Desafinado

Cuvinte

Când obosesc de prea mult balast pe care trebuie să îl port cu mine, mă opresc aici şi deşir cuvinte. Sau caut cuvinte prin alte părţi. Uneori găsesc, alteori nu.

Uite, acum aş vrea să dorm. De ce nu pot dormi şi eu dimineaţa mai mult? Ca toţi oamenii normali.

Şi m-a întristat un telefon...

Mi-am amintit ceva. Mi-am făcut cont pe forumul unui site de jazz şi am observat că la setarea orei nu există Europa de Est, doar cea de Vest. Pentru ei, noi nu existăm. Americani, deh...

Azi e vineri?

Într-un fel, cel mai mult îmi place aroma care se împrăştie în casă imediat ce iau cafeaua de pe foc. Ăla e momentul pe care l-aş vrea prelungit. Îmi aduc aminte cum m-am blocat odată în lift, între etaje, la lucru, când coboram după o cafea. Şi colegii îmi strigau Nu intra în panică!. Iar eu nu eram deloc panicată, doar mă gândeam cu ciudă că era bine să se fi întâmplat la întoarcere, măcar aş fi avut cafeaua la mine şi aş fi savurat-o în linişte, în liftul ăla afurisit.

Văzusem pe un blog o leapşă (astea îmi amintesc de faimoasele oracole de cand eram copil), iar printre întrebări era şi ceva de genul cu cine ai vrea să stai la o cafea şi o vorbă. Cu Neagu Djuvara, aş răspunde eu. Îmi place foarte mult cum scrie, îţi dă impresia că e lângă tine şi îţi spune o poveste...

Lumea face planuri de vacanţă deja. Eu nu. Iar mi-am dat toată viaţa peste cap. Dacă nu fac asta o dată la câţiva ani, nu mă simt bine. Iar fericirea îşi cere preţul, mai devreme sau mai târziu, pentru că totul se plăteşte.

Acum un timp, pe vremea asta, stăteam cu o cafea pe treptele Naţionalului şi priveam relaxată lumea care se grăbea în diverse direcţii. Îmi amintesc cu plăcere senzaţia de detaşare pe care mi-a dat-o momentul ăla. Eram un oarecare cu fruntea rezemată pe suflet în furnicarul ce zumzăia în jurul meu. Şi mi-era bine. Atunci aveam curaj.

Aseară am văzut un film care mi-a plăcut, o să-l aduc aici.

Martha (Woody Allen singin')

Unwell

It's Good To Be King

Web designer

- Explicaţa e simplă: web designer poate fi oricine.
- EU NU POT fi web designer! Şi atunci?!
- Ba poţi, trust me. Dacă observi că butonul Edit e mai mic decât Quote şi dacă se naşte în tine o dorinţă cruntă de a le face egale, atunci eşti un web designer apreciat. Stai calmă, nu le schimbi tu. Îi ceri web developerului, programatorului adică. Sunt webdesigneri care nu ştiu o boabă de Photoshop.... Am cunoscut unul exact ca cel descris mai sus.
- Aaa, stai-stai-stai-staaai, am impresia că eu am o altă idee despre ce înseamnă web designer! Deci, eu mă gândeam că web designer e ăla care face tot, inclusiv ce zici tu că ar face web developerul.
- Nu bre, nu neaparat. Webdesignerul concepe... designul. Sunt trei feluri. Din-ala care zice: "Hmmm. Ar merge cu verde. Ah. Aici ar merge o linie". Ştie ce se poate face într-o pagină web (aproape orice) dar nu ştie să facă nimic. Din-ăla care zice: "Hmmm. Ar merge cu roşu. Ah. Aici ar merge o linie". Şi face o machetă. Photoshop, flash etc. Şi din-ăla care zice şi face, dar ăsta deja face şi munca de "programator web" (adică nenea care pune mecanismele să se mişte în spatele clickurilor).
- Aha. M-ai pierdut.

- Mă duc să fumez şi eu o cafea, că tare poftă îmi mai e de când m-am trezit! Că azi am făcut duş şi-am venit "într-un gât" (ah, nu, asta e "încăpăţânarea"), am venit... "dintr-o suflare" (ah, nu, asta e "rapid"), am venit... "într-un suflet" aici. Mda. Deci bag o cafea.

