Asocieri

Las gustul plăcut amărui al ginului să îmi invadeze gâtul, în timp ce îmi rotesc privirea în jur. Toate mesele sunt pline, e un fum de abia vezi, amplificat de lumina difuză şi de gălăgia care te invadează din toate părţile. Frânturi de discuţii, care de care mai aprinse, toţi vorbesc tare, în speranţa că vor acoperi sunetele scoase de ceilalţi. Când sunt preocupaţi să argumenteze ceva, oamenii uită de inhibiţii, privirile sunt mult mai expresive, ca şi cum ar vrea să-ţi pătrundă în creier, să întărească ceea ce spune gura, mâinile gesticulează ca într-un dans, corpul devine o maşinărie parcă acţionată de o cheiţă din alea cum aveau jucăriile cândva. Iar fumul... fumul pare să participe cumva la discuţii, prin formele ciudate pe care le ia, încă din clipa în care scapă printre buze. Un contur în veşnică schimbare. Aş putea urmări ore în şir pe cineva care fumează. Mă fascinează gesturile care însoţesc fumatul, au o expresivitate aparte. Citisem pe undeva un comentariu despre fimele lui Wong Kar-Wai, în care se spunea că el a asociat magistral fumul de ţigară iubirii, felului vag şi imprecis în care ea prinde viaţă şi apoi, pe nesimţite, se destramă. La fel ca fumul de ţigară. Mi-a plăcut mult ideea.

(...)

Noaptea trecută am bântuit după muzică, până spre dimineaţă. Am simţit nevoia de altceva, pentru că unele muzici prea s-au impregnat în mine şi am ajuns să fac gesturi dovedit inutile şi depăşite. Aşa că aveam nevoie de ceva neutru, de ceva găsit de mine, care să nu-mi spună nimic dincolo de sunet, să nu îmi amintească de nimeni. A fost ca o întrecere cu mine şi doar noaptea puteam să o fac... Întotdeauna am funcţionat mai bine noaptea. Noaptea învăţam, noaptea scriam, noaptea citeam, noaptea ascultam muzică; paradoxal, noaptea văd şi aud totul mai clar. Ştiu, există diverse explicaţii ştiinţifice pentru toate astea, dar nu mă interesează, pentru că alea sunt tipare şi nu sufăr să fac parte din statistici. Am convingerea că în fiecare dintre noi există un detaliu care ne diferenţiază şi cred în detaliul ăla.
Am ajuns din nou într-un punct în care trebuie să fac o selecţie a intenţiilor, să renunţ la unele şi să păstrez doar ce vreau să concretizez. Şi, pentru a nu ştiu câta oară, s-ar putea să pornesc iar contra curentului, oricât m-ar dezaproba unii sau alţii.

Aproape am terminat prima cafea şi îmi dă târcoale o luciditate tăioasă. E unul dintre momentele în care e bine să fiu lăsată în pace, pentru că nu sunt dispusă să-mi reprim cinismul. Şi nici să zâmbesc înţelegător gesturilor tardive. Dacă cineva m-a îngenuncheat, nu înseamnă că m-a învins. Da, ochii o să păstreze o urmă din slăbiciune, dar atât.

Văd că nu mi s-au trezit vecinii. Începusem să mă obişnuiesc cu lălăiala lor matinală.