Sylvia (Plath)

Într-una din serile trecute am văzut Sylvia. Acum câţiva ani, când A mi-a vorbit cu însufleţire şi cu admiraţie despre Sylvia Plath, am privit-o cu o oarecare nepăsare. Îmi ziceam: Iar cărţi despre nebuni, iar cărţi cu nebuni, iar cărţi scrise de nebuni?! Poate că a fost vina ei că n-a ştiut să mă facă să înţeleg ce trebuie... Aşa că am ocolit cărţile ei prin librării. Dar filmul m-a mişcat. N-aş putea spune exact în ce fel şi îmi dau seama că nu reuşeşte să o contureze prea bine pe Sylvia Plath, aşa că o să-i caut, totuşi, cărţile.

La urma urmei, fiecare dintre noi are un dram de nebunie. În plus, depinde mult şi de cum defineşti nebunia. Ca multe altele, de altfel. Vorbeam serile trecute, la o bere târzie, despre ce înseamnă să fii vulgar. Este Miller, de exemplu, vulgar? Şi cineva - nu ştiu exact cine, pentru că era genul acela de conversaţie în care fiecare vrea să fie cât mai convingător, aşa că vocile se suprapun - a spus că vulgaritatea nu ţine de limbaj, ci de atitudine. Aşa e... La fel şi nebunia, depinde din ce unghi o priveşti şi cum o defineşti.

Downfall

Il Silenzio

Americano

Dialog... în trei

- Să mai beau o cafea sau nu? Vrea cineva ziua de azi?

- Io.

- Uh, ce bine! M-ai scăpat de o povară!

- Dacă tu dai ziua de azi, cum o să umpli golul din amintire? Dacă o iau eu, o să vii să-mi baţi în suflet să ţi-o dau înapoi cu dobîndă?

- A luat-o H deja, sper să se descurce cu ea... Golul? Nu rămîne gol.

- Bre, te sinucizi?

- Îmi venea să îţi spun chestia aia stupidă: Crede şi nu cerceta, dar cum eu nu mă supun niciodată la asta... nu o cer nici altcuiva. H, eu? Să mă sinucid?

- Nu sînt ce par a fi, nimic din tot ce-aş fi putut să fiu... asta mi-a venit în minte.

- Da. Nu. După ce mănînc de "prînz" o să pot suporta orice. Varsă la mine tot.

- Nu, bre, nu mă sinucid! Nici nu m-a bîntuit gîndul ăsta vreodată. Ba, mint, de cîteva ori m-am întrebat, aşa, artistic, ce aş face dacă aş afla că am nu ştiu ce boală - cancer sau mai ştiu eu ce, care să mă transforme într-o legumă şi să mă ţină prin spitale. Şi, sincer, nu cred că aş suporta să duc o viaţă din asta, aşa că aş putea să-mi reconsider poziţia faţă de sinucidere, ca să zic aşa. Revenind... mi-e răăăăău, asta e tot! Mă doare spatele şi am luat nişte medicamente care îmi dau o stare naşpa. Şi nici nu se leagă nimic din ce fac azi. De asta ziceam că dau ziua de azi cui o poate folosi. Dar cred că mai forţez o cafea. Poftă bună, H, sper că nu papi tot chestii din alea de care ziceai.

- Piept de pui cu smîntînă (cu mămăligă... mămăligă, abia acum "aud" cuvîntul ăsta: mămăligă. fleoşc.)

- Bun aşa.

- Unde te doare, cu exactitate?

- Nu contează, poveste veche. Da' ştii cum se zice, nu moare dracu' aşa uşor.

- Să te faci bine repede! E un magazin în Buşteni, pe sigla căruia scrie: Sicrie. Non Stop

- O să las scris cui o fi să se ocupe.

- Te pot incinera eu. Nu am făcut asta niciodată şi îmi plac lucrurile noi.

