Suflete-pereche

Ţii minte ce ziceam despre sufletele-pereche? Că sunt condamnate să rătăcească departe unul de altul şi doar din când în când se apropie şi se înfioară reciproc? Cele care reuşesc mai mult fac dovada că există fericire. Dar asta chiar se întâmplă vreodată? Există vreun caz? Eu nu ştiu vreunul...

Am bântuit o vreme pe afară, „cu treburi”, şi e foarte cald. Sunt bucăţi de oraş unde mă simt bine şi aici. Doar bucăţi mici. Dar cred că aşa e oriunde. Nu ştiu să existe un loc în care să poţi spune că ţi-e în întregime confortabil şi relaxant. Lumea îşi făcea poze prin Piaţa Operei. Cândva, îmi doream şi eu, acum nu mai vreau. Apucătură de turist eşuat. Şi e la modă, toată lumea are câte o cameră foto, pe care o chinuie în fel şi chip, fiecare pretinzând că şi-a descoperit brusc o pasiune şi că are talent în imortalizat chipuri sau bucăţi de viaţă.
Mi-e foame, dar n-am chef să mănânc.
Aş putea să adorm pe vocea senzuală a Lisei.
Sufletele cum se găsesc unul pe altul?
Mi-e somn... Mă laşi să-mi odihnesc cuvintele lânga tine?
Tentaţia să plec şi să nu spun unde pot fi găsită e uneori atât de mare... O fi laşitate?

Mă duc să-mi culc nedumeririle.

(...)

A venit o veste care nu mă bucură şi în clipa asta îmi doresc să fiu fumător. Aş ieşi la o ţigară, pe balcon, şi mi-aş îneca în fum pornirea nervoasă de a înjura.

Şi mă întrebam de unde nevoia să scriu ce simt. La vedere. Cred că e instinctul de a căuta ce am pierdut. Ades, rămânem fără părţi din suflet şi apoi rătăcim căutându-le. Când scrii, speri, conştient sau nu, să citească cineva care simte la fel, un alt suflet care poate completa partea ta pierdută de suflet. La urma urmei, cred că aşa ne-am găsit şi noi, nu? Şi orice întâlnire de felul ăsta, între două suflete, e un moment de împlinire. Indiferent cât înseamnă acel „moment” cuantificat în timp. Importantă e împlinirea.
Da, decizie finală: o să plec din oraşul ăsta. Am pierdut nişte vreme, well... se putea şi mai rău.