Kevin Spacey as Bobby Darin

Harlem on Saturday Night

Solidaritate

Recent, o campanie începută de o inimoasă dăscăliţă pe Hanul Ancuţei a reuşit să ajute un tânăr să se opereze. Tot acolo, Maria încearcă acum să adune din nou oamenii în jurul unui gest frumos, pentru un pui de om care are doar 3 ani...

Printre rânduri

N-am mai vorbit despre cărţi de ceva vreme, nu pentru că le-aş fi abandonat, ci pentru că au fost prea multe şi n-am avut starea necesară să scriu despre ele. O să o fac acum, dar numai despre câteva şi nu foarte detaliat.

Încep cu Mecanica inimii, a lui Mathias Malzieu, scoasă de curând de Nemira, pe care am terminat-o de câteva zile. E ca o poveste pentru oameni mari, pe care o începi şi nu o mai laşi din mână până nu afli cum se sfârşeşte, pentru că autorul ştie să te ţină aproape. Se citeşte uşor, nu e nimic pretenţios, dar asta nu înseamnă că e vreo carte de duzină. Mai ales că ideea nu e una pe care să o mai fi întâlnit: un băieţel care se pricopseşte cu un ceas în loc de inimă, iar cea mai mare povară a lui devine riscul de a se îndrăgosti. De ce? Pentru că inima-ceas n-ar face faţă la asta. Mai mult nu vă spun, luaţi cartea, vă va bucura mintea măcar pentru o noapte.

****

Un barbar în Asia, de Henri Michaux, apărută tot la Nemira, nu e chiar ce mi-am închipuit. Sunt un fel de note ale autorului despre felul în care percepe el lumea asiatică după ce vizitează India, China, Malaezia, Japonia şi Indonezia. De ce spun că nu neaparat mi-a plăcut? Pentru că unele dintre precepţiile lui îmi par exagerate, dacă nu chiar deplasate. De vină o fi perioada îndepărtată în care Michaux a văzut toate aceste ţări, adică anii '30? Cine ştie... Oricum, merită citită, dar să nu vă aşteptaţi la un soi de ghid al acelor locuri, pentru că Michaux scrie mai aparte, după cum spun unii, se apropie de suprarealism.

***

Într-o duminică în care bântuiam prin centru, m-am oprit, ca de obicei, pe la anticarii de la Universitate, unde am găsit Insulele lui Thomas Hudson, o carte mai puţin mediatizată a lui Hemingway. Un fragment care mi-a plăcut foarte mult şi care m-a făcut să râd cu poftă:

- (...) Vinzi tablourile alea pe care le pictezi toată vremea?

- Acum se vînd destul de bine.

- Oamenii dau bani pe tablouri cu unchiul Edward. Tablouri cu negri în apă. Cu negri pe uscat. Negri în bărci. Bărci de pescuit broaşte ţestoase. Bărci de pescuit bureţi. Izbucnirea furtunii. Trombe marine. Goelete naufragiate. Goelete în construcţie. Orice pot vedea pe gratis. Şi chiar ţi le cumpără?

- Sigur că le cumpără. O dată pe an se ţine un salon la New York şi se vînd.

- La licitaţie?

- Nu. Cel ce le vinde stabileşte preţul. Şi oamenii le cumpără. Muzeele cumpără şi ele cîte unul din cînd în cînd.

- Nu le poţi vinde şi singur?

- Ba da.

- Mi-ar plăcea să cumpăr unul cu o trombă marină, spuse Bobby. O trombă mare, afurisit de mare. Poate chiar două trombe, care urlă gonind peste apele puţin adînci cu un vuiet de nu mai auzi nimic. Şi soarbe toată apa din jur şi te sperie de moarte. Iar eu pescuind bureţi într-o bărcuţă mă trezesc că n-am nici o scăpare. Tromba îmi smulge din mînă vasul cu fundul de sticlă cu care mă uit eu în apă. Aproape că suge şi barca de pe apă. O trombă pedeapsa lui Dumnezeu. Cam cît ar costa un tablou ca ăsta? Aş putea să-l atîrn chiar aici. Sau aş putea să-l pun pe perete acasă dacă n-ar speria-o de moarte pe baba mea.

