E noros, dar nu se indura sa ninga, sa acopere odata tot griul asta deprimant.
Ce bine miroase cafeaua proaspat facuta. In cana ce abureste placut s-a format un cerc de spuma, incerc sa nu ma ating de el, dar nu pot prea mult. Ia sa vedem… lumea din spatele monitorului e la locul ei, ziare, play – in dimineata asta nu suport vocile, ma multumesc cu instrumentele. Si am aprins toate luminile, cat mai multa lumina peste cerul ala bosumflat si enervant de fad.
Stiri haotice, din diverse domenii, nu caut ceva anume si nici nu-mi retine atentia ceva deosebit. De cateva zile bune n-am mai prins o dimineata linistita, in care sa-mi intind gandurile aici si se adunasera ca inghesuite intr-o portocala. Problema e ca acum nu mai stiu sa iasa… Cel putin nu cu detasarea necesara.
Ieri, intr-o discutie oarecum conflictuala, am reusit sa imi inghit cuvintele si sa tac. Nu pentru ca apoi le-as fi regretat, dar mi-am dat seama ca, daca intr-o buna zi nu mai suport, imi permit sa ies frumos pe usa si sa le spun sunteti niste tampiti. Pur si simplu. La urma urmei, nu m-au castigat la loto. Iar unele personaje nu merita efortul unor contraziceri si indiferenta le doare mai rau decat un milion de argumente.
Si iar n-am avut timp sa ma ocup de nimic personal… Trebuie sa ma opresc, pentru ca intru tocmai in rutina de care mereu am fugit. N-am de gand sa devin robotul nimanui.
Ce repede scade cafeaua din cana ! Si minutele au luat-o iar la goana. Parca ziua timpul se comprima, imediat ce se lumineaza afara. Pe cand in unele nopti se dilata si curge lent ca mierea zaharisita.
Am mai luat o carte, tot istorie, Hitler, Antonescu… ce mi-o fi venit? Caut ceva lejer, care sa ma destinda, si mereu ma impiedic in chestii seci. Si nici macar nu stiu cand o sa am suficient timp pentru ele. Nici de scoala nu m-am mai ocupat, mda, iar am uitat macar sa sun…
Cred ca as vrea un bandoneon, you know, acordeon din ala mic, argentinian. Il auzeam acum intr-un song si cred ca mi-ar placea sa ma joc cu unul. Oare de ce ii zice asa… tre’ sa caut.
Gata cafeaua, gata momentul de relaxare, intru iar in viteza. Da’ las’ ca maine e sambata…

Romanii paralele

Rasfoisem mai devreme cateva bloguri ale unora care scriu despre politica de la noi, in speta despre scrutinul de duminica. Ca doar asta e cel mai tare subiect actual. Dupa Elodia, desigur, care a devenit un soi de sport national. Ziceam de bloguri… toti au un limbaj elevat, scortos, povestesc despre valorile europene (sic!), despre cat e de important sau de enervant (chestie de perspectiva) uninominalul, dau sondaje, interpreteaza sondaje…. Dupa lectura catorva asa-zise analize din astea pretioase, ma intreb pentru cine naiba scriu oamenii astia. Oare ei si-au stabilit, vorba romanului, un target, sau scriu doar asa, de dragul de a-si admira discursul?
De fiecare data cand citesc genul asta de… nu stiu cum sa le zic… nu, chiar nu stiu cum sa le zic, am impresia ca traim in Romanii paralele. Nu doua, mai multe. Exista Romania politicienilor de la varf, care fac legile, impart banii (inclusiv intre ei, ca doar cine-mparte parte-si face), vorbesc pompos de la tribune si injura printre dinti imediat ce intorc spatele auditoriului. Vine apoi o patura ceva mai discreta si subtire, cea a asa-zisilor tehnocrati, care sunt si adevaratii profesionisti. Urmeaza Romania politicienilor locali, pentru care snobismul si aroganta e deja o a doua natura. Astia isi inchipuie ca rostul lor pe lumea asta e sa taie panglici, sa li se ia interviuri in care sa vorbeasca despre orice altceva decat ar trebui, sa aiba un sofer care sa le care servieta, sa se lafaie in birouri decorate intr-un veritabil stil grandoman si sa aiba pe cat mai multi care fac sluj in fata lor. Printre toti astia exista o Romanie a trepadusilor, a celor care se chinuie sa isi faca un loc intre cei amintiti, care culeg resturile de la mesele lor. Vine apoi Romania oamenilor care isi vad de treaba, care se tin deoparte de toti astia de pana acum, o lume care nu neaparat mai spera la o schimbare, dar care merge inainte din inertie. Iar ultima, si cea mai numeroasa, e Romania rurala (si spun rurala nu neaparat prin localizare, ci prin mentalitate). Aici sunt cei care tin in viata OTV-ul si pe Elodia, cei care il admira pe Becali si il aplauda frenetic pe Vadim, lumea care isi face targuielile in hipermarket, cu bonuri de masa, cumparand cu un aer princiar ieftinele pulpe de pui, cei care urca in autobus prin fata si scutura firimiturile de pe fata de masa pe geam, aceiasi care te trateaza cu un neaos ba p’a ma-tii atunci cand le atragi atentia ca nu fac bine.
Distanta dintre Romania asta majoritara si Europa de care vorbesc cu emfaza bloggerii de care spuneam e foarte mare. Daca nemtii, de exemplu, nu inteleg cum e posibil sa nu le functioneze automatul de bilete din gara, ai nostri inca se intreaba de ce nu e bine ca mulgem vaca cu mana. Cam asta e distanta, metaforic vorbind. Si atunci ma intreb pentru cine scriu cei de care ziceam la inceput. Pentru ca nimeni nu vrea sa joace rolul de liant intre toate Romaniile alea pe care le-am pomenit si care continua sa alunece paralel.