Back Home To Me

Mă irită

- cei care dau forward la mailuri cu diverse glumiţe, filmuleţe, bancuri şi alte alea care le par lor amuzante
- mulţimea de români - unii cu pretenţii intelectualiceşti - care nu sunt în stare să facă nişte acorduri simple, în special din seria a, al, ai, ale
- stilul isteric al unor ziarişti de televiziune
- reclamele din ce în ce mai imbecile
- moda lui 1 mai la mare
- Cărtărescu - l-am văzut aseară la Garantat 100% şi... da, mă enervează chiar
- twitter
- îngheţata ieftină, cu gust de apă chioară
- vânzătoarele îmbufnate
- ipocriţii
- Bayern Munchen - de câte ori pariez pe ei o încasează
- iaurturile cu "fructe"

Dance (Me ama mo)

Teatrul de Revistă

Am fost la teatru, pentru că nu mai fusesem de multă vreme. La Revistă. Spectacolul Scandal în paradis, pe care îl recomand dacă vreţi să ieşiţi trei ore din lumea seacă a computerelor sau din cea previzibilă a televizoarelor. Nu e un spectacol cu pretenţii şi e foarte reconfortant, chiar dacă unele glume sunt cunoscute, iar temele aceleaşi, reluate dintr-o altă perspectivă.

Farmecul stă în faptul că eşti faţă în faţă cu scena, că actorii sunt chiar acolo lângă tine şi nu după un ecran impersonal, în faptul că ei pot improviza şi că sunetul live al instrumentelor e diferit de cel înregistrat.

Trebuie să recunosc că am avut reţineri atunci când am aflat că biletele sunt la Revistă (nu le-am luat noi). Ah, Stela, Arşinel şi ceilalţi... După primele 10-15 minute în sală, însă, mi-am făcut mea culpa în gând şi m-am lăsat dusă de atmosferă. (Fac o paranteză şi spun că aproape uitasem cum sunt multe lucruri de care în ultimii ani n-am mai avut timp decât pe fugă, iar de câteva luni încerc să recuperez.) Cred că sunt mulţi ca mine, care gândesc că Stela şi Arşinel, de exemplu, nu te mai pot prinde, sunt fumaţi şi aşa mai departe. Ăsta e efectul faptului că s-au amestecat prea mult prin fauna care mişună pe la televiziuni, prin tot felul de show-uri ieftine. Totuşi, pe scenă îi simţi altfel, au ceea ce demodat se numeşte prestanţă. Sunt conştienţi că au în faţă publicul şi aplauzele reale, necomandate de un regizor de platou. Aplauze pe care le pot câştiga sau nu. Şi asta nu doar se simte, se şi vede.

Pentru seara trecută, la minusuri l-aş nota pe Adrian Enache, care nu prea avea ce căuta acolo şi pe care chiar n-am reuşit să îl aplaud. La plusuri, tre' să spun că am auzit voci mai bune decât multe dintre alea care se înghesuie la Eurovision. Mă întreba B, după spectacol, care parte mi-a plăcut cel mai mult. Cred că Arşinel. Da, mi-a plăcut să-l redescopăr, inclusiv în momentele cântate. Şi dansurile ruseşti: am o slăbiciune pentru Kalinka. În plus, aş remarca vocea lui Radu Ghencea, care chiar sună foarte bine (fuga la google, dacă nu aţi auzit de el, nici eu nu îl ştiam).

Aşa că, fără să o lungesc prea mult, reiau: mergeţi la teatru, inclusiv la Revistă, lăsaţi la o parte computerele şi televizoarele, măcar din când în când. O să vă facă bine.