- Depinde cît de mare-i.

- Cît de mare ai tu chef să-l faci, spuse Bobby generos. Un tablou ca ăsta nu-i niciodată destul de mare. Pune pe pînza aia chiar trei trombe. (...)

- Păi costă cam cît face pînza, spuse Thomas Hudson. N-aş cere mai mult decît mă costă pînza.

- La dracu, fă rost atunci de o pînză mare, spuse Bobby. O să punem acolo nişte trombe să bage spaima-n oameni, încît or s-o întindă din barul ăsta şi o s-o tulească de pe afurisita asta de insulă.

Era emoţionat de măreţia proiectului, însă perspectivele lui abia acum i se dezvăluiau.

- Ascultă, Tom, băiatule, ţi-a trecut vreodată prin cap că poţi picta un uragan întreg? Poţi să pictezi exact momentul în care s-arată şi ochiul uraganului, taman cînd se îndepărtează dintr-o parte şi se linişteşte, în vreme ce din cealaltă abia se porneşte? Şi pune acolo de toate, şi negri cocoţaţi în palmieri şi legaţi să nu fie luaţi de uragan, şi nave zvîrlite pe deasupra insulei. Da? Pune acolo şi hotelul cum o ia din loc. Şi bucăţi de grinzi zburînd prin aer ca nişte suliţe, şi nişte pelicani morţi măturaţi de vînt de parcă ar fi şi ei rafale de ploaie. (...) Peste tot să plutească negri înecaţi şi prin aer să zboare...

- Trebuie o pânză afurisit de mare, interveni Thomas Hudson.

- La dracu cu pînza! exclamă Bobby. Fac eu rost de o velă mare de goeletă. O să pictăm cel mai mare şi mai blestemat tablou din lume şi o să rămînem in istorie. Şi tu care pierdeai vremea cu tablourile alea mititele.

- Mă apuc de trombe, spuse Thomas Hudson.

- Bine faci, reveni Bobby, arătînd că nu avea chef să abandoneze subiectul grandioaselor sale proiecte. Aşa-i sănătos. Cu experienţa mea şi a ta şi cu cît ai învăţat tu pînă acum, Doamne, putem face nişte tablouri uriaşe!

- De mîine mă apuc de trombe.

- În regulă, făcut Bobby. Ăsta-i începutul. Dar, Doamne, cît aş vrea să ne apucăm de pictat şi uraganul acela. A pictat cineva vreodată scufundarea Titanicului?

- Nu la o scară într-adevăr mare.

- Putem s-o pictăm noi. (...)

- Cred că mai bine începem cu trombele marine.

- Tom, vreau să fii un pictor mare, spuse Bobby. Lasă-te de toate mărunţişurile alea. Îţi pierzi vremea. Uite, în mai puţin de o jumătate de oră am şi încropit împreună cam cum să arate trei tablouri şi nici măcar n-am apucat să-mi storc imaginaţia. Şi ce mare lucru ai făcut tu pînă acum? Un negru care răstoarnă pe plajă o broască ţestoasă. Nici măcar nu-i o ţestoasă verde. O ţestoasă obişnuită! Sau doi negri într-un pui de barcă, speriind o grămadă de languste. Omule, ţi-ai cam irosit viaţa!

Nu ştiu dacă am convins pe cineva, dar mie mi-a plăcut la nebunie bucata asta. Şi nu doar asta. Cartea dezvăluie acelaşi Hemingway pe care îl ştim... Cartea e împărţită în trei părţi, deşi, iniţial, avea patru. Ultima nu părea să se potrivească, însă, cu restul, aşa că Hemingway n-a mai inclus-o aici, a scris-o separat şi mai apoi a devenit celebra Bătrînul şi marea.

Vroiam să mai scriu despre câteva cărţi, dar las şi pe altă zi.

Concerto Per Venezia

Zip Gun Bop

Sophie Milman (again)

Pentru că iubesc vocea ei, e perfectă, iar pe youtube au apărut, în sfârşit, mai multe video cu ea.

