stiu de ce isi inchipuie unii ca auzul devine mai slab seara/noaptea. Nu, domnilor, ala care necesita oarece eforturi noaptea e alt simt: vazul. Ideea e ca la fel se intampla si daca mergi intr-un magazin de electronice, de exemplu. Urla televizoarele alea, insirate pe acolo, de preferinta puse pe un post romanesc de muzica, de nu mai intelegi nimic. Iar peste astea, de undeva din vreun sistem de boxe, rasuna si mai tare oarece muzica, pe care sa se poata batzai aia care se flutura prin magazin, de obicei pe la alt sector decat ala unde au treaba.

Revenind la localuri, la singurul de aici numit Jazz-nu-stiu-cum se asculta orice altceva in afara de jazz. Ultima data cand am fost acolo l-au gazduit pe Tamango si pe confratii lui colorati. Iar in weekendul asta mi se pare ca e ceva trance. Nu e vorba, au si un pian (candva, zic unii, chiar se canta live acolo), da’ e inghesuit intr-un colt la intrare, face doar parte din decor si, avand in vedere ca e mereu o lumina ca de lumanari, nici nu il observi.

Eh, las’ ca o sa castig la loto si o sa imi deschid eu o cafenea asa cum vreau. Bine, daca nu uit sa si joc.

Ploaie de ganduri dezordonate

Ploua. Mocaneste. Vreme numai buna sa iti acoperi urechile cu niste casti, sa dai drumul la muzica si sa te afunzi in ce ai de facut.
Nu suport engleza azi si aleg la intamplare spaniola, oricat de telenovelistic suna. Sunt zile in care ma irita atata engleza, tendinta asta de uniformizare cu orice pret ma scoate din sarite.
Si trebuie sa dau niste telefoane, iar previzibilitatea discutiilor ma face sa le aman…
Ieri am luat parte la o conversatie care m-a facut sa inteleg, o data in plus, ca nu are rost sa incerci sa schimbi convingerile oamenilor. Trebuie lasati sa dea singuri cu capul de pragul de sus, asta e singura modalitate prin care vor intelege ca nu vrei sa le impui un punct de vedere, ci ca realitatea e mai mult gri decat alba sau neagra.
Mi-e lene sa pun de inca o cafea, iar vremea asta mohorata ma trage la somn. Undeva, intr-un colt al mintii, imi staruie o imagine cu o plaja pustie, spre seara, departe de lumea dezlantuita… Eh, intr-o alta viata oi fi fost nisip de plaja (nu de la Marea Nordului, huh!), ca prea urasc frigul si tanjesc dupa caldura. Chiar, stiu sigur ca am citit candva Departe de lumea dezlantuita, a lui Thomas Hardy, da’ zau daca in clipa asta imi amintesc ceva din ea… Cred ca s-a facut si film. Mda, in momentul asta chiar ma simt departe de lumea dezlantuita, dar nu ma pot hotari daca e bine sau e rau. E bine pentru ca imi pot fura clipa de liniste si e rau ca nu e locul potrivit.
In fine, ma duc sa dau telefoanele alea si sa ma pregateasc sufleteste de inca o discutie sterila cu unul dintre sefii de aici. Nu stiu cum rezista asta in birou cu celalalt si invers: un papa-lapte si un cinic, intr-un spatiu de 3/3. Tre’ sa fie un chin. Pentru amandoi. Iar daca mai aud azi discutii care includ cuvantul “mitici” cred ca o sa am ceva de spus. Si nu o sa le placa. Da’ asta e, ori la bal, ori la spital.

Ce titlu, dom'le, ce titlu?

Ii las pe astia sa se desfasoare cateva zile, sa vad pana unde merge prostia unora, dupa care o sa am o discutie serioasa cu ei, ca asa nu merge... O fi distractiv sa ii urmaresti pe unii cum isi inchipuie ca sunt altceva decat in realitate, da' cred ca ma pot distra si altfel si cu un consum de nervi care sa tinda spre zero.