- Giiizăs! Da, să ştii că ideea aia cu băgatul în pămînt nu m-a încîntat niciodată.

(16 nov. 2006)

Elitele

Îţi împărtăşesc dezgustul faţă de făţărnicie, fie că vine din partea religiei, ori a legii, totuna. Legea mi s-a părut dintotdeauna o bătrînă neroadă, iar religia, în cea mai mare parte a ei, cam tot pe acolo. N-am să te atac din direcţia asta, de fapt, n-am să te atac deloc. Am să-ţi spun numai care-i părerea mea. Iată care e. Dumneata crezi că aparţii unei elite al cărei crez sînt raţiunea şi ştiinţa. Nu, nu, ştiu ce vrei să spui, că nu eşti atît de înfumurat. Fie. Totuşi, doreşti, măcar, să aparţii acestei elite. Nu te condamn pentru asta. Şi eu am nutrit toată viaţa aceeaşi dorinţă. Dar te rog să ţii minte un lucru, Smithson. De-a lungul istoriei omenirii, elitele şi-au justificat în fel şi chip îndreptăţirea de a se socoti astfel. Numai că în faţa Timpului un singur argument stă în picioare. Şi anume următorul: ca elitele, indiferent care ar fi argumentele anume cu care îşi susţin cauza, să fi introdus o morală mai nobilă şi mai dreaptă în lumea asta stăpînită de întuneric. Dacă nu trec cu bine această probă de foc, vor ajunge nişte simpli despoţi, nişte sultani, niste muritori de rînd care nu încearcă decît să-şi îndestuleze setea de plăceri şi de putere.

(John Fowles, Iubita locotenentului francez)

Samedi soir sur la terre

Inseparabile

Am ascultat în viaţa mea atîtea prostii solemne încît acum mă mir foarte greu de ceva. Mă mir totuşi de cei care îşi închipuie că fericirea trebuie să fie aseptică. Dacă dragostea e un păcat, eu cred că fără păcat nu există fericire. Şi poate chiar ar trebui să lămurim de la început lucrurile. Cei care cred că fericirea e posibilă renunţînd cu totul la dragoste şi dispreţuind-o pot părăsi sala. Ei n-au ce aştepta de la mine. Eu voi încerca să demonstrez tocmai contrariul credinţei lor.

(Octavian Paler, Polemici cordiale)

Ankle Deep

The Summer Wind

Mi-a plăcut

Când nu sunt aici

Atunci când virtualul devine prea mult sau prea puţin, iau o pauză şi mă întorc la lumea reală, pe care nu o poate suplini nimic, deşi încercăm să ne amăgim că asta e posibil.
În zilele alea, îmi pun picioarele la treabă şi bat oraşul la pas. O iau pe J la o cafea de câteva ore, unde vorbim vrute-şi-nevrute şi încerc să îi explic în cuvinte cam multe că fericirea e puterea de a nu-ţi dori nimic. Sau îl iau pe B de mână şi bântuim prin librării, îi exasperăm pe anticarii de la Universitate, rătăcim pe străduţele din centrul vechi, fiecare cu gândurile lui - care, brusc, se unesc într-un hai să ne oprim la o cafea şi sfârşim la aceeaşi cafenea de pe Regina Elisabeta. În aceleaşi zile cumpăr cărţi, pe care le privesc cu o acută senzaţie de bine şi mă întreb când o să am timp să le citesc. Sau iau un pix şi nişte rebusuri, fac o cafea şi las muzica să alunge tăcerea. Sau iau la rând pieţele, mă pierd în forfota din ele, rătăcesc mult până să accept că nu trebuie să iau toate fructele azi, dar mă încarc cu busuioc şi flori şi toată casa miroase. Mă ascund în paginile unei cărţi o vreme, după care trec în spatele tejghelei şi vând flori sau învăţ să fac buchete sofisticate. Şi îmi amintesc să zâmbesc. Alteori, încerc să dau de oamenii de cândva. Sau îmi imaginez finaluri pentru povestea pe care nu reuşesc să o închei. Şi nu mă pot hotărî. Din când în când, deschid o uşă din virtual, mă asigur că lumea de acolo e la locul ei şi îmi văd de treabă. Sau mi se face poftă de un film, de o poveste în imagini. Şi dacă nu am nimic nou, revăd ceva. Pisicile aristocrate, de exemplu, acum două zile. Cum să nu îţi placă... Sunt alte zile în care las gândurile să facă ce vor, inclusiv să se uite în urmă. Fără încrâncenare. După care o iau de la capăt, fără o ordine anume...