Something in the Air Between Us

Bye Bye Love

Ochi Chornye

Reste

It Might As Well Be Spring

Fever

Şi tare mult îmi doresc să o ascult live, dar anul ăsta nu pare să ajungă prin Europa.
Cine vrea mp3-uri, să spună.

Blue in the Face

De seară

O zi la Sighişoara

Ziceam că am ajuns la ultima zi a Festivalului de artă medievală de la Sighişoara. A fost lume multă, atmosferă plăcută şi o zi cu soare, aşa că am bântuit în voie. N-am prins cine ştie ce manifestări culturale, fie se consumaseră în primele zile, fie au fost mai pe seară şi nu le-am prins. Doar vreo doi inşi îmbrăcaţi în haine de epocă se prosteau prin mulţime şi nişte copii strigau ceva pe o scenă.

Sighişoara merită văzută, pare unul dintre locurile în care istoria a fost bine conservată şi ar trebui mediatizat cât de mult. Serviciile nu sunt, însă, fără cusur nici aici, că doar tot în România suntem şi ai noştri nu au învăţat încă faptul că nu poţi face turism adevărat angajând studenţi. Per ansamblu, totuşi, a fost o zi petrecută foarte reconfortant. Am revăzut şi locuri de pe Valea Prahovei pe care nu le văzusem de ceva vreme vara şi de care mi-era dor. Dacă ar avea drumuri cum trebuie, ţărişoara asta ar fi străbătută de mult mai mulţi turişti, că locuri frumoase are destule.

Am făcut poze, dar multe din mers (din maşină), aşa că sunt unele care arată ciudat. Mai multe aici.

România pitorească. Şi etern neschimbată

Rasfoisem mai devreme cateva bloguri ale unora care scriu despre politica de la noi, in speta despre scrutinul de duminica. Ca doar asta e cel mai tare subiect actual. Dupa Elodia, desigur, care a devenit un soi de sport national. Ziceam de bloguri… toti au un limbaj elevat, scortos, povestesc despre valorile europene (sic!), despre cat e de important sau de enervant (chestie de perspectiva) uninominalul, dau sondaje, interpreteaza sondaje….

Dupa lectura catorva asa-zise analize din astea pretioase, ma intreb pentru cine naiba scriu oamenii astia. Oare ei si-au stabilit, vorba romanului, un target, sau scriu doar asa, de dragul de a-si admira discursul? De fiecare data cand citesc genul asta de… nu stiu cum sa le zic… nu, chiar nu stiu cum sa le zic, am impresia ca traim in Romanii paralele. Nu doua, mai multe. Exista Romania politicienilor de la varf, care fac legile, impart banii (inclusiv intre ei, ca doar cine-mparte parte-si face), vorbesc pompos de la tribune si injura printre dinti imediat ce intorc spatele auditoriului. Vine apoi o patura ceva mai discreta si subtire, cea a asa-zisilor tehnocrati, care sunt si adevaratii profesionisti. Urmeaza Romania politicienilor locali, pentru care snobismul si aroganta e deja o a doua natura. Astia isi inchipuie ca rostul lor pe lumea asta e sa taie panglici, sa li se ia interviuri in care sa vorbeasca despre orice altceva decat ar trebui, sa aiba un sofer care sa le care servieta, sa se lafaie in birouri decorate intr-un veritabil stil grandoman si sa aiba pe cat mai multi care fac sluj in fata lor. Printre toti astia exista o Romanie a trepadusilor, a celor care se chinuie sa isi faca un loc intre cei amintiti, care culeg resturile de la mesele lor. Vine apoi Romania oamenilor care isi vad de treaba, care se tin deoparte de toti astia de pana acum, o lume care nu neaparat mai spera la o schimbare, dar care merge inainte din inertie. Iar ultima, si cea mai numeroasa, e Romania rurala (si spun rurala nu neaparat prin localizare, ci prin mentalitate). Aici sunt cei care tin in viata OTV-ul si pe Elodia, cei care il admira pe Becali si il aplauda frenetic pe Vadim, lumea care isi face targuielile in hipermarket, cu bonuri de masa, cumparand cu un aer princiar ieftinele pulpe de pui, cei care urca in autobus prin fata si scutura firimiturile de pe fata de masa pe geam, aceiasi care te trateaza cu un neaos ba p’a ma-tii atunci cand le atragi atentia ca nu fac bine.