Tentaţia inocenţei

Asta a fost a treia sau patra carte a lui Bruckner pe care am cumpărat-o, când deja ştiam că îmi place foarte mult cum scrie. Spre deosebire ce celelalte, Tentaţia inocenţei nu e un roman, ci un eseu. Consumismul şi tot ce atrage el, libertatea individului de azi şi multe altele de acest fel sunt temele abordate de Bruckner, într-o manieră accesibilă tuturor, zic eu. Cu mici excepţii, toate mi-au plăcut. Reţinerile le am vizavi de unele capitole precum cel referitor la bărbaţi şi femei, de exemplu, unde nu prea şi-a asumat responsabilitatea aprecierilor proprii, ci a recurs la foarte multe citate din alţii. Per ansamblu, însă, e o carte care merită citită. Te scoate un pic din vârtejul banalităţii la care consimţim prea mult. Aduc aici şi două fragmente:

Se va fi înţeles desigur că logica consumismului este, de asemeni, şi înainte de toate, o logică infantilă care, pe lângă vitalismul pe care-l imprimă lucrurilor, se manifestă sub patru forme: urgenţa plăcerii, obişnuirea cu darul, visul de atotputernicie, setea de distracţie. Prima culminează cu inventarea creditului care, după cum se ştie, a răsturnat raporturile noastre cu timpul şi ne-a scurtcircuitat sentimentul duratei. Prin el, noi luăm un împrumut de la viitor, care devine astfel noul nostru partener, el este o savurare cu amabilitate anticipată a obiectului dorit. Economisirea, ne învaţă Daniel Bell, forma trăsătura dominantă a capitalismului în perioada sa de debut: odată cu creditul, morala puritană a începuturilor s-a inversat într-un hedonism militant, în care incitarea la posedarea fără timpi morţi sau oprelişti a devenit legitimă şi chiar recomandată. Precum în acea poveste celebră, e vorba de a suprima orice interval între rostirea dorinţei şi realizarea ei: ceea ce contează este ce vreau, nu ce pot. „Unde vreţi, când vreţi”, proclamă distribuitoarele automate ale unei bănci franceze. Abolind tot ceea ce în viaţă înseamnă aşteptare, maturizare, reţinere, creditul a făcut teribil de nerăbdătoare generaţiile celei de-a doua jumătăţi a secolului. (...) Nu mai suntem dresaţi, ca părinţii noştri, să economisim, să calculăm, să renunţăm, ci să luăm şi să cerem. (...) Creditul escamotează suferinţa obligaţiei de a plăti pentru a obţine; iar cartea de credit, făcând să dispară materialitatea banului, dă iluzia gratuităţii. S-a isprăvit cu calculele penibile: golirea intempestivă a buzunarului nu ne mai taie pofta noastră grozavă. Ipotecarea viitorului e puţin lucru faţă de ameţitoarea fericire de a avea imediat tot ce pofteşti.

xxx

Televizorul nu cere din partea spectatorului decât un act de curaj – care este însă supraomenesc – acela de a-l închide. Cine n-a încercat niciodată cumplita, irezistibila ispită care constă în a butona cu frenezie, nopţi la rând, fără a putea să te dezlipeşti de panglica neîntreruptă de imagini nu cunoaşte nimic din vraja micii ferestruici. Totdeauna acolo se petrece ceva mai grozav decât în viaţă. Aceasta este hipnoza televizuală la a cărei lumină ardem ca nişte fluturi pe lampă: ea produce în jet continuu valuri de culori şi impresii pe care noi le sorbim fără încetare. Televizorul este o mobilă însufleţită şi vorbitoare, el are rolul de a face platitudinea suportabilă. Nu ne smulge din împovărarea noastră, din obiceiuri, dar le converteşte într-o tihnă călduţă, este prelungirea apatiei cu alte mijloace şi se integrează ca element fundamental în imensa panoplie a banalităţii.

The Early Summer Rain

Au revoir musicienne

Pa Bailar

Song

Nu mai ştiu exact de unde am bucata asta de song (click pe titlu) şi nici ce e, dar îmi place foarte mult. So... cine ştie cum îi zice e rugat să mă tragă de mânecă. Iar dacă o are cineva întreagă dau o cafea. :)

Matinale

- Mă încearcă o migrenă, ufff!
- Ce e aia migrenă?
- O durere de cap cu pretenţii. Şi trebuie să fac cumpărături azi şi urăsc asta.
- Ţi-am spus ce am văzut pe stradă? Erau doi măturători care trăgeau măturile după ei şi scuipau coji de seminţe pe jos. Mda... Ştii ce fac eu? În zilele în care sunt în focuri, ca să mă relaxez, mă duc să fac nişte cumpărături. Orice. Am aşa... un sentiment de mare împlinire după (bine, dacă nu-s banii mei).
- Eu am uitat să precizez: cumpărături, adică de-ale gurii, chestii de gătit etc. Mă relaxează şi pe mine dacă mă duc să cumpăr cărţi, de exemplu. Pot să stau într-o librărie şi două ore.
- Păi eu de mâncare vorbeam...
- Aşaaaa? Atunci mă duc şi cumpăr îngheţată. Şi nişte gin.

