Stafii

Nu, nu am nimic, încerc doar să văd lucrurile la rece. Încerc. E bine ca uneori să-ţi asumi condiţia de spectator; îţi permite să vezi obiectiv, să te distanţezi şi să laşi ridicolul unei situaţii să-ţi sară în ochi, să nu îl mai împingi la o parte. Atunci, de pe poziţia relaxată a spectatorului, poţi râde. Şi nu oricum, ci în hohote, un râs adevărat, eliberator. Un râs dezbrăcat de falsitatea măştilor, pe ritmul căruia poţi începe iar să cânţi şi să dansezi în ploaie.

Până acum, am murit şi am renăscut de mai multe ori. Dar nu cred că mai vreau nici să mor, nici să renasc. Vreau doar să trăiesc. Simplu. Azi. Fără ieri şi fără mâine. Adio, iluzie, de azi te cobor la rangul pe care îl meriţi, acela de himeră care nu are niciodată curajul să-şi trăiască propria viaţă, ci doar bucăţi furate de la alţii.

Noiembrie ăsta are ceva nefiresc, de primăvară scăpată de la balamuc, în halat dungat. Azi mi-e poftă de zăpadă, mi-e poftă să ningă cu fulgi mari şi zăpăciţi. Şi mi-e dor de globul meu de sticlă în care ningea când îl scuturai; da, un kitsch drăguţ, pe care nu ştiu pe unde l-am rătăcit. Pe unde am trecut, am lăsat câte ceva; de la mine şi din mine. Dacă nu încetez, într-o bună zi o să mă trezesc că nu mă mai pot recompune. O să fiu doar o nălucă, o amintire cu miros de toamnă şi cafea, care se întrupează ici şi colo, pe genele obosite ale unui visător, pe zâmbetul ironic al aşilor din mâneca unui trişor, pe buzele calde ale cuiva surprins de o zăpadă rătăcită în octombrie sau pe degetele printre care îţi scapă un vis.

Încă nu m-am obişnuit cu serile astea lungi, cu întunericul furişat prea devreme; prizonierat domestic la care consimţi păcălindu-te că îţi face plăcere. Iar azi am văzut o tipă ambalată frumos, genul care îţi fură ochii, eram într-un magazin de haine. Dar când a început să vorbească la telefon, cu un vocabular redus la minimum, ceva între prost gust, vulgaritate şi accent de mahala bucureşteană, îmi venea să-i zic: Struneşte-ţi, cucoană, cârdul de ciori care îţi iese pe gură! Unde era armonia? Tocmai, că nu era.

(...)

Plimbarea mea e fără ţintă, aşa că las paşii să meargă în voia lor. În fond, asta înseamnă plimbare, nu? Obişnuita aglomeraţie de pe Magheru se rezumă azi la câţiva nostalgici ce rătăcesc la fel ca mine, de dragul ninsorii care a mai estompat nuanţele de gri ale clădirilor. Magazinele închise, cu vitrinele uşor prea încărcate, îţi dau impresia unor case abandonate de stăpânii plecaţi pe fugă într-o scurtă vacanţă. Nici chioşcurile cu ziare nu sunt deschise toate. Doar cafenelele şi fast-food-urile par privilegiate şi au parte de veselia zgomotoasă a celor care le-au preferat confortului de acasă. Parcă aş intra şi eu la o cafea caldă, dar nu văd nici un loc liber la o masă de lângă un geam, să pot privi lumea... Trec mai departe. Câţiva puşti zumzăie vesel în faţă la Patria. N-am apucat să văd ce film rulează. Oare de ce nu i-or fi schimbat numele? Patria. Are ecouri comuniste... Unii spun că e ipocrizie să vrei să ştergi urmele trecutului. Dar vine o vreme când unele lucruri chiar trebuie indexate, clasate, puse într-un raft şi lăsate acolo doar pentru istorie. Nu e ipocrizie să vrei să te eliberezi de o povară ce îţi apasă sufletul şi nu te lasă să mergi înainte. E doar sinceritate. Nevoia de a spune cu voce tare că vrei să trăieşti, că nu vrei să rătăceşti printre stafii.