Mda… e sambata, sfanta zi libera in care as avea atatea de facut, ca nu stiu de unde sa le apuc, asa ca mi-am lungit coffee time-ul aici. Ar trebui sa incep cu faimoasele cumparaturi, dar mi-e sila, ca sambata e o aglomeratie in magazine, de zici ca vine potopul si toti isi fac provizii. Zau, nu inteleg de ce cumpara unii juma’ de Kaufland intr-o zi. Vad cosuri cu cate 10-15 iaurturi, cateva baxuri de apa sau suc, carne cat pentru un regiment, un munte de dulciuri, de ti se face greata numai cand le vezi asa multe… cati or fi astia intr-o casa, oameni buni?!
In fine, ma duc sa apuc ziua asta de un colt, sa vad ce iese.

Vineri am fost de serviciu, adica a trebuit sa stau in redactie pana s-a terminat tot, sa vad toate paginile etc etc etc. Asa ca undeva inainte de unspe’ am pornit spre casa. Au vrut sa imi dea o masina, dar aveam chef sa fac cativa pasi, sa ma misc liber si fara graba, sa nu mai percep limitele unui spatiu inchis. Asa ca am zis pas si am luat-o pe jos, stau la cin’spe minute de job. Desi era vineri seara, in centru liniste, strazi luminate difuz, trecatori nu prea multi… Brusc, am realizat ca nu mai trebuie sa ma grabesc, ca telefonul nu o sa mai sune din jumate-n jumate de ora, ca am in fata o zi si doua nopti libere, numai ale mele.
Am incetinit, m-am uitat in jur, simteam nevoia de lume, de spatiu, de strazi mari si late, luminate cu adevarat. Nu-mi place orasul asta adormit inainte de vreme, fara culoare, intepenit undeva intr-un timp indepartat. Ce vrei sa faci? m-am intrebat. Corect era sa ma intreb ce pot sa fac.
Am intrat sa inchiriez niste filme. Mai era un tip care cauta alene pe rafturi. Nu stiam ce vreau, iar la noutati cam sufla vantul, semn ca deja trecusera altii pe acolo, unii care stiau din timp ce vor… Am luat doua, unul l-am vazut abia mai devreme (Lost in Translation).
Inapoi pe strazile gri, sub cerul incarcat cu norii care ieri dimineata au adus zapada. Mi-era foame, ma durea capul, inca mi se invarteau in minte unele fraze scrise peste zi, franturi de discutii mai mult sau mai putin stupide. Eram prea obosita si stiam ca n-o sa pot dormi din cauza asta. Am trecut pe langa o cafenea sau crasma, nici nu stiu cum sa ii zic. Cred ca ziua e cafenea, iar noaptea crasma, naiba stie, nici nu conteaza. Avea geamuri mari la strada, niste mese libere, asa ca am intrat. Muzica galagioasa, lume destula (de asta sunt strazile pustii, mi-am zis), fum, voci de toate felurile. Pentru cafea era prea tarziu, mai ales ca nu eram sigura ca vreau sa ma uit la vreun film in noaptea aia. Ce vroiam era sa reusesc sa dorm. Sucurile nu ma atrag, in general, so… in cele din urma, am luat un gin. Beau rar si putin, dar atunci chiar mi-era pofta de ginul ala. Mi-am rotit privirea prin bar, doar eu eram singura la masa. Dar are si un avantaj chestia asta, nu te intreaba nimeni din cinci in cinci minute: la ce te gandesti? Stupida intrebare. Se uitau cativa intrebator, masa mea era o oaza de liniste in multimea agitata din jur. Mie mi-era bine, nu eram obligata sa fac conversatie, nu trebuia sa zambesc politicos nimanui, aveam nevoie de un moment din asta de respiro. As fi putut sa o sun pe A, dar uneori vorbeste prea mult, prea zgomotos, ma oboseste… In clipa aia chiar n-aveam nevoie de companie. Masa mea era langa geam, dar ce folos, vedeam doar o straduta slab luminata, baltile de pe carosabil si o cladire in renovare, peste drum. Halal perspectiva.
Paharul cu gin avea pai. Ma enerveaza chestia asta cu paiul la bauturi. Unele nu au farmec baute asa. Sunt lichide la care e placut sa le simti gustul pe buze, sa iti patrunda usor in simturi, nu sa te trezesti cu ele direct pe fundul gatului. Pretinsa obsesie pentru igiena. La fel si cu unele cafele, asa-zisele specialitati. Tragi din paiul ala si, brusc, lichidul fierbinte iti ajunge in gat. Unde mai e placerea? Am lasat paiul la o parte, n-aveau decat sa ma considere o ignoranta.
Un tip de la masa din fata mea isi plimba privirea spre mine. Genul care se crede irezistibil, prea plin de el, le explica celorlalti ceva cu gesturi largi, teatrale. Iar eu ma intrebam, a nu stiu cata oara, ce naiba caut in orasul asta cu care nu reusesc deloc sa ajung pe aceeasi lungime de unda… Mi-am terminat ginul si am plecat. Dupa cum am prevazut, am adormit greu.