Waltz

Coffee and jazz

All I Need

Câteva idei (I)

Vin nişte zile libere, aşa că recomand câteva filme pentru cei care chiar vor să se odihnească şi nu se vor grăbi să iasă cu grătarul la margine de Bucureşti.

Dintre filmele mai noi, The Bucket List e ideal pentru o după-amiază leneşă. Doi actori mari - Jack Nicholson şi Morgan Freeman - care fac să nu mai conteze prea mult scenariul, pentru că ei oricum joacă foarte bine, indiferent despre ce ar fi vorba. Am văzut pe undeva că filmul e numit cretin şi siropos. Eh, nici chiar aşa! Sigur, nu e cu împuşcături pentru tot cartierul, dar are nişte idei de reţinut, chiar dacă neaşteptat de simple. E o poveste umană, probabil prea umană pentru amatorii de efecte speciale.

****

Gangs of New York - un film regizat de Martin Scorsese, în care Daniel Day Lewis face un rol mare. Chiar şi DiCaprio joacă bine, deşi eu nu mă omor după el. Povestea e plasată între 1846 şi 1863, într-un New York bântuit de bandele de colonişti anglo-saxoni şi imigranţi irlandezi. Mi-a plăcut foarte mult felul în care e redată atmosfera acelor vremuri şi, cum spuneam, "recitalul" lui Day Lewis. Cu siguranţă merită văzut, deşi e un pic prea mult sânge în el, pentru gustul meu.

****

The Verdict - cu Paul Newman în rolul unui avocat aproape răpus de alcool şi depresie şi care, în cele din urmă, reuşeşte să obţină un verdict neaşteptat într-un caz care îi dă multă bătaie de cap. Nu intru în multe detalii, ca de obicei, deşi, probabil, cei mai mulţi aţi văzut acest film. Cum Newman nu mai este, însă, nu ne rămâne decât să revedem unele filme ale lui.

****

Chinatown, regizat de Polanski, cu Jack Nicholson şi Fay Dunaway în rolurile principale. Acţiunea e plasată în Los Angeles-ul anilor '30, iar filmul a luat Oscar pentru cel mai bun scenariu original. Citeam pe undeva că Nicholson a regizat o a doua parte, în 1990, Te Two Jakes, pe care nu am văzut-o încă, dar o să o caut.

Câteva idei (II)

The Black Dahlia - regizat de Brian De Palma. Cu alte cuvinte, crime, suspans, intrigi întortocheate, câteva imagini şocante. Asta îl caracterizează pe De Palma, în general. Filmul e o ecranizare a unui roman al lui James Ellroy: povestea inspirată din real a unei starlete ucise cândva în anii '40. Actori principali - Josh Hartnett şi Scarlett Johansson. Mie mi-a plăcut. Altora li s-a părut mai bun L.A. Confidential. Mi-a plăcut şi ăla, dar l-aş pune pe locul doi, pentru că, mie cel puţin, n-a reuşit să-mi transmită foarte bine că e vorba despre anii '50. Oricum, merită văzute amândouă, dar recomand la o oarecare distanţă unul de altul.

****

Righteous Kill - Pacino şi De Niro împreună din nou. Deşi bătrâni, joacă excelent. De câte ori mă întreb care dintre ei îmi place mai mult, mi-e greu să aleg. De data asta, amândoi poliţişti, parteneri de o viaţă, investighează crimele în serie ale unui ciudat căruia oamenii legii nu i-au dat încă de capăt. Cine e faimosul criminal? Rămâne să vedeţi în înfruntarea dintre cei doi. Unii spun că scenariul e cam subţire. Poate că da, dar recitalul celor doi, pe care nu ştiu dacă o să mai avem ocazia să îi vedem împreună pe ecran, merită să vă rupeţi din timp.