Distanta dintre Romania asta majoritara si Europa de care vorbesc cu emfaza bloggerii de care spuneam e foarte mare. Daca nemtii, de exemplu, nu inteleg cum e posibil sa nu le functioneze automatul de bilete din gara, ai nostri inca se intreaba de ce nu e bine ca mulgem vaca cu mana. Cam asta e distanta, metaforic vorbind. Si atunci ma intreb pentru cine scriu cei de care ziceam la inceput. Pentru ca nimeni nu vrea sa joace rolul de liant intre toate Romaniile alea pe care le-am pomenit si care continua sa alunece paralel.

Asta scriam în 24 noiembrie 2007 şi încă nu s-a schimbat nimic. Poate doar în rău. Am dezgropat textul pentru că m-a iritat o discuţie oarecum legată de asta, pe un alt blog. Şi, chiar dacă nu mai am suficientă energie ca să mai scriu despre astea sau să fac ceva în privinţa asta, încă mai sunt momente când unele lucruri şi unele mentalităţi mă irită.

Poate într-o zi o să îmi treacă şi o să cedez tentaţiei de a face un blog doar pentru aşa ceva. Sau poate că tentaţia de a pleca din ţară va învinge. Până una-alta, însă, îmi consum energia altfel. Ieri, de exemplu, am reuşit să ajung la Sighişoara, pun poze mai pe seară.

Javier Bardem

Recent, am văzut două filme în care Javier Bardem joacă extraordinar. Sună banal şi clişeistic să spui asta în cazul unor actori, dar în clipa asta mi-e prea cald ca să mă exprim în mai multe cuvinte. Aşadar:

Before Night Falls - un film despre viaţa scriitorului cubanez Reinaldo Arenas. Încă o peliculă care, la mine, intră în top 10. Am văzut că la noi s-a tradus o carte a lui Arenas, Castelul. O să o caut.

Goya's Ghosts - tot o interpretare fără cusur a lui Javier Bardem, numai că regizorului nu i-as da chiar nota maximă. Totul e aşa cum trebuie, costumele, atmosfera de epocă... dar în a doua parte ritmul scade şi unele detalii care ar fi fost necesare parcă se diluează. Poate compensează cumva prin scena finală... Oricum, merită văzut.

Pour faire une jam

Două voci, două generaţii - faţă în faţă. Răbdare până spre sfârşit la al doilea video.

1956

2008

Viens à Saint Germain

Banho Cheiroso

De prin ziare

Dacă până acum câţiva ani dimineţile mele nu erau posibile fără cel puţin două -trei ziare în faţă, alături de cafea, fie acasă, fie la vreo cafenea, acum citesc rar presa, cel mai ades în diagonală şi doar virtual. În general, mă limitez să văd titlurile din Cotidianul şi de pe Hotnews, pentru că, oricum, ştirile sunt repetitive, rar vezi câte o sclipire, câte un altceva în vreun ziar. Şi, cam o dată pe lună, arunc un ochi, tot virtual, pe alte câteva ziare. Vorbesc de cele de la noi. Asta am făcut şi azi dimineaţă, trezită prea devreme, cu o cafea în faţă, în aşteptarea căldurii anunţate.

Din Cotidianul am reţinut interviul cu Iureş, deşi nu sunt de acord cu afirmaţia din titlu şi sunt prea multe lucruri despre maşini. Totuşi, pare să aibă un echilibru care mi-a plăcut. Şi am găsit ceva interesant pentru duminică.

Ce poţi face vara în Bucureşti - nişte idei din Gândul, deşi eu aş fi inversat articolul, în sensul că începeam cu teatrul din parc şi cu acel cinema de la MŢR. Tot aici am găsit un Vanghelie căruia, dincolo de propriu-i interes politic, îi dau dreptate: nu ştiu să fi văzut animal politic care să facă sluj mai bine decât Boc.

