Un canto a Galicia (en concierto)

Gotan Project revine în România

Anclao en Paris

Cântăreţul de tango, Tomás Eloy Martínez

Un scriitor american din New York, care lucrează la o teză despre eseurile dedicate de Luis Borges originilor tangoului, pleacă la Buneos Aires, în căutarea unui legendar cântăreţ al genului. Ca orice figură în jurul căreia se ţese un mit, Julio Martel, a cărui voce o întrece pe cea a lui Carlos Gardel, după cum spuneau mulţi, se dovedeşte o apariţie misterioasă, greu de găsit, greu de localizat şi greu de înţeles. Spre deosebire de Gardel, care fusese un cântăreţ chipeş şi popular, Martel era urât şi mereu bolnav. Apariţiile lui în public nu aveau nimic previzibil, nimic anunţat, nimic spectaculos. Doar vocea era cea care îi făcea pe oameni să se oprească şi să îl asculte atunci când începea să dea viaţă celor mai vechi tangouri, în cele mai inedite locuri din Buenos Aires. De altfel, nici nu înregistrase vreodată ceva cântat de el, lucru care făcea şi mai grea căutarea lui.

Pornind de la ideea lui Borges că adevăratele tangouri erau cele compuse înainte de 1910 şi cântate mai apoi prin bordeluri, până să fie influenţate de muzica pariziană, americanul pleacă în căutarea acelui Martel despre care se zicea că bântuia prin Buenos Airesul de la începutul anilor 2000 cântând acele cântece foarte vechi. Nu o să spun dacă îl găseşte sau nu şi nici ce se întâmplă foarte exact. Cert e că, citind cartea, afli multe lucruri despre Buenos Airesul de azi, dar şi despre cel de cândva, despre locurile pe unde umbla Borges, despre faimosul lui aleph, despre cafenelele din acest oraş ce pare o întreagă lume la scară mică, despre cum a fost ucis generalul Aramburu şi mai apoi i-a fost răpit cadavrul şi de ce...

Stilul în care e scrisă cartea este unul foarte relaxant, pe tonul unei poveşti începute în noapte, lângă un pahar cu vin, şi continuate până dimineaţă, la prima cafea. Sigur, ca orice poveste despre întâmplări petrecute în America de Sud, nu lipseşte absurdul, neaşteptatul, ceea ce noi numim, în general, ciudăţeniile. Sau, cum spun teoreticienii literaturii, realismul magic.
Una peste alta, e o carte pe care o recomand cu drag, numai bună pentru un weekend liniştit, când vrei să evadezi din imediat şi să te pierzi într-o altă lume.

Un mic fragment:

În seara aceea am văzut Buenos Aires pentru prima oară. La şapte şi jumătate cădea asupra faţadelor o lumină roz din altă lume şi, chiar dacă Tucumanul îmi spusese că oraşul era ca vai de el şi că trebuia să-l fi cunoscut cu un an în urmă, când frumuseţea lui era încă neatinsă şi nu erau atâţia cerşetori pe străzi, eu am văzut doar oameni fericiţi. Ne plimbam pe un bulevard enorm, pe unde înfloriseră câţiva lapachos. Nu trebuia să-mi înalţ mult privirea pentru a descoperi palate baroce şi cupole în formă de umbrelă sau pepene, cu balconaşe inutile, pur ornamentale. M-a surprins să constat că Buenos Aires-ul era maiestuos începând de la etajul doi sau trei şi degradat la parter, ca şi cum splendoarea trecutului ar fi rămas suspendată la înălţime, refuzând să coboare sau să dispară. Pe măsură ce se înopta, se umpleau cafenelele. Nu văzusem niciodată atâtea cafenele într-un oraş, şi atât de primitoare. Majoritatea clienţilor citeau multă vreme, cu o ceaşcă goală în faţă - am trecut de câteva ori prin aceleaşi locuri -, fără să fie obligaţi să plătească şi să plece, cum se întâmplă la New York şi Paris. M-am gândit că astfel de cafenele erau perfecte pentru a scrie romane. Acolo, realitatea nu ştia ce să facă şi umbla de capul ei, la vânătoare de autori care să aibă curajul s-o povestească.
(...)
Ne-am plimbat îndelung şi mi s-a părut că nimic nu se afla la locul cuvenit. Cinematograful de pe bulevardul Santa Fe, unde Juan Peron o cunoscuse pe prima lui soţie, era acum un magazin enorm de discuri şi casete video. În anumite balcoane erau flori artificiale; în altele, ghivece mari şi goale. Am mâncat pizza într-un stabiliment care se dădea drept mercerie şi care avea încă în vitrină broderii, dantele şi nasturi.