****

The Great Escape, unul dintre cele mai bune filme de război, zic eu. Inspirată după o întâmplare reală, care pare incredibilă, şi cu o distribuţie care îl are în frunte pe Steve McQueen, e una dintre peliculele ce poate fi revăzută fără să plictisească.

****

Charade, un alt clasic ce merită (re)văzut. Doi actori mari, umor, spionaj, dragoste, decorul parizian...

****

Acum nişte zile am reuşit să văd, în sfârşit, Vânătorii de zmeie. E bine făcut, nu zic nu, dar insist să fie citită cartea mai întâi, altfel pare doar un filmuleţ lacrimogen despre soarta crudă a unui băieţel din Afganistan. Fără detaliile din carte, filmul ăsta nu înseamnă mare lucru.

Am la activ:
- două cafele, una băută pe pervazul geamului; la soare, cică
- una bucată ciocolată cu mentă
- multe gânduri neclare şi nervi pe măsură
- două pagini noi (da, e şi asta o realizare când te mulţumeşti cu puţin)
- cel puţin o renunţare
- poftă de plimbare, preferabil într-un spaţiu liniştit
- o durere de cap şi o pastilă pentru ea
- o coborâre cu picioarele pe pământ; uşor tardivă
- un strop de socializare
- planuri vagi pentru o cafea afară
- Nina Simone
- o imaginară listă de pe care am tăiat diverse (ce-şi face omul cu mâna lui...)

First Day of My Life

Prima cafea

Prima cafea, iar sunt matinală şi nu e nevoie. Dimineţile mele excelează prin lipsă de somn. Da, cred că n-am mai dormit cum trebuie de când am plecat din Portugalia... Nu reuşesc să-mi învăţ organismul anumite reguli.

Oare cum erau dimineţile mele pe vremea când nu beam cafea? Nu-mi amintesc, era cu mult timp în urmă.

Încă nu pot digera ştiri, totuşi, mai ales că abundă de titluri cretine. Şi mi-e dor, foarte dor. De Portugalia, de orăşelul ăla, de liniştea de acolo, de lumină, de ocean. Ştii cum e când încerci din răsputeri să nu te mai gândeşti la ceva şi nu reuşeşti?

Yahoo zice că sunt 10 grade deja. Cu soare.

M-am trezit încercând să pun cap la cap nişte lucruri care mi se învârt haotic prin minte de ieri. Nu neaparat am reuşit. Încă. E ca un carusel.

Reciteam ceva scris cândva şi am rămas cu ochii aţintiţi într-o imaginară oglindă în care se derula o poveste. De ce când priveşti în trecut sau îţi închipui ceva nu-ţi vine să clipeşti?

Un gând stă lipit de geam. Nu ştiu al cui e. Poate a evadat dintre ale mele.

Mă gândeam mai devreme... oare cum ar fi dacă oamenii ar putea vedea ce se ascunde în spatele tăcerilor? Uneori s-ar speria, pentru că gândurile nespuse sunt cea mai pură formă de sinceritate.

Cafeaua e un pic prea dulce. Ziua clipeşte senin la geamul din stânga mea şi încerc să ordonez ce am de făcut.

Gata, mi-am odihnit cuvintele, mă duc să scotocesc în buzunarele zilei de azi.

Întâmplări

- Ciudat... you remind me of somebody. Zic ciudat pentru că e un he, iar tu eşti o she. Poate că, totuşi, uneori pierdem bucăţi de suflet şi apoi rătăcim să le căutăm. Şi le găsim o parte aici, alta acolo...
- Da. Şi încercăm să ne refacem sufletul din bucăţi. Problema e că ele nu mai stau lipite ca înainte, există mult mai des riscul să se desprindă vreuna. Şi asa vine teama, aşa devenim noi fragili din cei odată puternici. Dar acum e iar soare şi dimineaţă!!
Ştiu, tu probabil ţi-ai băut deja cafeaua. Sunt curioasă ce visam eu la ora aia.
- Da, dimineaţă a fost, soare nu prea. Cafea a fost, desigur. Şi a venit un telefon cu o veste bună!
- Trebuie să fi fost o bunătate de veste. Nu ştiu cât am lipsit, dar cred că suficient. Ştii.. am terminat Ruşinea lui Rushdie de câteva zile şi acum sunt la pagina 100! Iarăşi!! E atât de subtil domnul acesta... Lord! Ei, despre ce veste e vorba? E reducere la role? Că vreau şi eu, mult de tot.
- Daaa, poţi să spui că e vorba de role, oarecum. Ştii cum e cu vestea asta? Ţi s-a întâmplat să îţi doreşti mult ceva, să plănuieşti să faci ceva în direcţia aia, apoi, brusc, să te trezeşti că se întâmplă? Just like that! Fără să mai apuci tu să te mişti?! Un soi de telepatie a... întâmplărilor? Nu. Întâmplarea presupune ceva ce s-a petrecut, un fel de participiu, nu? În fine, e prea dimineaţă ca să explic logic şi sunt abia la jumătate din prima cafea. Altfel spus: bună dimineaţaaaaaa! Apropo de Rushdie, ai citit Pământul de sub tălpile ei? Aici se anunţă căldură mare azi, iar eu o să am de bântuit mai încolo. Cred.