Mai devreme, cand ma uitam la film, mi-am dat seama ca vreau alte casti. Din alea meseriase, da’ nu stiu sa le aleg, nu ma pricep la chestii tehnice. Daca ascult la ele, pot sa zic da, asta vreau. Dar daca doar le vad, nu le pot identifica. Stiu, suna ca dracu’ ce spun. Si am realizat de ce imi plac, totusi, filmele altfel decat la tv. E vorba de sunet, se aude altfel. Da, iar sunetul…
Uf, cat am batut campii.

Prima zapada de anul asta. Nu-mi place frigul, dar prima ninsoare e intotdeauna vesela, face sufletul sa zburde. Trezeste copilul din tine. Nebunesc dans al fulgilor… Fara sa vreau, privirea fuge spre ei, ochii cauta sa-i prinda ritmul. Ninge cu furie, cu nerabdare parca. Am deschis geamul si am prins in palma cativa fulgi, efemeritate umeda…
Ce muzica se potriveste cu bucuria asta alba? Pianul lui Didier S? Saxul? Oricum, un instrument, poate si o voce, dar una linistita, nu una stridenta.
Ninge cu ganduri indepartate, cu amintirea unei zapezi dintr-un vis de octombrie, ninge cu sperante domesticite in zori, cu songuri care-ti patrund in suflet. Ninge, stranger…
Da, ninsoarea asta mi-a eliberat sufletul, azi o sa fie o zi frumoaşă.