Manualul inchizitorilor, António Lobo Antunes

Înainte de a citi orice carte a lui António Lobo Antunes, e bine să încercaţi să aflaţi câte ceva despre el. Şi, mai ales, despre stilul lui. Altfel, veţi fi luaţi prin surprindere, poate chiar şocaţi. Pentru că scrisul lui Antunes e oricum, numai convenţional nu. Am văzut că unii îl compară cu Faulkner sau cu Joyce. Ei bine, nu. Antunes a reinventat literatura. Într-o vreme în care mulţi spun că tot ce era de scris s-a scris, acest portughez (psihiatru de profesie) vine să demonstreze lumii că literatura nu se termină niciodată, mereu se pot găsi noi abordări, noi modalităţi de a pune pe hârtie poveştile care prind viaţă în mintea noastră.

Multă vreme am încercat să definesc cumva scrisul lui António Lobo Antunes şi n-am reuşit. Până zilele trecute, când mi-am dat seama: literatura lui Antunes e un fel de proiecţie a gândurilor. Încercaţi să conştientizaţi felul în care se derulează gândurile. În general, nu e doar un şir al gândurilor, sunt mai multe, în diverse direcţii şi pe mai multe planuri. Exact asta face portughezul. Un soi de transcriere a unei curgeri continue a gândurilor, aşa cum vin ele, din mai multe direcţii. De asta, prima lectură a lui poate fi obositoare. După care te obişnuieşti. Şi mai vrei.

Manualul inchizitorilor reia tema întâlnită cel mai des la literatura de limbă spaniolă: dictatorul şi regimul totalitar. Numai că, de data asta, lucrurile sunt relatate altfel, iar cititorului i se oferă spre înţelegere mai multe perspective. Iar personajul principal e mai degrabă subînţeles, nu dictatorul e în prim plan, ci efectele gesturilor lui asupra lumii înconjurătoare. Povestea gravitează în jurul unui ministru din vremea lui Salazar şi a familiei lui, pe lângă care apar diverse personaje-satelit. Iar lucrurile sunt relatate, pe rând, prin vocea câte unui personaj. Aceleaşi întâmplări văzute din perspective diferite, plus câte puţin din alte întâmplări, care le generează pe următoarele şi tot aşa, un fel de cercuri care se leagă şi compun un lanţ.

În Manualul inchizitorilor, dictatorul este doar un pretext, motivul de care se foloseşte Antunes pentru a reda nişte circumstanţe şi comportamentul unor oameni în acele circumstanţe. Situaţiile extreme şi stările pe care acestea le nasc. Oameni dezbrăcaţi de măşti. O sinceritate grotescă, pe alocuri. Istoria surprinsă în oameni. Asta face Antunes...

Un interviu care mi-a plăcut.

Sabor de Pecado

Wishlist

- un oraş fără câini

- un oraş fără maşini

- ultima carte a lui Vişniec

- cireşe

- un oraş fără câini

- o săptămână fără ploaie

- un oraş fără praf

- un song pe care să nu-l ştiu

- oameni care se ţin de cuvânt

- un oraş fără câini

- o lună pe malul oceanului

- câteva zile acasă

- să reuşesc să dorm măcar 8 ore

- maşinărie de făcut cafea

- o puşcă pentru javrele care latră sub geamul meu de o oră...

Who Will Comfort Me (sună foarte bine în căşti)