Aaaall you have to do is touch my hand
To show me that you understand
And something happens to me
That's some kind of wonderful
Anytime my little world turns blue
I just have to look at you
Everything seems to be sooome kind of wonderfuuuul...

...Peter Cincotti, I love this man! Să nu uit, azi tre' să iau alte căşti, astea s-au dus, gata!
- Nu ştiu dacă mi s-a întâmplat chiar asta... să înceapă să se întâmple lucrurile pe care mi le plănuiesc, fără ca eu să le dau startul. De obicei, încep să se întâmple lucruri pe care nu le gândesc. Nebănuite. De asta-mi plac mie ''lucrurile'' în general. Pentru că se întâmplă. Gândurile… îmi plac şi ele. Numai că ele rareori ajung să se ''întâmple'', de aceea nu le admir atât de mult. Doar Ruşinea am citit. Dar vreau să văd şi alte cărţi. O să caut. Ah, eu îmi beau cafeaua acum, apropo. Ai putea să spui că sunt matinală.
- Mmmdaaa, adevăru-i că, dintre noi două, tu eşti matinala! Pentru că îţi bei cafeaua la cele mai mici ore.

Lilly

Hey Eugene

Biblioteci

's Wonderful

A Case of You

Diana Krall în România

Figura iconica a jazz-ul modern, Diana Krall va concerta pentru prima data la Bucuresti toamna aceasta, pe 22 noiembrie 2009, la Sala Palatului! Concertul va fi inclus in turneul de promovare a celui mai recent album ar artistei, „Quiet Nights”, ce va fi lansat si in Romania in luna aprilie a acestui an. (...) Toamna aceasta, publicul roman va avea pentru prima oara sansa de a o vedea pe Diana Krall intr-un spectacol live, pe 22 noiembrie, pe scena Salii Palatului din Bucuresti. Biletele vor fi puse in vanzare incepand de luni, 13 aprilie, pe www.myticket.ro si in reteaua magazinelor Diverta, la urmatoarele categorii de pret, in functie de pozitia in sala: 500, 300, 220, 150 si 100 lei.

Sursa: http://www.emagic.ro/eveniment/53/index.html, via blogul lui Costin Ilie.

Istoria lui Mayta

Despre Istoria lui Mayta, a lui Llosa, n-am ştiut nimic până recent, când B mi-a făcut-o cadou. Lectura ei m-a obosit un pic, trebuie să recunosc, nu din cauza stilului, ci din cauza imaginii mizerabile a unui Peru sarac şi bântuit de pretinşi revoluţionari. Am încercat să aflu câte ceva despre ceea ce stă în spatele cărţii şi înţeleg că e o îmbinare de real cu imaginar, însă partea de real e foarte bine documentată. O recomand mai ales celor care nu au o idee reală despre cât rău a făcut marxismul şi falsa revoluţie din Cuba, pe care mulţi sud-americani au luat-o drept model. Mă întreb câţi dintre teribiliştii din România, care umblă cu Ghevara pe piept sau pe spate, au habar cine a fost ăla cu adevărat.

Pe de altă parte, mă tot minunez de câtă mizerie (ştiu, mă repet) e prin ţările din America de Sud şi mă întreb (mai mult sau mai puţin retoric) dacă e chiar imposibil de schimbat ceva acolo. În fine, cartea îţi dă destule subiecte de meditaţie, merită căutată.

