Închipuiţi-vă un film alb-negru al anilor ‘40 sau poate ’60 sau '80 sau... nu contează foarte mult perioada, pentru că lumea creată de Antonio Muñoz Molina poate fi plasată aproape oriunde în timp, importantă este atmosfera.
Iarna la Lisabona este o poveste de dragoste obsesivă, ca o nesfârşită improvizaţie de jazz, care se ţese între San Sebastián, Madrid şi Lisabona. De altfel, jazzul chiar e prezent în carte şi impune ritmul schimbător în care e scrisă. Un pianist care se îndrăgosteşte de o femeie căsătorită, un tablou de Cézanne care dispare, un traficant de tablouri, urmăriri pe străzi întunecoase şi lucind a ploaie, baruri înecate în fum şi lumină difuză… din toate astea se compune istorisirea poveştii care te acaparează, pentru că simţi cum intri şi tu în atmosfera creată de Muñoz Molina.
Impresia de lume suspendată undeva într-un timp oarecare e dată şi de felul în care sunt spuse întâmplările. Există mai multe versiuni, mai multe voci, pe când unele întâmplări nici nu se ştie cum s-or fi petrecut în realitate, o recunoaşte chiar autorul-narator…
Personajele sunt minuţios construite, deşi mai mult conturate, ca un desen în creion. Artistul singuratic, femeia fatală, gangsterul enervat de discuţiile despre filme şi cărţi, pe care nu le înţelege… La fel e şi povestea de dragoste, care mai mult se insinuează, e mai degrabă închipuită, pentru că protagoniştii ei îndrăgesc mai mult ideea de iubire care se naşte între ei graţie sufletelor care caută un punct de sprijin şi nu iubirea ca atare.
Iar jazzul e prezent nu doar prin muzică în sine, nu doar prin pianistul erou principal, ci şi, cum spuneam, prin ritmul în care aflăm povestea, când lent, când alert, ca în romanele poliţiste, când sincopat, când şoptit. Până când lucrurile se aşează, se leagă, afli ce voiai să ştii, iar la final te simţi ca un spectator al unui film clasic, film noir, spun unii, aprinzi o ţigară, iei un pahar cu gin şi ieşi pe balcon, încercând să îţi închipui oraşul obsesiv al lui Muñoz Molina: Lisabona.
Cartea are şi o ecranizare, din 1992, realizată cu participarea lui Dizzie Gilespie.
3 comentarii:
ce frumos... chiar eram in cautarea unei lecturi calde si invaluitoare.
O sa mai aduc aici niste carti care mi-au facut suportabile zilele nesfarsite de iarna. Nesuferit anotimp...
astept cu bucurie.. mi-am tot luat si doze mici (mai bine zis mari) de incantare cu muzica de pe-aici din cafenea :)
da, nesuferit anotimp si prea lung de data asta.
Trimiteți un comentariu