Nedumeriri

- Oare dacă ar fi cafeaua solidă şi nu lichidă, ar fi la fel de liniştitor să o bei? Nu, că nu o mai poţi bea. Să spunem că ar fi cafea cubuleţe sau pastile. Să iei dimineaţa o pastilă de cafea.
M-a privit întrebător şi serios.
- Nu. Îşi pierde farmecul...
- Adică forma schimbă farmecul unui lucru? Şi dacă eu, într-o dimineaţă, mă transform din Vali în noptieră, să zicem, îmi pierd farmecul?
- Păi, tu eşti lucru?
- Ei, nu, nu. Lucrurile nu se pot deplasa singure şi eu pot, deci nu sunt lucru... Dar, dac-aş fi, dacă m-aş transforma, mi-ar creşte sertar, uşă... Şi sa presupunem că o să pot în continuare să gândesc şi să vorbesc. În calitate de noptieră, desigur. Mi-aş pierde farmecul? Zi tu! Mi-aş pierde din farmec?
- În cazul ăsta nu ţi-ai pierde farmecul, mai ales că ai sta lângă patul meu şi aş ţine cafeaua pe tine şi cartea şi veioza şi... Nu. Ziceam doar că nu poţi generaliza. Uite, la cafea, îmi place să simt lichidul ăla cald-amărui cum îmi alunecă încet pe gât, dar dacă e solidă se schimbă percepţia, farmecul de care zic. Dacă se schimbă starea la... mâncare, de exemplu, nu îmi pasă. Adică, stai aşa, doar la anumite mâncăruri nu îmi pasă, dar la altele da... Florile! Da, uite, dacă florile ar fi lichide, cum le-aş mai vedea frumuseţea? Deci, depinde. Da', totuşi, tu nu ai găsit altceva decât noptieră??
- Noptiera îmi pare un lucru liniştit, de asta am ales-o. Chiar, eu nu am nicio noptieră acasă... Ştii la ce mă tot gândesc? E ok argumentarea ta - că se schimbă gustul şi consistenţa cafelei dacă e solidă şi nu mai are acelaşi farmec. E normal. Numai că... să zicem că eu nu m-aş transforma în noptieră, ci mi-aş pierde capul. Asta înseamnă că aş deveni persoană cu handicap. Clar că nu aş mai avea acelaşi farmec, nu? Pentru că aş avea un handicap. Atunci de ce se duc toate campaniile astea antidiscriminare? Vezi, sunt două lucruri care se contrazic în mintea mea.
A făcut o mică pauză, apoi a continuat.
- Dacă un lucru sau o persoană se transformă, este evident că nu mai impresionează mintea noastra ca înainte. Se schimbă percepţia. Totuşi, dacă un om e transformat, fizic, el îşi păstrează esenţa de om. Ca şi cum cafeaua solidă şi-ar păstra esenţa de cafea. Nu sunt foarte coerentă, în fond, nu sunt obişnuită să am coerenţă dimineaţa, dar...
- Aaa, nu, stai, stai! Dacă doar îţi schimbi starea, adică forma, rămâi tot tu. Ok, nu ai cap, picioare, braţe - nu cum le ai acum, dar asta nu înseamnă că mintea, capacitatea de a gândi dispare. Nu? Nu. Ea rămâne, poate doar o fi undeva într-un sertar - noptierele cam au sertare, nu au cap. Aşadar, nu ai avea niciun handicap.
- Păi, dacă doamna cafea nu ar mai fi fluidă, nu ai spus tu că nu ar mai fi aşa cum trebuie? Asta înseamnă că are un handicap. Că ea îşi păstrează calităţile de excitant al creierului şi culoarea şi gustul, numai că nu e fluidă. Eeeee, este ăsta un handicap pentru cafea sau nu? Faptul că nu ar mai fi fluidă?
- Stai aşa, că e mai complicat. Depinde din ce perspectivă priveşti. Deci, ziceam că la cafeaua solidă nu mai simt aceeaşi plăcere. Rămâne efectul, dar plăcerea de pe parcurs nu e la fel. Revenim la tine, la aspectul fizic, de exemplu, că e legat de plăcere, ca şi la cafea. Aşadar, dacă tu te-ai transforma în noptieră, ai avea o formă cam incomodă pentru cineva care vrea să te simtă fizic. Adică, esti tot tu, dar... imaginează-ţi, cum să iei in braţe o noptieră?? Fără să te loveşti şi să simţi şi plăcere! Acu' nu pretinde nici de la mine nu ştiu ce coerenţă, că nu m-am trezit de tot. Dar... nu e bine ce zic?
Am izbucnit în râs amândouă.
- Adica, dacă un om are un handicap nu simţi plăcere când îl iei în braţe? Ajungem iar la discriminare. Acum, e adevărat că noptiera nu poate fi comodă la atingere. Noptiera e noptieră. Dar mă gândesc că ai avea parte de o adevărată senzaţie cu cafeaua solidă, a dat din cap aprobator, convinsă că are dreptate.
Şi, după câteva clipe de meditaţie.
- Să ştii că, din punct de vedere al atingerilor, aş avea încredere şi într-un om cu handicap. Dar sunt de acord cu tine, nu e ok cu un om-noptieră. Mda... Ah, gata, că trebuie să fug la lucru! A fost o discuţie minunată. Cred că, inconştient, m-am trezit devreme în dimineaţa asta special ca să lămuresc cum ar fi lumea dacă am avea cafea solidă şi nu lichidă.