Maine. Maine?

Am mai spus ca imi plac site-urile de job-uri? Nu conteaza. Imi plac! Pentru ca au simtul umorului, alt simt cred ca n-au...
Altfel nu pot sa imi explic cum azi, de exemplu, mi-au trimis o oferta pentru un video chat. (Uf, de ce nu au astia smilies???) N-ar fi o problema, nu am nimic impotriva video-chat-urilor, dar ma tot chinui sa imi dau seama care parte din CV-ul meu i-a gadilat, de mi-au trimis-o, si nu reusesc.
Ete cum suna:

Descrierea postului:Angajam fete/baieti/cupluri pentru video chat acasa.Totul este foarte simplu si foarte profitabil.Poti castiga lunar intre 350-1000$.Salariul il veti primi pe cardul VISA pe care vi-l vom trimite.Iar daca te dedici numai acestui lucru (adica in jur de 6-7ore pe zi) poti ajunge la castiguri de pana la 2500 $.Nu ai nevoie decat de conexiune la internet si o camera web.Utilizatorii din Romania nu va vor putea vedea,daca doriti acest lucru.De orice ajutor veti avea nevoie,noi vi-l vom oferi.Pentru inscriere vi se vor opri 35$ din primul salariu,pentru cardul VISA pe care vi-l vom trimite prin posta,de pe care va veti putea scoate salariul imediat ce l`ati primit.Contactati-ne la video.chating@yahoo.com sau pe messenger pe ID: video.chating.Succes!


Mmhhhmm, n-am camera web, ca nu i-am gasit utilitatea pana acum, da' uite ca m-au luminat astia!
Of, Doamne, chiar nu gasisem nimic de care sa rad cu pofta azi.
Well, tot ma gandeam nu cu mult timp in urma sa ma reprofilez, vad ca astia au idei mai revolutionare decat ale mele.
Da, sunt aia de la MyJob, care mi-au mai trimis odata un mail cum ca nu stiu ce firma cu nume chinezesc mi-a vizualizat CV-ul si zau daca eu l-am trimis la vreun chinez!
Cel putin aia de la ejobs sunt mai decenti, ei ma tot bombardeaza cu oferte de programatori. Nici asta n-o inteleg, pentru ca nici vorba sa fi povestit in CV cum m-am apucat eu, de plictiseala, sa invat HTML de una singura, la vremea cand HTML-ul era deja depasit. Oricum n-am ajuns prea departe, m-am trezit la timp, inainte sa imbatranesc scriind ca o maimuta codurile alea. Asa ca, repet, nu stiu ce anume ii face pe astia sa inteleaga altceva decat am scris eu acolo.

Mda, la urma urmei, poate ca ar fi o idee mai buna video-chat-ul ala, ca oricum maine (maine e luni, nu?) mai fac un mare pas inapoi (profesional vorbind), un pas asa… pret de vreo 8-10 ani. Si il fac cat se poate de constienta si nesilita de nimeni. Ma rog, silita doar de imprejurari, in care tot singura m-am bagat. Si nici macar nu asta e partea cea mai rea. Cel mai rau e ca nu sunt sigura de ce o fac…
Eh, om vedea ce iese.

De ce nu stim sa spunem nu?