Belle

Lead Me Savior

Românisme

Ca de obicei, în faţa măcelăriei de la piaţă, azi, dormea angelic un câine. Fără stăpân, desigur. O cucoană trecută de 60 de ani, elegantă şi (presupun) cultă, s-a uitat la câine, apoi la mine, cu o privire care spunea Vaaaai, ce drăguţ doarme! Privirea mea i-a spus altceva...

***

Acu' ceva vreme, doi străini, agale, pe o stradă din Bucureşti. Pe mijlocul unui trotuar dormeau la fel de angelic vreo cinci javre. Ai cui sunt ăştia? Pot fi ai tăi dacă-i vrei. Hm? Adică sunt ai nimănui. Şi stau aici, aşa??? După cum vezi. Şi nu sunt periculoşi??? Well...

***

Tot mai an, pe drumul spre litoral, într-o maşină, nişte nemţi şi un român. Pe margine de drum, nu mai puţin de 14 inşi trag alene de un cablu. Ce fac ăia? pare să nu înţeleagă neamţul. Întind un cablu. Atâţia??? Păi eu am în toată firma atâţia oameni! Eh!

Tea&Coffee Festival

Mal acostumbrado

Venice

Nearer Blessed Lord

Despre abureala politică

Aţi fost atenţi vreodată, dar cu adevărat atenţi, la ce spun politicienii atunci când se trezesc în faţa mulţimii, în faţa unor microfoane sau când apar pe la televizor? În cazul în care răspunsul e negativ, încercaţi ca data viitoare să le urmăriţi discursul, chiar dacă acest lucru, în general, vă plictiseşte. Pentru că s-ar putea să vă amuze, totuşi. Totul depinde de perspectiva din care îi ascultaţi.

Asta au dovedit şi Thomas Cathcart şi Daniel Klein, care au scris Aristotel şi furnicarul merg la Washington... Mic antitratat de abureală politică, apărut în limba română la Nemira. Sigur, ei vorbesc mai mult despre politicienii americani, dar principiile după care cei aleşi ne aburesc sunt universale, aşa că nu e musai să ştiţi cine sunt cei citaţi. Deşi, cu siguranţă, îi veţi recunoaşte. Iar dacă logica, filosofia şi retorica vă par prea mult, nu vă faceţi griji, totul e exemplificat, spre înţelegere, cu bancuri sau vorbe de duh.

***

Intervievator CNN: Ştiţi, în septembrie 2001, preşedintele spunea că, viu sau mort, o să punem mâna pe Osama bin Laden. Astăzi, încă n-am pus mâna pe el. Ştiu ce spuneţi dumneavoastră, că s-au înregistrat succese în războiul împotriva terorismului. Într-adevăr aşa a fost. Acesta este însă un eşec.

Frances Fragos Townsend, consilier la Departamentul Siguranţei Interne: Păi, n-aş fi atât de sigură... Este un succes care nu s-a înregistrat încă. Nu ştiu dacă privesc acest lucru ca pe un eşec.

Mulţumim pentru încurajare, doamnă Townsend. Aţi deschis astfel poarta către o lume întreagă de situaţii riscante. De pildă: "Nu sunt beat, domnule poliţist. Ceea ce vedeţi dumneavoastră acum este o stare de trezie la care n-am revenit încă."