O prezentare a primei părţi din Che, în România Liberă, un film pe care vreau să îl văd. Nu pentru că sunt fan al lui Che, ci pentru că sunt curioasă cum e făcut filmul. Şi tot în RL e un articol (cred că e mai clar în orginal) despre faţa nevăzută a unor lucruri din mult lăudatul Occident. Pare mai dramatic decât este şi totul vine din faptul că în Germania e foarte greu să fii dat afară. Pentru că acolo legea e lege şi sindicatele sindicate. E cu două tăişuri, desigur, dar...

Şi m-am oprit din citit, pentru că altceva nu prea m-a convins. Peste tot acelaşi război surd dintre nesimţirea lui Băsescu şi interesul PSD, poze cretine cu inaugurări, Boc aplaudând şi tăieri de panglici. Asta cu inaugurările a devenit un soi de cult la noi, o imbecilitate pe care toţi politicienii o practică, fără să realizeze cât de penibili sunt. Îmi aduc aminte cum, anul trecut, primarul Timişoarei a ţinut să inaugureze noile autobuse pe care primăria a dat o căruţă de bani: a organizat un aşa-zis tur demonstrativ pentru presă, adică a scos pe un traseu un autobus din ăla nou, în care a poftit jurnaliştii, să le explice cum e cu aerul condiţionat, cu ecranele pe care scrie nu-ştiu-ce, cu scaunele, uşile şi ce naiba mai are un autobus în dotare. Dar asta n-a fost tot, partea frumoasă abia acum vine. La turul ăla a venit şi juma' de primărie, adică, pe lângă primar, un viceprimar (ăla cu care Ciuhandu se înţelege, desigur), şeful de la taxe şi impozite, şeful de la RATT, şeful de cabinet al primarului, purtătorul lui de vorbe, şeful de la drumuri, şeful de la spaţii verzi... şi încă unii, nici nu-i mai ţin minte. Şi, ca circul să fie complet, pe traseu s-a permis să urce şi unora care stăteau ca fraierii în staţii. Nu de alta, da' era an electoral.

În fine, am divagat un pic, ca să spun că n-o să înţeleg în vecii vecilor chestiile de genul ăsta.

Pentru azi: îngheţată, duşuri, lectură, film, cafea - mai pe seară. Că e căldură mare.

Fideo Del Oeste

Can Can

Ferestre

Prea puţin somn, destulă cafea, litere mai mult sau mai puţin ordonate, poveşti vechi în formă modernă, o carte în formă de inimă şi un contur.

Songul pentru acum? Make Someone Happy. Vocea, vocea face tot. Şi pianul, care picură. Restul e detaliu.

Întotdeauna, în vorbele oamenilor mari biruie urâţenia. Aşa zice copilul din carte. Şi are dreptate...

38 de grade pentru vineri? Un pic prea mult pentru gustul meu.

Şi iar s-a evaporat. Cafeaua.

Fac mărgele din câteva gânduri şi le atârn la geam, pentru când o sa adie vântul. Să le aud.

Şi mi-am amintit o poveste despre două suflete care s-au întâlnit undeva la margine de timp. Dar... se pare că nu e suficient ca doi oameni să fie nefericiţi separat pentru a fi fericiţi împreună.

Şi am mai multe cărţi în care abia aştept să mă ascund, trebuie doar să găsesc nişte ferestre. Asta e una...

Deja e prea cald. Mă duc să caut nişte culori pentru azi. În piaţă, pe tarabele cu fructe. Iubesc pieţele vara.

Hold On

The Way Old Friends Do

Fragilidad

Lisa

Maria Lisboa

Paris

Citeam despre Parisul lui A. şi, aparent, fără vreo legătură, mi-a venit în minte un alt Paris.

E prea cald ca să fac ce ar trebui să fac, aşa că lungesc pauza aici, lângă o cafea mai fierbinte decât îmi place. Şi încerc să fac o selecţie a ideilor care mă bântuie de ceva zile. Poate e mai bine să dau cu banul...

Iar cu puţin noroc, ca să nu spun promptitudine, cartea comandată de la Nemira ar putea sosi azi.

Mi-e lene.

Mi-e cald.

Mi-e departe.

Mi-e somn (?)

Mi-e că...

Şi am văzut un film bun zilele astea, mai încolo îl aduc aici.