Sambata dimineata, unele cafenele sunt relaxante. Nu tu aglomeratie, nu tu muzica tare, nu tu discutii urlate… Liniste, muzica in surdina, barmani inca prea somnorosi ca sa fie nesuferiti, doar 2-3 clienti discreti. Si cafea. Fierbinte, usor amara. Ce poti sa iti doresti mai mult? Poate un pic de soare, ca e o vreme bosumflata.
Nu, nu m-am trezit cu noaptea in cap cu scopul de a-mi bea cafeaua in city, ci am fost nevoita sa fiu la 9 la un soi de inaugurare. N-am apucat sa o beau acasa, asa ca la intoarcere (pe la 10) m-am oprit intr-o cafenea cocheta.
Acu’, gandindu-ma la evenimentul de dimineata, ma intreb cate generatii trebuie sa se schimbe in invatamantul nostru ca sa scapam de dinozaurii care inca se mai joaca de-a profesorii. Problema in sine nu e ca sunt dinozauri, ci ca au o mentalitate rigida, o gandire limitata la niste stereotipuri anacronice deja. Si mai rau e ca nu isi dau seama de asta, ci sunt convinsi ca ei fac o treaba minunata, care merita din plin aplauze. E drept, mare parte din vina o are si “auditoriul”.
Ma uitam azi prin sala aia plina ochi la multimea care il asculta pe cretinul pus pe discursuri din fata ei si nu intelegeam de ce nimeni nu reactioneaza. Asta e o chestie care continua sa ma uimeasca la noi: lipsa de reactie. Dupa 17 ani, tot nu stim sa reactionam, nu suntem in stare sa spunem stop, nu reusim sa articulam un refuz atunci cand se impune. Si erau oameni de toate felurile acolo: tineri, mai putin tineri, dezinvolti, rigizi, plictisiti, energici, simpli, sofisticati… O diversitate redusa la tacere prin mentalitate, prin incapacitatea de a se exprima.
Am suportat aproape o ora atmosfera aia de film rusesc, pigmentata cu diapozitive, cu discursuri penibile, cu Bach si Enescu in fundal, dupa care am plecat. Pur si simplu n-am mai rezistat. Cand am ajuns in strada, m-am simtit ca trezita dintr-un vis. Brrrrrr!

In afara de amintita lipsa de reactie, nu ma mai mira nimic. Acum cateva zile, de exemplu, am aflat cum poti sa ajungi sa predai la universitatea de stat de aici. Cu o zi inainte de inceperea anului universitar, constata unii ca au niste ore de franceza si engleza descoperite si pana a doua zi cica tre’ completate statele de plata. (N-am prea inteles mecanismul, da’ am asistat la discutia telefonica prin care s-a perfectat povestea.) Asadar, pui mana pe telefon si iti suni cunostintele studente sau proaspete absolvente de Litere si le intrebi daca nu vor sau daca nu stiu pe cineva care ar vrea niste ore “la Vest”. Alea, la randul lor, suna pe altele, ca ele sunt prea ocupate cu meditatiile in particular, care sunt mai profitabile, si nu le intereseaza catedra. Intr-un final, una da semne ca ar vrea, da’ nu e hotarata, ca ar inseamna sa se trezeasca dimineata, sa aiba program fix… greu, foarte greu. Totusi, i se iau datele de contact, telefonul fara fir face cale intoarsa pana la sefa de catedra sau cum s-o numi persoana care l-a initiat si i se spune ca e posibil sa fie cineva dornic, dar o sa se decida abia a doua zi. Aia intra in fibrilatii, ca a doua zi e tarziu, ea trebuie sa completeze hartiile “in seara asta”! Adica nu vrea nici sa o vada pe fiinta aia inainte, nici pe ea nici CV-ul ei, nimic. Dintr-un impuls probabil ancestral, mi-am facut cruce in gand, am zambit tamp si nu i-am mai zis nimic tipei care a intermediat toata treaba si care intamplator mi-e amica, pentru ca deja am vazut de prea multe ori cum reactioneaza localnicii cand ii critici.
Mai stiu cum se fac unele dictionare pe aici, cum ajung unii sa isi vada numele pe diverse “lucrari de specialitate” si multe altele. Intrebarea mea e pana unde se va merge si ce anume va declansa spargerea bubei. Ca odata si odata tot trebuie sa se intample.

Mda, back to real world. Nu de alta, da' uneori e de-a dreptul fascinanta.

Si iar mi-a intrat in cap Rapsodia romana si nu mai reusesc sa scap de ea.