****

În final, iată şi o schimbare plăcută: un politician care foloseşte corect logica aristoteliană, strictă. Oficialul din dialogul următor apelează la o QED fundamentală (QED - abrevierea utilizată de romani în SMS-uri, atunci când voiau să spună quod erat demonstrandum, adică "ceea ce era de demonstrat"). Astfel, îşi momeşte oponentul să cadă în groapa pe care el însuşi a săpat-o - întotdeauna o plăcere pentru amatorii de gropi.

(Un delegat al Convenţiei Republicanilor din Utah susţinea că de-a lungul întregii graniţe americano-mexicane ar trebui ridicat un gard, pentru a-i împiedica pe imigranţii ilegali să intre în SUA.)

Oficialul republican: Şi ce se întâmplă dacă ei (imigranţii ilegali) vor escalada gardul?

Delegatul: Îl electrificaţi. Aşa n-o să se mai atingă de el.
Oficialul: Şi dacă l-ar atinge? I-aţi lăsa să moară?
Delegatul: Ar fi alegerea lor.
Oficialul: Cum rămâne însă cu o mamă ce-şi poartă bebeluşul în spate? I-aţi lăsa să moară pe amândoi, şi mama, şi copilul?
Delegatul: Ar fi alegerea mamei, aceea de a-şi ucide copilul.
Oficialul: Deci să înţeleg că sunteţi proavort?
(Linişte mormântală)

Sunt doar două exemple din multele care sunt în carte, pe care o recomand cu plăcere dacă vreţi să vă destindeţi un pic altfel decât de obicei.

Nu m-am putut abţine să mă gândesc la o astfel de carte care să îi aibă în centru pe ai noştri politicieni. Dar mi-a trecut repede: ai nostri nici măcar tâmpeniile nu le spun inteligent, aşa că nu prea le-ai putea diseca în stilul din această carte.

Relaxare

Se poate ca într-o sâmbătă seara, obosită, să te uiţi la un film, nu contează la care anume, pentru că e genul de film despre care cei mai mulţi nici nu ştiu că există, pe care puţini aleg să îl vadă, pentru că nu e la modă şi nici suficient de profund pentru ei. În timp ce încerci să te deconectezi cu acest film aparent banal, într-un moment de neaşteptată relaxare, realizezi că, treptat, unele lucruri pe care le credeai deja eterne au dispărut. Eterne în sensul rău. Îţi dai seama, de exemplu, că în acea seară ai trimis un mail pe care l-ai amânat câţiva ani, că de la o vreme poţi privi un copil fără să te cuprindă o uriaşă tristeţe, că ai reuşit, fără să ştii exact când, să-i ierţi pe oamenii pe care acum ceva vreme ai vrut, chiar ai vrut să îi ierţi, dar nu ai putut şi că unele întâmplări le-ai clasat, le-ai aşezat în raftul care li se cuvine, unde doar o să le răsfoieşti din când în când... Şi asta nu pentru că iubitorii de vorbe de duh ar avea dreptate, nu, oricât le-ar plăcea să creadă contrariul, timpul nu vindecă orice rană. Ci pentru că vine o vreme când înveţi să trăieşti cu ele, cu rănile, accepţi că fac parte din tine şi atât. Şi cu propriile-ţi greşeli înveţi să trăieşti.

Şi toate astea trebuie să se întâmple de la sine, nu le poţi grăbi, nu le poţi forţa. Poţi încerca, dar nu va funcţiona. Până în acea seară de sâmbătă, când lumea devine din nou rotundă, când cercurile se închid şi poţi începe iar să le rostogoleşti.