Falsa durere

- De fapt, de ce ne întristăm când anumite persoane se îndepărtează de noi?
- Eu am altă problemă: în situaţiile când e nevoie nu am suficientă răbdare. Mă arunc. Sar. Plonjez. Ştii visele alea în care cazi de la înălţime? Tu cum visezi căzătura? Eu nu am mai visat asta de mult timp, dar era un sentiment... Lord, îmi era frică. Pe de altă parte, mă vedeam căzând şi ştiam că nu pot face nimic în sensul ăsta. Aşa că încercam să mă relaxez. Când ajungeam jos, simţeam că sunt o foaie de hârtie (era singurul mod în care creierul îmi atenua căzătura) şi, totuşi, apărea un fel de ''durere'' la contactul cu solul. Şi nu, nu cădeam din pat. Stând întinsă, Dl Creier mi-a spus că mă doare o parte a corpului care nu are niciun motiv real să doară. Aşa e şi atunci când o persoană se îndepartează de tine. Doare ceva ce fizic nu are cum să doară. La urma urmei, suntem oameni. Ne place să fim aleşi. Dacă nu suntem aleşi, nu ne place. Poate sună ciudat, dar noi suntem programaţi să fim cei mai puternici dintre toţi şi lucrul ăsta nu se vede numai în raport cu alte specii, ci şi la nivelul propriei specii, în raportul dintre indivizi. Vrem atât de mult să fim noi cei aleşi şi nu ceilalţi pentru că simţim riscul de a fi eliminaţi, fie şi dacă am pierdut o singură bătălie. Stai liniştită. Uite, eu te-am ales. Acum să nu-mi ceri să mă şi mărit cu tine. Nu ne cunoaştem suficient, asta e tot.

De domingo a domingo

Cruel Spell

Diferente

Eleganţa ariciului

Eleganţa ariciului am luat-o după ce am văzut o recenzie a ei pe blogul Nemira. Mi-a plăcut felul în care o prezenta Ana Antonescu şi titlul pe care l-a dat recenziei - Eleganţa ariciului sau cum mi-am găsit cartea-pereche.

Cu siguranţă e o carte pe care o voi recomanda de câte ori voi avea ocazia, cu toate că nu o pot numi chiar cartea mea pereche. Merită citită, fără îndoială, dar unele aspecte le văd un pic altfel. Dacă e să încadrez romanul ăsta într-un gen, aş zice că e satiră, nu una violentă, dar satiră. În două vorbe, personajul principal este o portăreasă dintr-un imobil parizian luxos, care, pe ascuns, citeşte, ascultă muzică bună, e îndrăgostită de filmele unui regizor japonez şi îi ironizează pe bogătaşi. În paralel cu ea îşi scrie jurnalul o fetiţă de 12 ani, fetiţă care face parte din una dintre familiile bogate care locuiesc în acel imobil - nr. 7, Rue de Grenelle - şi care este extrem de inteligentă pentru vârsta ei; un copil care detestă lumea de snobi şi ignoranţi în care trăieşte, motiv pentru care plănuieşte să se sinucidă. La un moment dat, cele două personaje ajung să se cunoască, graţie unui al treilea. Nu o să spun mai mult, pentru că ar trebui să pomenesc şi finalul, iar asta nu vreau.

Cartea e foarte bine scrisă, în sensul că te face să nu o laşi din mână şi parcă te întristează când ajungi la final, pentru că ai mai fi vrut. Totuşi, limbajul e pe alocuri un pic prea pretenţios şi are ceva cam multe idei filozofice. Asta, probabil, din cauză că autoarea este profesoară de filozofie şi nu se poate detaşa de această latură a ei. La fel, oricât de genial ar fi un copil, la 12 ani nu poate vorbi precum micuţa din carte. Să zicem că autoarea a vrut să contureze un personaj-simbol şi a împins lucrurile un pic cam departe. Personal, însă, aş fi preferat să încerce să coboare la gândirea acelei vârste, chiar una a unui geniu fiind. De fapt, totul e oleacă exacerbat, inclusiv obsesia portăresei pentru artă.