Pentru ca...

In niciun caz asta nu va fi un blog. Adica nu unul din alea cu o tematica anume, pentru ca nu am talent sa fac pe profesorul. Asta, in cazul in care as admite ca ma pricep cu adevarat la ceva.
Nu va fi nici un jurnal clasic, pentru simplul fapt ca nu sunt suficient de disciplinata ca sa fac insemnari zilnice si ordonate despre toate banalitatile care mi se intampla.
Daca stau sa ma gandesc bine (da, stiu, Hash nu suporta expresia asta), habar n-am de ce incep sa scriu aici. Probabil pentru ca in vechiul “jurnal” de pe forum nu mai pot scrie. Da, nu mai pot, pur si simplu acolo nu mai pot. Dar simt nevoia, totusi, ca uneori sa aberez in scris, sa ma plang in scris, sa rad in scris… Fara regulile pe care o chestie serioasa le-ar impune, fara ingradiri si fara sa imi pese ca cineva ma judeca pentru ce spun.

De fapt, cand am intrat ma batea gandul sa scriu ceva despre cafenele. Un soi de istorie a cafenelelor. Dar m-a pus dracu’ sa dau o cautare pe google si sa vad ca si in cazul asta e plin netul de materiale copiate de ici-colo, aceleasi tampenii luate cu copy/paste, eventual “imbunatatite” cate un pic. Asa ca am renuntat, imi displace sa ma inrolez in vreo turma. Poate intr-o buna zi o sa ma razgandesc si o sa revin asupra intentiei, daca gasesc ceva care sa ma convinga. Sau daca imi vine vreo idee buna, capitol la care sunt cam restantiera in ultima vreme.

Incerc sa imi dau seama care cafenea mi-a placut cel mai mult pana acum. Si de ce. Oscilez intre una cu specific egiptean din Pasajul Villacrosse, din Bucuresti, si una din Satu Mare, care e mai degraba un pub. Ma rog, atat cat poate fi un pub pub in Ro. Numai ca oricat incerc sa fac abstractie de amintirile care ma leaga de cele doua locatii si sa le apreciez doar pentru cafea si atmosfera, nu pot. Da, faimosul balast al amintirilor.

N-am niciun film de vazut, nicio carte care sa ma prinda, nici chef de traducerile cretine la care m-am inhamat. Discutiile asa-zis politice de la teve ma plictisesc, aceeasi tema reluata din n unghiuri, spusa de n indivizi, unul mai fad ca altul. Macar campaniile electorale sunt amuzante.
Asta e, in realitate, explicatia pentru ca pierd vremea scriind aici banalitati. Intr-un fel, e si asta un exercitiu de conversatie. Cu tine. Adica cu mine. Desi, povestea asta cu scrisul la vedere nu face decat sa imi confirme nevoia de public. Nu a mea, a nostra a oamenilor, in general. Avem nevoie sa fim auziti, cititi, nu neaparat aplaudati, ci vazuti, sa avem chiar si doar impresia ca nu suntem singuri. Cum spunea cineva, vrem sa apartinem. Intr-un fel sau altul. Mda, asa e…

Sa dorm! Asta ar fi cel mai util lucru pe care il pot face. Vine el si somnul, scrisul asta haotic e ca un somnifer.

Rasfoiam cartea pe care am luat-o pentru A, dupa ce doua zile mi-am batut capul cu asta. Nu stiu sa aleg cadouri, ma enerveaza sa caut idei pentru cadouri… Daca nu cunosti omul suficient, poate iesi ceva foarte stupid. In fine, ma uitam prin cartea aia (care, intre noi fie vorba, e o tampenie) si am gasit o definitie simpatica a plasei: o colectie de gauri, legate una de alta cu sfoara. Pe cuvant ca e o imagine simpatica. Brusc, poti vedea altfel banala plasa.

Gata, ajunge pentru azi! Shut down si la orizontala, ca si la somn am restante.