Se Me Olvidó Otra Vez

Big Weekend

Câteva titluri

De prin ziarele de azi, răsfoite în grabă, reţin:

Pe ce dă banii Udrea

Centrul istoric, aşa cum n-ar trebui să fie

Înjurăturile vs bunul simţ

Încă o găselniţă pe bani publici

Nu numai în filme se poate

Despre cum te plictiseşti la prima parte din Che

Încă mai e timp să prindeţi Perseidele

Down South

Pe ce se mai duc banii publici

Fac o pauză în mai mult sau mai puţin anostele treburi care m-au ţinut ocupată până acum, pentru că, în urmă cu doar câteva minute, mi-a sărit în ochi un titlu de pe Hotnews: Primăria Capitalei va cheltui aproape 100.000 de lei pe broşuri şi CD-uri cu raportul de activitate pe 2008. Şi mă întreb de ce nu face nimeni un ghid al imbecilităţilor din administraţia noastră publică? Poate pentru că ar ieşi mai stufos decât noul DOOM? Poate pentru că ţi-ar trebui măcar o jumătate de viaţă să îl termini? Nu ştiu, dar eu zic că e o idee bună.

Ultima dată când am văzut un astfel de raport a fost anul trecut, la Primăria din Timişoara. Raport pe care, desigur, nu l-a citit nimeni, cu excepţia adversarilor politici ai primarului, care încercau să găsească vreun detaliu bun de exploatat într-o potenţială campanie electorală. Cu alte cuvinte, bani aruncaţi pe geam.

La fel de inutil se cheltuie banii pe multe altele. Din aceeaşi serie a maculaturii care umple birourile şi apoi ajunge la gunoi, îmi amintesc de nişte tomuri groase în care erau adunate toate hotărârile de consiliu local (ale aceluiaşi oraş, deşi se practică peste tot) şi care zăceau prăfuite ba pe câte un hol, ba pe sub un dulap de la biroul de presă... Pentru că nu le vroia nimeni şi pentru că nu foloseau nimănui. La urma urmei, există arhive, de ce să mai dai bani vreunei edituri ciudate ca să tipărească nişte cărţoaie pe care apoi le arunci? M-am pricopsit şi eu cu vreo două volume, pe care le-am aruncat într-un fund de dulap din redacţie, unde au stat până or fi luat calea unui container de gunoi. Dar stiva din primărie cred că mai e şi acum acolo... Şi nu pot uita mândria cu care această măreaţă realizare era prezentată într-o conferinţă de presă sau ca argument în vreo discuţie cretină din vreo şedinţă a consiliului local.

În compensare, fiecare primar se duce să planteze câte un pom în timpul sau înaintea campaniei electorale. Şi nu oricum, ci cu cohorta de ziarişti după el, doar-doar l-o vedea şi pe el la televizor sau prin ziare vreun dumnezeu al ecologiştilor, că pe cel al alegătorilor e tot mai greu să-l impresioneze, ca dovadă prezenţa mică la urne.

Sigur, se vor grăbi unii să vocifereze că nu e o sumă mare. Ei bine, depinde la ce o raportezi: la banii pe care Udrea îi dă pe draperii, la cât (ne) costă sejurul anual al parlamentarilor în Bucureşti (că ăştia vin aici ca într-o binecuvântată vacanţă), la ce sumă NU se cheltuie pe sistemul public de sănătate... şi enumerarea ar putea continua. În plus, cum spuneam la început, rămâne imbecilitatea. Pe care, zică cine ce-o vrea, o plătim prea scump.

O zi frumoaşă...

După prima săptămână din august, canicula trebuie redefinită. Soarele e învins, plăcut învins, tandreţe...

Starea de azi? Sweet memories. A fost odată. Somethin'bout you. Departe de lume, cu sufletul recompus din cioburi - vitralii frumos colorate, cu bucuria liniştită că, din când în când, mai prind viaţă, chiar şi pentru o clipă, suflete-pereche. Vem Vet...

Şi iubesc dimineţile astea. Până la finele lui octombrie mă declar fericită.

Toţi suntem într-o veşnică fugă de realitate, zicea Fowles. Uneori are dreptate.