Midnight in Moscow

Amiază alb-negru

Un song care se pliază pe norii de azi (ascultă-l încă o dată şi încă o dată, se prea poate să nu-i vezi farmecul din prima, dar vocea...) şi o carte în aşteptare.

Maria Lisboa

Chuva (Fado/Saudade)

Îmi zicea cineva:

Uneori, când te ascult, duc instinctiv mâna la ureche... cum se întâmplă atunci când încerci să asculţi cântecul mării într-o scoică... şi de cele mai multe ori aud fado...

(15 septembrie 2006)

Percanta (Otros Aires)

Du Soleil Plein Les Yeux

Există un timp între momentul în care se naşte iluzia şi cel în care ea e cât pe ce să devină realitate... timp care transformă circumstanţele şi deformează iluzia.

Azi mi-am înfrânt tristeţea şi i-am amânat trăirea dincolo de hotarele unui mâine oarecare.

Mda

Ieri, am zis

- Chelsea - Inter - 1-2
- Sevilla - TSKA Moscova - 0-1

Şi a ieşit

- Chelsea - Inter - 0-1
- Sevilla - TSKA Moscova - 1-2

Azi, am zis

- Barcelona - Stuttgart - 4 goluri

A ieşit

- Barcelona - Stuttgart - 4-0

Your Heart Is as Black as Night

Dintr-un jurnal (2)

Mă ustură ochii, n-am dormit destul, dar m-am trezit brusc şi gândul la aroma cafelei nu m-a mai lăsat să dorm, aşa că am abandonat repede patul. Ascultând muzica din căşti mă gândesc că poate asta e soluţia pentru necuvinte: muzica. Mai bine zis, pentru cuvintele incapabile să exprime diverse. E atât de... De fapt, inconştient, am revenit la o plăcere şi o necesitate de demult, când singurele lucruri care mă ajutau să mă ascund de banalitatea cotidianului erau plimbările şi muzica. Pot asculta muzică ore în şir, fără să simt nevoia să fac conversaţie şi fără să mă plictisesc.

Revenind la aseară... În cursul zilei de ieri, mă miram că nu vedeam în oraş nimic care să arate că e vreo sărbătoare locală. Păcatul eternelor comparaţii. Mă gândeam la cum erau zilele astea ale oraşului în SM, unde toate activităţile serioase paralizau pentru trei zile şi rămânea doar distracţia. Aşa cum o înţelegeau ei, dar distracţie. Aici, nimic! Spre după-amiază, mi s-a arătat şi una dintre explicaţii. Pe nemţii care mai sunt în oraş nu îi interesează deloc această zi şi manifestările legate de ea. O refuză cu bună ştiinţă şi cu dispreţ, cu un gest care spune "mda, noi le avem pe ale noastre”. Asta apropo de ce spuneam zilele trecute despre legitimitatea alegerii acestei zile. Cu toate că atunci, demult, şvabii şi-au exprimat adeziunea la regatul românesc, cum pompos spunea ieri primarul, se vede azi cât de formal au făcut-o. Nu vreau să îi condamn sau să îi judec, nu asta e ideea. Ca să fiu sinceră, nu ştiu ce mă enervează uneori cel mai mult: naţionalismul nemţilor (sau al francezilor sau al altora) sau lipsa noastră de naţionalism de tipul ăsta. Dacă ar fi după mine, n-ar fi necesar nici un fel de naţionalism, dar dacă tot e ceva de care omenirea nu se poate lepăda, aş vrea să îl avem şi noi din când în când. Cum spuneam, pe unii timişoreni nu-i interesează ziua asta. Iar alţii nu o înţeleg. Totuşi, măcar din curiozitate, spre seară, Piaţa Unirii s-a umplut. Cum am intuit, nici urmă de tarabe cu mici, cârnaţi, bere (asta era doar la terase, civilizat), gablonţuri, dulciuri şi ce oi mai fi văzut la alte ocazii din astea. Nimic. Pentru asta, jos pălăria! Lumea stătea la terase, unde nu mai găseai un loc, pe băncile din beton, care înconjoară piaţa, pe marginea fântânii oprite sau, pur şi simplu, pe iarbă. Nu urla muzica de toate felurile, să nu te poţi înţelege, nu tu balcanisme, nu ţigani care să te tragă de mânecă, nu beţivi pe şapte cărări... da, mă tot mir, pentru că, în sfîrşit, văd un dram de normalitate. Totuşi, pentru că există un totuşi, ceva mai încolo aveam să constat din nou o doză prea mare de reţinere, de autocenzurare. Asta nu-mi place. Nu pot să sufăr ca oamenii să nu arate ce simt: dacă îţi vine să plângi, plângi, dacă vrei să râzi, fă-o, dacă vrei să aplauzi, aplaudă, nu te uita dacă o mai fac şi alţii sau nu, dacă îţi vine să sari în sus, sari, dacă ai chef să dansezi pe stradă, dansează etc. etc. etc. Dar, aici, o dată în plus, disciplina nemţească i-a atins până şi pe români.