Gata, un playlist, răcesc cafeaua şi încerc să fac măcar o alegere. Nu înainte de a da un telefon, vorba unui cântec de cândva, să nu uităm de cei mai trişti ca noi... Şi o să închidem cercul în acelaşi loc.

Răvaş

Alegere

Asta sau asta?

Bersuit Vergarabat

Pe Bersuit i-am descoperit întâmplător, pe vremea când în România încă se putea asculta Pandora. Am dat peste La Bolsa, după care m-am apucat să sap pe net. Aşa am aflat că sunt ceea ce eu numesc nişte frumoşi nebuni. Sunt din Argentina (ştiu, mulţi vor strâmba din nas, e problema lor) şi sunt cunoscuţi drept excentrici, pentru că obişnuiesc să concerteze în pijamale de spital. După cum zic ei, în onoarea celui mai mare spital psihiatric din Buenos Aires. Gurile rele spun că solistul, Gustavo Cordera, chiar şi-ar fi petrecut ceva vreme printr-un astfel de spital. O fi drept, n-o fi drept, poate e de vină doar faptul că omul e original şi nu pare atras de turme, nu ştiu, cert e că îmi place de el şi trupa lui. Într-atât încât am aşteptat aproape trei luni să-mi vină de la Amazon un cd al lor (Hijos del Culo). Nici nu mai credeam că îl primesc. Până acum vreun an, mai erau pe youtube nişte videoclipuri simpatice cu ei, unele din concerte, unde se vedeau bine faimoasele lor pijamale, dar nu prea mai sunt. Well, cei care nu stau prea bine la capitolul simţul umorului, nu-i vor agrea, oricum.

E bine să înţelegi un pic de spaniolă, pentru că multe din versurile lor sunt foarte... să zicem simpatice.

La Petisita Culona

Grasun

Sencillamente

El Baile de la Gambeta - cu Maradona pe scenă, doar e vorba de o trupă din Argentina.

Va por Chapultepec

The Gunfighter

Una musica brutal

Percussão

The Windmills of Your Mind

Rătăciri

Se zice că cinismul vine din singurătate. Da, dacă accepţi că singurătatea nu e absenţa fizică a cuiva de lângă tine, ci o stare, aşa e: cinismul vine din singurătate. Din imposibilitatea de a te adapta unor şabloane, de a te integra într-o turmă dincolo de nişte limite.

Reciteam ceva şi mi-am dat seama (nu pentru prima oară) că, pe lângă multe alte proaste obiceiuri, avem tendinţa să ne tot explicăm, de ce ne place aia, de ce nu ne place cealaltă, de ce facem sau nu ceva, mereu căutăm explicaţii, justificări, motive. De ce? De dragul unei turme sau alta, din dorinţa de a ne simţi acceptaţi, integraţi. Nu mai avem timp să realizăm că nu e nicio tragedie dacă nu ne suprapunem cu turma, dacă nu devenim una dintre multele copii care o compun.

Şi iar va fi cald azi. Şi mâine. Şi celălalt mâine. Nu, nu mă plâng, e doar o constatare, dacă aş putea, aş lungi vara mult mai mult decât vrea mama natură.

M-a trezit un vis dimineaţă. Devreme, când încă veşnica rocadă dintre noapte şi zi nu era consumată. Şi m-a întors în timp, la ce ziceam cândva: de ce ne întristăm când anumite persoane se îndepărtează de noi? Pe de o parte, pentru că am visat prea departe. Pe de alta, pentru că ne simţim sufletul dezgolit, ca un nud în faţa unui geam fără perdea. Vulnerabili. Da, brusc, realizăm că am acceptat să devenim vulnerabili, să ne aruncăm fără plasa de siguranţă dedesubt. Un risc asumat. Sau nu...

E prea devreme pentru a doua cafea? Azi o să rătăcesc printre cuvinte. În mai multe feluri. Iar aseară am realizat că mi-e din ce în ce mai greu să pierd nopţile. Nu, nu e vorba despre nopţile albe la vreun chef sau pe vreo terasă, ci despre nopţile în care te aşezi în faţa cutiei în care stau înghesuite cuvintele şi te apuci să le ordonezi. O fi semn că îmbătrânesc. Da, nu râde, asta nu se vede neaparat în oglindă.

