Unul dintre salcâmii de lângă geamul meu a înflorit. Da, ştiu că e 1 august, dar tocmai l-am văzut înflorit, nu e metaforă, nu e vis, chiar are flori...
Ce repede se scurg lunile… Mult prea repede. Calendarul de pe biroul meu mai are doar trei file. Şi în curând se face un an. Nu-mi place să contorizez, dar observ că, de la o vreme, o fac fără să vreau. Poate pentru că deja percep timpul ca pe un fel de numărătoare inversă? Un soi de teamă mai mult sau mai puţin conştientă că sunt atâtea pe care nu le-am făcut şi nu o să apuc? Nu ştiu şi nici nu cred că vreau să ştiu, e mai mult un retorism în care prefer să mă complac.
Dar după august vine septembrie, nu? Întotdeauna, după august vine septembrie. O lună pe an în care sunt fericită, în care n-am nevoie de stimulente, de surogate, de oameni, de nimic. În septembrie mi-e de ajuns senzaţia, acea simţire că lumea e perfectă, cu dimineţile în care răcoarea doar te înfioară, cu lumina care cade altfel, cu soarele blând şi supus, cu ploaia încă nu destul de rece ca să te supere, cu aromele, cu pastelurile, da, pastelurile… În septembrie, mereu mi-e bine. Pur şi simplu, mi-e bine. Iar octombrie e o prelungire plăcută a binelui de mai-nainte.
Iar m-am trezit prea devreme. Şi, undeva, într-un colţ al memoriei, îmi stăruie amintirea unei poveşti. De ceva vreme, încerc s-o pun în cuvinte, dar cum să întrupezi, chiar şi în forma voalată a vorbelor, ceva ce nu s-a încheiat? Poţi improviza, desigur, doar că ai vrea să ŞTII. Cum ar fi fost dacă… Nu, nu e regret, poate doar un dram de tristeţe. Pentru că, uneori, din vitralii e greu să recompui un suflet.
Şi iar mă gândesc: un zâmbet ştii ce înseamnă, un zâmbet poate avea un milion de semnificaţii, dar absenţa lui? Absenţa lui ce înseamnă? Asta aş vrea să ştiu.
Lumina de azi aduce a toamnă, şi-a pierdut din agresivitate. Înseamnă că lucrurile sunt pe făgaşul cel bun. Lumea de dincolo de cuvinte e la locul ei. Iar cafeaua a avut amăreala necesară în dimineaţa asta. Da, pentru că tot ce e prea dulce devine greţos. Ca un text prea încărcat de metafore.
Mai devreme am încercat să fac o listă cu toate cărţile pe care le-aş vrea, o imaginară înşiruire de titluri cu care m-am intersectat în ultimele săptămâni şi care mi-au rămas în minte într-un fel sau altul. Dar am renunţat. Pentru că sunt prea multe. Pentru ACUM sunt prea multe. Şi iar nu e momentul... Acum nişte ani, când nu credeam că voi reuşi vreodată anumite lucruri, când lumea mea era prea mică şi nu ştiam să sper mai deloc, ades, îmi repetam o dorinţă: când o să am destui bani, o să cumpăr multe-multe cărţi, măcar jumătate din câte sunt în librăria aia (era una anume) şi toate ziarele şi revistele dintr-un chioşc. Da, nu râde, tu, cel care citeşti. :) Şi încă n-am scăpat de tot de dorinţa asta…
Mi-e dor de ducă. Şi de departe mi-e dor. Patru pereţi sunt uneori prea mult, nu ai nevoie de atâţia.
Ce repede se scurg lunile… Mult prea repede. Calendarul de pe biroul meu mai are doar trei file. Şi în curând se face un an. Nu-mi place să contorizez, dar observ că, de la o vreme, o fac fără să vreau. Poate pentru că deja percep timpul ca pe un fel de numărătoare inversă? Un soi de teamă mai mult sau mai puţin conştientă că sunt atâtea pe care nu le-am făcut şi nu o să apuc? Nu ştiu şi nici nu cred că vreau să ştiu, e mai mult un retorism în care prefer să mă complac.
Dar după august vine septembrie, nu? Întotdeauna, după august vine septembrie. O lună pe an în care sunt fericită, în care n-am nevoie de stimulente, de surogate, de oameni, de nimic. În septembrie mi-e de ajuns senzaţia, acea simţire că lumea e perfectă, cu dimineţile în care răcoarea doar te înfioară, cu lumina care cade altfel, cu soarele blând şi supus, cu ploaia încă nu destul de rece ca să te supere, cu aromele, cu pastelurile, da, pastelurile… În septembrie, mereu mi-e bine. Pur şi simplu, mi-e bine. Iar octombrie e o prelungire plăcută a binelui de mai-nainte.