Acum doua seri am fost la o lansare de carte (nu pentru ca n-aveam altceva mai bun de facut, ci pentru ca a trebuit), de fapt, doua carti despre preoti ortodocsi care au facut inchisoare pe vremea comunistilor. Carti scrise si prezentate de niste calugari. Si, a nu stiu cata oara, am constatat ca imaginea calugarilor ortodocsi, in hainele alea negre, pe mine una ma deprima. Ma rog, e mult spus deprima. In orice caz, imi da o senzatie ciudata, de respingere, in niciun caz nu imi transmite asa-zisa liniste pe care o figura din asta ar trebui sa ti-o dea… Pe de alta parte, l-am admirat pe unul dintre ei, pentru ca a avut curajul sa iasa din rand, ca sa zic asa, si sa vorbeasca despre legionari altfel. Nu sa-i puna la zid, nu sa-i ridice in slavi, pur si simplu sa vorbeasca deschis. Ce-i drept, era un foarte bun orator si stapanea foarte bine cuvintele. De-a lungul timpului, am observat talent oratoric la multi calugari. Si la unii preoti, numai ca astia sunt ceva mai rigizi, se desprind mai greu de citatele din Biblie. In schimb, calugarii vorbesc mult mai liber si mai usor. Cel putin asa mi s-a parut mie…
Ma intreb in ce masura omenirea mai are nevoie de Biserica. Da, de ea ca institutie. Cati mai au nevoie de credinta ca sa mearga inainte? Si cati au curaj sa recunoasca, indiferent de auditoriu, in caz ca o considera inutila. Eh, e un subiect de discutie generos. Si delicat, pentru ca un lucru e sigur: oamenilor inca le e teama de stigmatizare.

In alta ordine de idei, am refuzat o delegatie de doua zile la sarbi. Pur si simplu am zis NU. Eh, am imbatranit si io, chiar n-aveam chef, n-au decat sa maraie…
Atata muzica… nici nu stiu cu ce sa incep, le-as asculta pe toate deodata.
Si ma chinuie o migrena.
Si am uitat sa iau cd-uri.
Si mi-e pofta de capsuni.
Si maine o sa fie o zi luuuunga.
Si as vrea sa dorm vreo trei zile fara oprire.

Am stat cateva minute in fata geamului deschis, in ciuda frigului, si am incercat sa tai cu privirea noaptea rece si indiferenta. Conturul regulat al cladirilor gri de peste zi, umbra unor felinare slabe, geamuri luminate ici-colo, un cer fara stele... Urate sunt noptile de iarna. Poate cand o veni zapada o fi altfel.
Nu gasesc songul potrivit pentru seara asta.
Am mai gasit o explicatie pentru randurile astea risipite aici. De fapt, singura valabila. Dorinta de a fi gasite, acul in carul cu fan, sufletele care se aseamana… close but distant. Da, singurul lucru pe care stiu sa il sper. Restul sperantelor e doar un exercitiu pe care niciodata n-am reusit sa il invat.
Cand iti ghemuiesti tristetile in spatele cuvintelor se cheama ca ai renuntat? Nu… faci doar o pauza, inveti sa mergi din nou. Si iti spui ca nu o sa mai cedezi niciodata tentatiei pentru pocher sentimental. Desi stii bine ca e o minciuna. Dar o spui, ai nevoie sa o spui.
Am gasit songul.
...slowly...
Azi am intrat intr-un supermarket sa iau banalitatile obisnuite si m-am trezit ratacind printre globuri. Sclipiri, culori, reflexii. Veselie zgomotoasa. A mea e mai discreta. Nu cautam ceva anume, nici n-am luat nimic. Poate daca ma converteam in copil…
In 12 noiembrie anul trecut ziceam: Tentatia diminetii de azi, sa fug si sa nu ma mai intorc. Ciudat sau nu, am impresia ca nu sunt prea departe de senzatia din ziua aia. Doar ca e la un an distanta.
Ce frumos miros portocalele… Iarna. Vara imi sunt indiferente.

In sfarsit, in coltul meu de liniste, ferit de discutiile agresive din ultimele zile, de goana continua, de lumea previzibila…
Si am uitat sa-mi iau bilet la Gala blues, efectiv am uitat.
As vrea sa mai diger muzica de azi, dar nu stiu cat rezist, mi se inchid ochii. Desi unele songuri sunt ideale daca le asculti cu pleoapele ingreunate de noapte…
In seara asta, venind spre casa, pentru prima data dupa nu stiu cate zile, am incetinit pasul si am respirat. Era placut, nici frig, nici cald, doar cam difuz, din cauza norilor. Vreme de plimbare. Mi-ar fi placut sa mai fie deschise terasele de vara, sa ma opresc la una si sa zac privind lumea grabita, cu o cafea fierbinte intre palme.
Ma irita incrancenarea celor de la job. Nu stiu sa se destinda, sa iasa din tipare.
Unele acorduri sunt perfecte doar in casti…
Sufletul meu vagabond tanjeste acum dupa zapada, degeaba ii explic ca eu nu iubesc iarna. El reactioneaza mecanic, stie ca se apropie si o asteapta. Si mi-e dor de o placinta cu mere, mirosind a scortisoara. Dulci franturi de amintiri domestice. Memoria poate fi o povara uneori.
Totusi, am sentimentul – nejustificat – ca ceva se va intampla. Ceva frumos. Nu stiu daca vreau sa cred sau nu.
Mai e un pic si dispar crizantemele, n-am avut timp de ele toamna asta. Maine ma duc si cumpar un buchet mare-mare si colorat. Iubesc florile astea, pentru nuantele si pastelurile pe care le aduna in ele.
Mi-am adus aminte, azi am fost la o “chestie” cu niste elevi de liceu (elitele, cica) si erau atat de simpatici! Imi plac cei din generatiile astea, sunt dezinvolti, sinceri, veseli, foarte deschisi… Daca li s-ar acorda ceva mai multa atentie si ceva mai mult credit, ar fi bine.
Iar mi se plimba gandurile in voia lor, dezordonate. Mai bine ma duc la somn.