Şi, pentru că n-am avut timp (poate nici determinarea necesară încă) să caut altceva, am început să recitesc Rătăcirile fetei nesăbuite.

Totuşi, o să mai fac o cafea.

Guilty

Happier Man

Velocidade

Câteva filme

Dacă tot e weekend cu ploaie, adică vreme de stat pitit între perne şi de savurat răcoarea de vară, mai aduc aici nişte filme văzute sau revăzute.

All the Pretty Horses - Nu prea auzi despre el, deşi eu zic că merită văzut. Pe imdb (pe care m-am uitat din curiozitate, nu prea e un etalon pentru mine) nu are notă prea mare, probabil pentru că în acest film Penelope nu e isterică şi nu se dezbracă nici măcar un pic. Totuşi, e un film bun, cu acelaşi Matt Damon care joacă fără cusur şi regizat de Billy Bob Thornton. Nu o să spun decât că se întâmplă în Mexic...

3:10 to Yuma - Eu nu sunt chiar un fan al westernurilor, aşa că pe ăsta l-am tot pasat până acum. În cele din urmă, l-am văzut şi nu îmi pare rău. Nu e deloc plictisitor, iar Russell Crowe şi Christian Bale au un mare merit în asta.

Die Fälscher - Îl văzusem prin primăvară, dar am uitat de el. Un film inspirat din realitate, despre cea mai mare operaţiune de falsificare de bani plănuită de nazişti în 1936. De văzut.

Dragoste în vremea holerei - Ecranizare a cărţii lui Marquez. Cine a citit-o ştie despre ce e vorba, cine nu să pună mâna să o citească şi apoi să vadă filmul. E bine făcut, actorul principal îşi merită banii, totuşi, eu prefer cartea.

State Of Play - Ca să citez un clasic în viaţă, nu m-a dat pe spate. Îmi place mult Russell Crowe, dar rolul din filmul ăsta n-aş zice că e cea mai bună alegere a lui. Merge să îl vezi dacă nu ai altceva mai bun, dacă vrei să fii la zi cu filmele mediatizate şi dacă mai crezi în ziariştii nonconformişti care pot da lumea peste cap. Are câteva clişee care m-au plictisit.

Maradona - Mereu m-a fascinat efectul unor personaje precum Maradona asupra maselor. Încă mă impresionează felul în care milioane de oameni îl admiră, îl văd ca pe un zeu... Şi mie mi-a plăcut pe teren. Aşa că m-am uitat la filmul lui Kusturica. Dar m-a dezamăgit. E slab, îmi pare că n-a reuşit să prindă esenţa. Iar la un moment dat ajungi să te întrebi dacă filmul ăsta e despre Maradona sau despre Kusturica...

Coffee and Cigarettes

Pentru că e ideal de (re)văzut într-o seară de iulie cu ploaie, pentru că are actori mari şi imagine alb-negru şi pentru că Jarmusch e genial.

Scapricciatiello

Variaţiuni pe aceeaşi temă (clasic)

Anna Netrebko

Jazz Me Blues

Un gând bun...

Nu ştiu dacă s-au aliniat nişte planete anume, dacă şi-a întins criza tentaculele sau dacă, pur şi simplu, e unul din acele momente în care lumea e cu susul în jos, dar anul ăsta mă intersectez cu foarte multe veşti proaste. Şi nu neaparat mă privesc pe mine, dar mă întristează prin oamenii pe care îi afectează. Unii îmi sunt prieteni, alţii doar oameni...

Azi am mai aflat o veste din seria celor care te lasă inert pentru o clipă, o clipă în care ai vrea să spui ceva, acel ceva menit să îndepărteze durerea şi nu poţi, chiar nu poţi. După care te înfurii, îţi spui că e nedrept şi îţi vine să te aşezi într-un colţ şi să taci. Sau să plângi.