Iar m-am trezit prea devreme. Şi, undeva, într-un colţ al memoriei, îmi stăruie amintirea unei poveşti. De ceva vreme, încerc s-o pun în cuvinte, dar cum să întrupezi, chiar şi în forma voalată a vorbelor, ceva ce nu s-a încheiat? Poţi improviza, desigur, doar că ai vrea să ŞTII. Cum ar fi fost dacă… Nu, nu e regret, poate doar un dram de tristeţe. Pentru că, uneori, din vitralii e greu să recompui un suflet.
Şi iar mă gândesc: un zâmbet ştii ce înseamnă, un zâmbet poate avea un milion de semnificaţii, dar absenţa lui? Absenţa lui ce înseamnă? Asta aş vrea să ştiu.
Lumina de azi aduce a toamnă, şi-a pierdut din agresivitate. Înseamnă că lucrurile sunt pe făgaşul cel bun. Lumea de dincolo de cuvinte e la locul ei. Iar cafeaua a avut amăreala necesară în dimineaţa asta. Da, pentru că tot ce e prea dulce devine greţos. Ca un text prea încărcat de metafore.
Mai devreme am încercat să fac o listă cu toate cărţile pe care le-aş vrea, o imaginară înşiruire de titluri cu care m-am intersectat în ultimele săptămâni şi care mi-au rămas în minte într-un fel sau altul. Dar am renunţat. Pentru că sunt prea multe. Pentru ACUM sunt prea multe. Şi iar nu e momentul... Acum nişte ani, când nu credeam că voi reuşi vreodată anumite lucruri, când lumea mea era prea mică şi nu ştiam să sper mai deloc, ades, îmi repetam o dorinţă: când o să am destui bani, o să cumpăr multe-multe cărţi, măcar jumătate din câte sunt în librăria aia (era una anume) şi toate ziarele şi revistele dintr-un chioşc. Da, nu râde, tu, cel care citeşti. :) Şi încă n-am scăpat de tot de dorinţa asta…
Mi-e dor de ducă. Şi de departe mi-e dor. Patru pereţi sunt uneori prea mult, nu ai nevoie de atâţia.
5 comentarii:
ai scris frumos. si rad cu tine referitor la dorinta ta de a cumpara multe carti daca ai avea multi bani, ptr ca-mi place cum suna.
in primul rand..ia-ti un calendar cu mai multe file..macar intr-atatea cate zile-s...caic altfel parca mai scurge si el din timp dupa ce ca-i si-asa destul de scurt..:)
intr-al doilea rand...trebe s mai imputinezi din peretii aceia...Un ceai la metoc, un ceai la serendipity, o cafea pe oriunde-o gasesti buna, o plimbare pe-alei cu miros de verde, o galerie de arta, chestii dintr-acestea care sa mânce din lungul zilei dar sa lungeasca insa din suflet..:)
@ John, da' sa stii ca nu glumesc, chiar am pornirea asta. :)
@ toni, azi am fost la Targul anticarilor, adica plimbare, atmosfera placuta, facut poze destule (dar le pun doar maine, din motive tehnice), cumparat o palarie in stilul anilor '30 (sau pe aproape) si niste bijuuri care se potrivesc tot cu perioada aia. Now I'm happy. ;;)
eu nu..:(( caci nu stiam de el, si am aflat abia dupa ce-a fost..si iar m-am suparat pe felul acesta idiot romanesc de a nu stii ce-i aia promotie, reclama si informatie din timp, pentru toti...Ii doare undeva sa-si tipareasca niste postere, sa cumpere spatii publicitare dar ce sa spun, au grija sa cheme televiziunile ca sa prezinte..ce-a fost deja..De ca si cum asta ar mai interesa pe cineva... Of..nici dupa 19 ani..probabil nici dupa inca 19 nimic nu se va schimba...Iar cand dai de-o exceptie din punctul asta de vedere, te ciocneste-o mare gogoasa amatoreasca de-ti vine sa nu mai calci la astfel de evenimente...
Dragutza ideea palariei, sa inteleg ca-i ceva cu pene ori asemanator postcearlestonului?..:))
Eu am aflat intamplator de el, acum doua zile si am incercat sa gasesc pe net detalii despre program. Desigur ca n-am gasit decat acelasi articol incomplet luat cu copy-paste, in dulcele stil devenit deja clasic. Si m-am enervat si eu, tocmai despre asta am vorbit cu un prieten: nu mai scrie nimeni nimic cap-coada, doar franturi de informatii, iar esentialul e dat naibii, ca doar cine are nevoie de el!
In fine, manifestarea a fost placuta, o sa scriu maine mai multe, cand pun pozele.
Palaria nu e chiar ce as fi vrut, e o chestie din aia crosetata, postcharleston (era si gen charleston, fara pene, dar erau fff mici; a nu se intelege ca am capul maaaaare :)) , asa ca m-am multumit cu ce am gasit). O sa ii fac o poza, nu e mare lucru, dar e draguta.
Cand mai sunt evenimente din astea si aflu de ele din timp o sa anunt eu pe aici, in caz ca mai interseaza pe cineva. :)
Trimiteți un comentariu