Unul e prea nesigur pe el si nu are curaj sa ia cine stie ce decizii, motiv pentru care face un milion de schimbari de la o clipa la alta. Celalalt are o siguranta aroganta, adora cinismul, atata timp cat nu e el obiectul lui, iar indaratul privirii ii ghicesti sufletul singur. In cazul lui se potriveste ceea ce spuneam eu mai deunazi: cinismul vine din singuratate. Iar eu sunt prinsa intre ei. Prizonierat consimtit si prea ades obositor. E greu sa lucrezi asa, prea multe orgolii nesincronizate.
Cineva tocmai mi-a dat un add pe mess, cu mesajul refac lista. Nickul imi pare foarte cunoscut, da’ sa dea naiba daca imi amintesc cine e…
Zi lunga va fi si azi. Am furat acum cateva momente doar pentru mine, necesara solitudine.
Ieri era cat pe ce sa dea o masina peste mine, pe o trecere de pietoni, cred ca am magnet pentru accidentele de circulatie.
In magazine e plin-plin cu ornamente de iarna si, instinctiv, cand le vad ma astept la zapada. Dar nu e decat soare cu dinti si ma simt oarecum anacronic. Stupida senzatie. Nu e nici vara, nici iarna, anotimp nehotarat.
Mi-e dor sa ies din oras. Ma sufoca atata ciment, cladirile prafuite, lumea plina de clisee.
Da, sotto-voce azi...

Nu am niciun motiv sa fiu aici mai mult decat altundeva, este ceea ce numim "circumstante", riscul unei derive si al unei maini intinse. In viata nu exista pilot automat. Asa zicea Gary Romain in Clar de femeie si mi-a placut. De fapt, mi-a placut stilul lui, o sa mai caut ceva scris de el. E genul de om care scrie cu o precizie foarte mare. Si nu ma refer la ce anume scrie, ci la felul in care o face. Atat de sigur pe el! Simti chestia asta printre randuri, efectiv o simti… Aceeasi senzatie am avut-o citind unele carti ale lui Fowles, Houellebecq si Bruckner. Totusi, citeam mai devreme ca G. Romain s-a sinucis. Trebuie sa recunosc ca nu i-am inteles niciodata pe sinucigasi. Cel putin pe unii… Cat de obosit trebuie sa fii ca sa recurgi la gestul asta?

Dupa soarele de ieri, iar ploua mocaneste. Preludiu la frigul ce se anunta.
Uitasem: intr-una dintre serile trecute, m-am trezit la usa cu un prieten, cu o cutie maaaare de ciocolata in brate si un la multi ani pe buze. A fost simpatic, ce daca ziua mea fusese cu mai bine de o luna in urma?!
Mda, chiar ploua, vreme de somn, de intimitate lafaita, iar peste mai putin de doua ore trebuie sa ies. Demagogia nu tine cont ca e duminica. Cine a inventat campania electorala, ca oricum nu foloseste la nimic?! Voturile nu se transeaza in urma campaniei… dulce naivitate.

Peste zi e usor, esti inconjurat de lume, de probleme care trebuie rezolvate ACUM, de iluzii colorate care par chiar aproape. Dar seara? Seara totul se indeparteaza, toti se risipesc, lumea dispare, e ca un fel de fade out… Ramane muzica, lumina discreta si amintirile sau inchipuirile, depinde de care colt apuci gandurile. Uneori si astea destul de diluate. Si ochii cauta un punct de sprijin, oricat de fragil, efemera speranta. Cred ca pe undeva, pe drum, mi-a scapat scopul, nu mai stiu ce vreau. Ca si cand iti cade ceva din buzunar, fara sa observi. Doar te trezesti la un moment dat ca nu mai ai acel ceva. Si incerci sa iti dai seama unde putea sa cada… Totul pare sa fie pe drumul cel bun, dar lipseste ceva-ul. Uf, nu stiu de unde a aparut starea asta. Azi.