Niciodată n-am ştiut ce să spun în momente de genul ăsta. Ştiu doar să ascult. Şi să fiu acolo, dacă e nevoie. Dar nu să vorbesc. Uneori poate că nu e suficient. Iar distanţa nu ajută nici ea. Aşa că arunc un gând bun undeva, oriunde o fi nevoie de el. Şi las o voce să vorbească în locul meu.

Nocturne

Coffee, anyone? I can't sleep...

Bandoneon

Una Noche

Căutare

Îmi trebuie o idee. Dar nu o găsesc, nu reuşesc să mă apropii de ea... Şi am stupida senzaţie că am rămas atârnată de un capăt de pod. Şi ochii minţii caută un punct de sprijin, acel ceva pe care să îl simtă cunoscut şi confortabil, banalul sentiment că ai ajuns la un meritat răgaz. Dar nu e.
Când lumile din jur se încăpăţânează să alunece pe lângă tine, fără ca vreuna să vrea să te facă parte din ea, nu-ţi rămâne decât să te aşezi pe nisip, aproape de înserare, să-ţi pui mâinile sub cap şi să asculţi valurile. Necesară relaxare. Vorbele continuă să se amestece haotic în minte, se apropie din când în când de forma pe care vrei să le-o ceri, dar numai pentru scurt timp, pentru că se joacă cu tine şi o iau din nou la goană. De ce nisip şi nu iarbă? Pentru că iarba înseamnă pământ, duritate, banal, înseamnă rigiditate şi concret. Pe când nisipul ia forma momentului, alunecă, îţi dă măcar iluzia că lucrurile se schimbă, pot fi modelate... E ca fumul de ţigară.
Un cuvânt pentru ziua de azi? Nu ştiu, poate căutare... Sau îndoială.
Şi aş vrea o carte care să mă ţină departe, n-am mai găsit una de ceva vreme. Tot ce am cumpărat în ultimele luni e banal, m-a dezamăgit. Da, vreau o carte bună, oricât de stupid sună!
Până una-alta, sunetul e cel care mă recompune. Şi aromele colorate de vară.

Tva lyckliga darar

Una Notte a Napoli

Ordinary Decent Criminal

Umor irlandez, Kevin Spacey în rolul principal, cu un accent foarte convingător... de văzut. Trailer în titlu.

Terezinha

Rounders

Click pe titlu pentru trailer. Cred că pot spune cu convingere că Edward Norton e unul dintre actorii care o să rămână printre numele mari, joacă excelent şi în filmul ăsta. Matt Damon la fel, deşi aici el e pus în plan secund (ca joc) de Norton. De Malkovich ce să mai zic? Mai bine vedeţi filmul.

Cidade dos Homens

Regresso

Votaţi pentru Retezat

Parcul Naţional Retezat a intrat într-o competiţie internaţională pentru desemnarea a 7 minuni ale naturii. Click pe titlu pentru detalii. Iar ca să votaţi intraţi aici.

Julia Migenes

Lady D'Arbanville

Când te bucuri că iarna e departe

Inocenţă

În curtea de la ţară, la umbră, sub vie. El citeşte un roman poliţist. Eu savurez liniştea. De la stradă:

- Doamnăăă, ne daţi nişte apă?

O ţigancă tânără, cu fuste înflorate şi cu nelipsitul puradel prins de ele. Apă? O cană, o găleată, o sticlă? Se lămureşte mama cu ea şi vine să ia cu o găleată de la robinetul din curte. Privirea îi tot fuge nedumerită spre el. Apoi, direct:

- Sînteţi pocăiţi?

- Pocăiţi? Nuu, de ce?

- Poi atunci de ce citeşte?

Arată înciudată spre el şi spre carte. Nu mă pot abţine şi izbucnesc în râs.

- Numai pocăiţii citesc?

- Nu-i biblia?

- Nuuuu, e o carte de poveşti.

- Aaaaa, am crezut că din biblie citeşte.

Parcă nu e chiar convinsă, tot nu înţelege. Iar râd cu poftă. Vorbeşte cu puradelul ceva în limba lor, mulţumeşte şi pleacă spre maşina parcată mai încolo. Cândva umblau în căruţe cu coviltir şi cumpăram de la ei baloane. Acum s-au modernizat, au maşini.

Croatian Rhapsody

Let's Fall In Love