Iar ultimele zile au fost prea tehnice, e nevoie de o pauză. Aşa că azi o să mă întorc cu faţa spre lume şi o să stau cuminte în colţul meu, cu tot cu cafea.

O zi frumoaşă tuturor.

Memories

Bun de fundal când ai de lucru

Noche criolla

Ce-şi face omul cu mâna lui...

Dacă ieri înainte de prânz am umblat prin căldură, când am ajuns acasă am aruncat trei cuburi de gheaţă într-un pahar cu apă minerală şi l-am dat pe gât, pe la 3-4 simţeam deja că mă doare gâtul, vorbesc pe nas şi capul îmi vâjâie... ar fi trebuit să fac ceva, nu? Ceva util.

Numai că aseară mi-am amintit de principiul cui pe cui se scoate şi am mâncat îngheţată direct din congelator. Cândva funcţiona! Dar acum am o stare pe care mi-e lene să o descriu şi mă gândesc fără entuziasm la vorba aia cu ce-şi face omul cu mâna lui...

Şi azi am băut doar o cafea! Trist, foarte trist. :))

Le Petit Chaperon Blanc

(click pe titlu)

- Je voudrais que tu me racontes une histoire.
- Tu connais l'histoire du Petit Chaperon Blanc?
- Ça existe pas.
- Mais si, tu vas voir... Ça commence dans un petit village perdu au milieu des champs. Il était une fois un petit garcon qui s'appelait Gaètan et on se demandait pourquoi il regardait toujours le ciel. C'est pas qu'il aimait tellement les étoiles ou le soleil, non … Il attendait la neige et les vacances de Noël.
- Ho ben, il avait bien raison, Gaètan.
- Alors? Tu continues?
- Et bien je vais te dire: son plus beau cadeau, c'était pas d'avoir des jouets, ni des bonbons, ni même des livres. Son plus beau cadeau c'était de faire un bonhomme de neige, lui tout seul sur la place de l'église.
- Nooon! Lui tout seul?
- Oui, avec un vieux chapeau de son grand-pére, un balai qui ne servait plus à rien, deux petits cailloux à la place des yeux. Et ben, on aurait dit quelqu'un ce bonhomme de neige.
- Ben, je l'aime bien ton histoire.
- Et tu sais comment il l'appelait? D'ailleurs c'était son secret.
- Le Petit Chaperon Blanc?
- Exactement. Et mieux que ça: il est resté debout jusqu'au printemps et l'été et l'automne, et puis l'hiver evidement. Eh ben, c'est ça l'histoire du Petit Chaperon Blanc, tu vois?

Fade Into You

Dezordine

Prea multă isterie zilele astea pe net. Şi prea puţin discernământ.
O grămadă de cărţi. Timp drămuit.
Optimism.
Mi-e poftă de cireşe. Şi dor de fumând.
Mi-e muzică. Şi litere. Unele se fac cuvinte.
Davidoff - exact cum îmi place.
Aş vrea un film cu Al Pacino, de ce trebuie să îmbătrânească, cine o să îi ia locul? Nimeni...
A venit cartea lui Reinaldo Arenas.
Amintiri dezordonate.
Am găsit un final.
Iar ploaia întârzie...
5 august 2006: Plouă cuminte. Mă duc la bere. M-am pornit la bere, dar am băut cafea. Nu vă miră, nu?
Mi-e somn.

Giuliei

Pentru Giulia, o voce care mie îmi place (un tânăr italian) şi care cred că o să-i placă şi ei.

Il Mondo

Concert 2 + Concert 4

Le Coucou

Tes Mensonges

Târgul anticarilor

Duminică am fost la Târgul anticarilor, în Parcul Carol, unde a fost chiar plăcut. Căldură mare, vechituri multe, muzică din Bucureştii de odinioară în fundal, lume destul de liniştită. Au fost şi câteva maşini de epocă, 2-3 exact cum îmi plac mie. Aş fi vrut să fie mai multe... Acum câţiva ani am prins o expoziţie cu maşini de genul ăsta în Frankfurt şi n-aş mai fi plecat de acolo. Mai multe poze aici.