Si n-am reusit sa ma hotarasc ce carte sa iau. Am ratacit vreo jumatate de ora prin doua librarii, dar am vazut mai multe carti pe care le-as fi vrut. Pe toate nu le pot lua, adica… naiba stie, daca renunt la niste aiureli pe care aveam de gand sa dau banii, cred ca e ok. Dar oricum nu am suficient timp pentru toate deodata si nici nu vreau sa fiu un fel de Cristoiu, care ia carti la kilogram. Ideea e ca as citi ceva in paralel cu alea de istorie, simt nevoia si de altceva, mai putin sec. Doar ca la mine, cand vine vorba de carti, e ca la ziare si reviste: nu pot sa trec pe langa ele fara sa simt impulsul sa iau macar o duzina si sa ma ingrop intre ele, pe jos, cu o cafea alaturi. Sau cu un pahar cu vin, chestie de conjunctura. O luasem acum ceva timp pe aia cu Rusia, dar am abandonat-o, pentru ca e slaba si prost scrisa. Totusi, cred ca maine o sa iau una noua a lui Bruckner, pe care am rasfoit-o si m-a atras. Paria, parca asa ii zice.


Citeam pe undeva jurnalul unei tipe (20 de ani) care se autoamageste ca iubirea s-a terminat odata cu prima deceptie. Nu, nu se termina niciodata. Doar pe moment simti o mare istovire, ai impresia ca ai ajuns la un capat de lume si nu o sa mai gasesti vreodata drumul inapoi. Dar dupa un timp te loveste din nou, pentru ca sufletul se regenereaza, e singura parte din noi care are o extraordinara capacitate de a se reface. Niciodata nu am crezut in povestea aia care zice ca iubesti o singura data in viata. Nu exista asa ceva, pentru ca iubirea are atat de multe nuante…
Tangoul asta (Amor porteno) e perfect acum. Relaxant si senzual, dar nu excesiv. Pur si simplu, atat cat trebuie. Intotdeauna, proportiile fac totul.

In sfarsit, e soare. Si, daca nu ai sti in ce luna suntem si cate grade sunt dincolo de geam, ai putea crede ca e vara…
Azi lungesc un pic dimineata, dulce iluzie a unui timp elastic. Cafea, ziare citite doar in diagonala, un song mai lent, inca nu pot digera ceva alert. Trebuie sa fac cumva sa recuperez din somn, cred ca am cearcane pana la buric. Iar unii s-au gandit ca n-o sa fiu fericita daca nu imi ocupa si ziua de maine. E sambata, desteptilor, singura mea zi libera!
Stii momentele alea cand, din diverse motive (un song, un zambet, o privire, un cuvant, o senzatie), te identifici cu altcineva si, din senin, iti vine sa ii sari de gat, sa il imbratisezi, sa razi cu pofta? Da, e iubirea aia de cinci minute, fericire de cinci minute, poti sa ii zici cum vrei. Mi-am amintit de asta ascultand un song primit aseara…
Lumina clipeste lenes prin geamurile mele dezgolite. In clipa asta mi le doresc mai mari, cat mai mari, sa pot aduna in ele rezerva de senin pentru zilele difuze de iarna care o sa vina. Si as vrea sa nu imi impiedic privirea in blocurile urate de vizavi. Cred ca au fost gandite de arhitecti lipsiti de imaginatie, care au trait intr-o lume alb-negru. Iar asta e o combinatie relaxanta doar cand esti prea agresat de nuantele tari. In rest, are o monotonie apasatoare, ca o fire liniara, care nu te surprinde cu nimic…
Arunc cate o privire fugara la ceasul din dreapta si vad cum minutele fug pe langa mine, iar in curand expira si clipa mea de liniste. Inapoi printre oameni grabiti, masini nervoase, discutii contradictorii, lucruri spuse pe jumatate, nerabdare, sedinte, automate de cafea incapatanate, orgolii care se ciocnesc, glume insipide, calculatoare obosite, injuraturi printre dinti, iluzia ca faci ceva util…