Dincolo de toate astea, cartea rămâne una care merită să îi alocaţi o zi-două (nu vă ia mai mult), chiar şi numai pentru ideea că vă poate ajuta să priviţi oamenii dincolo de aparenţe, dincolo de haine şi de job-ul mai mult sau mai puţin pretenţios.

Varianta café concert

It Takes Two to Tango

Nedumeriri

Ca de obicei, încerc să-mi definesc starea din clipa când scriu aici. Azi e un amestec de nostalgie, linişte difuză şi luciditate tăioasă. Atât de tăioasă încât îmi opreşte şi cea mai timidă închipuire, cel mai mic vis pentru care încă nu am ancoră în realitate.

Citisem pe undeva că în Japonia înflorirea cireşilor e prilej de sărbătoare în fiecare an. Mie îmi place primăvara doar la început, când explodează verdele, când se luminează copacii cu flori. După care îmi pare că devine banală. Nu ştiu de ce. Poate că îmi plac începuturile...

În clipa asta parcă n-aş avea nici trecut, nici viitor. Doar prezent. Cineva spunea că asta e reţeta fericirii. Nu ştiu dacă e chiar aşa, dar uneori e bine să reuşeşti sentimentul ăsta. Să ignori amintirile şi să nu faci planuri. E şi asta o provocare.

Lumina de afară începe să capete tonuri de vară. N-aş putea să explic cum vine asta, dar aşa e, se observă.
Mi-e dor de ocean.
Ştii că unele dorinţe mi s-au împlinit peste ani, după mult timp, când nici nu mă mai gândeam la ele? Brusc, mă trezeam spunându-mi: Mai ţii minte cât de mult ţi-ai dorit asta? Uite că s-a întâmplat. Cumva în contratimp, dar tot împlinire se cheamă.

Uneori îmi place să stau pe margine şi să urmăresc cum unii fac tot ce pot ca să fie în centrul atenţiei. Strădanie ridicolă, ridicată la rang de scop în viaţă. Pe unii îi impresionează, ce-i drept.

Cerul ăsta prea senin pare fad, fără nici o urmă de nor, fără nimic neregulat. E ca monotonia unei câmpii. Nu-mi plac întinderile liniare.
Tu ce faci cu dorinţele imposibile?
Unele gesturi sunt fără întoarcere, ştii, ca la drumurile alea unde îţi iei bilet doar dus, nu retur. Iar câteodată e prea greu să vorbeşti în cuvinte. Nu greu, inutil chiar.

Azi mi-e dor de omul care fuma cuvintele. Da, le fuma...

Tentaţia să plec şi să nu spun unde pot fi găsită e uneori atât de mare... O fi laşitate?
Mă duc să-mi culc nedumeririle.

El Bodeguero

Abril en Portugal

Saudade

Ora la care ziua îşi face siesta...

Indian Summer

Jam session

Aseară, în mansarda de la Cafepedia: muzică live, atmosferă uşor rigidă la început, dar destinsă mai apoi, trompetă, clape, chitară şi o voce feminină foarte bună. Fraţii Parghel, Vali Humiţă, Laurenţiu Moise - care mi-a plăcut foarte mult - şi vocea căreia îmi pare rău că nu i-am înţeles numele şi care e încă studentă, dacă am reţinut bine. Public tânăr, ceea ce e semn bun.

A fost plăcut, deşi ideal ar fi fost un spaţiu un picuţ mai mare. Mi-era dor să ascult instrumentele live, într-un spaţiu intim...

Woman To Man

Morning coffee

Azi, cafea după reţeta lui H:

Fără să măsori volumul de apă, aproape umpli ibricul, pentru că nu te saturi dintr-o ceaşcă. Apa se fierbe şi se ia de pe foc. Când se linişteşte, se pune cafeaua (cam 8-10 linguriţe, indiferent de cantitatea de apă). Ibric pe foc, clocot, ibric depărtat – bis. Juma' de linguriţă de zahăr în ibric, un sfert în cană. Amestec în cafea, în ibric, clocot, depărtat – bis. O picătură de apă rece, ca să se "lase" cafeaua mai repede. Cinci minute pauză. Se toarnă. Ah, şi încă ceva: cafeaua prăjită nu are gust bun dimineaţa. Aşa că ibricul trebuie să fie umed în intreg interiorul, pentru ca la clocot să nu... ai înţeles ideea.

Tango in Ebony