Fourth Time Around

Song For You

Anacronice

Unul dintre salcâmii de lângă geamul meu a înflorit. Da, ştiu că e 1 august, dar tocmai l-am văzut înflorit, nu e metaforă, nu e vis, chiar are flori...
Ce repede se scurg lunile… Mult prea repede. Calendarul de pe biroul meu mai are doar trei file. Şi în curând se face un an. Nu-mi place să contorizez, dar observ că, de la o vreme, o fac fără să vreau. Poate pentru că deja percep timpul ca pe un fel de numărătoare inversă? Un soi de teamă mai mult sau mai puţin conştientă că sunt atâtea pe care nu le-am făcut şi nu o să apuc? Nu ştiu şi nici nu cred că vreau să ştiu, e mai mult un retorism în care prefer să mă complac.
Dar după august vine septembrie, nu? Întotdeauna, după august vine septembrie. O lună pe an în care sunt fericită, în care n-am nevoie de stimulente, de surogate, de oameni, de nimic. În septembrie mi-e de ajuns senzaţia, acea simţire că lumea e perfectă, cu dimineţile în care răcoarea doar te înfioară, cu lumina care cade altfel, cu soarele blând şi supus, cu ploaia încă nu destul de rece ca să te supere, cu aromele, cu pastelurile, da, pastelurile… În septembrie, mereu mi-e bine. Pur şi simplu, mi-e bine. Iar octombrie e o prelungire plăcută a binelui de mai-nainte.

Iar m-am trezit prea devreme. Şi, undeva, într-un colţ al memoriei, îmi stăruie amintirea unei poveşti. De ceva vreme, încerc s-o pun în cuvinte, dar cum să întrupezi, chiar şi în forma voalată a vorbelor, ceva ce nu s-a încheiat? Poţi improviza, desigur, doar că ai vrea să ŞTII. Cum ar fi fost dacă… Nu, nu e regret, poate doar un dram de tristeţe. Pentru că, uneori, din vitralii e greu să recompui un suflet.
Şi iar mă gândesc: un zâmbet ştii ce înseamnă, un zâmbet poate avea un milion de semnificaţii, dar absenţa lui? Absenţa lui ce înseamnă? Asta aş vrea să ştiu.

Lumina de azi aduce a toamnă, şi-a pierdut din agresivitate. Înseamnă că lucrurile sunt pe făgaşul cel bun. Lumea de dincolo de cuvinte e la locul ei. Iar cafeaua a avut amăreala necesară în dimineaţa asta. Da, pentru că tot ce e prea dulce devine greţos. Ca un text prea încărcat de metafore.

Mai devreme am încercat să fac o listă cu toate cărţile pe care le-aş vrea, o imaginară înşiruire de titluri cu care m-am intersectat în ultimele săptămâni şi care mi-au rămas în minte într-un fel sau altul. Dar am renunţat. Pentru că sunt prea multe. Pentru ACUM sunt prea multe. Şi iar nu e momentul... Acum nişte ani, când nu credeam că voi reuşi vreodată anumite lucruri, când lumea mea era prea mică şi nu ştiam să sper mai deloc, ades, îmi repetam o dorinţă: când o să am destui bani, o să cumpăr multe-multe cărţi, măcar jumătate din câte sunt în librăria aia (era una anume) şi toate ziarele şi revistele dintr-un chioşc. Da, nu râde, tu, cel care citeşti. :) Şi încă n-am scăpat de tot de dorinţa asta…

Mi-e dor de ducă. Şi de departe mi-e dor. Patru pereţi sunt uneori prea mult, nu ai nevoie de atâţia.