A început cu parada militară, în sensul că au reconstituit oarecum momentul de la 1919, când trupele române au intrat în TM, mai exact chiar în Piaţa Unirii. Trecând peste semnificaţia istorică, întotdeauna mi-au plăcut paradele militare. Nu ştiu de ce, pentru că detest ideea de război. Nici un război nu mi se pare justificat şi util, nu văd nimic măreţ în a muri prosteşte pentru eşecurile unor negociatori rataţi ascunşi în spatele uşilor diplomatice. Dar nu mă pot abţine să admir genul ăsta de paradă. Mişcarea ordonată, cadenţa, ţinuta mândră, steagurile aliniate, corul bărbătesc, fanfara... Nu ştiu, nu pot explica de ce, dar toate astea mereu îmi fac pielea de găină şi mă uit la ei ca un copil fascinat. Repet, nu are importanţă de ce naţie sunt, nici contextul istoric. Mă uitam în jur, erau oameni de toate vârstele, de la copii, la bătrâni de 80 de ani. Am surprins un schimb de replici din care mi-am dat seama că pentru unii războaiele nu erau încă uitate şi memoria poate fi un mare duşman. Şi am realizat că, dacă aş fi nevoită să trăiesc un război, abia atunci aş deveni cu adevărat capabilă de ură. Probabil, aş vedea cu alţi ochi şi paradele militare.

După ieşirea militarilor din scenă şi după inevitabilele cuvântări ale oficialilor, un tip care a pus stăpânire pe microfonul de pe scenă a anunţat ce va urma: un recital de muzică clasică, iar apoi cei de la Blues Doctors, încheierea fiind asigurată de retragerea cu torţe a militarilor, după un tur (tot cu torţe) al vechiului Bastion. Aşadar, chiar se anunţa o seară plăcută, cum de mult timp am aşteptat. După o încercare eşuată de a-mi găsi un loc la o terasă, mi-am amintit de o pizzerie discretă pe o străduţă apropiată. Şi pînă când pe scenă s-au instalat instrumentele, m-am retras la un suc şi o pizza.

Şi a început muzica. Întîi, cei de la Trio Contraste (Ion Bogdan Ştefănescu - flaut, Sorin Petrescu - pian, Doru Roman - percuţie), cu un recital de muzică clasică şi un pic de jazz simfonic. Mie mi s-a părut ceva deosebit, se înserase, piaţa era luminată de felinare, iar lumea risipită pe scaune sau pe iarbă aplauda genul ăsta de muzică dincolo de rigiditatea unei săli de filarmonică. S-a cerut şi bis de vreo două ori, aşa că am mai avut parte de câteva piese în plus. După care, au venit pe scenă timişorenii de la Blues Doctors. Cu părere de rău, nu pot reda componenţa trupei. Dar chiar cântă blues şi încă foarte bine. Mă gândeam la H. Au avut şi piese proprii, dar au cântat şi ceva Eric Clapton. Nu m-am putut abţine să mă întreb, rhetoric, de ce dracu' sunt promovate toate nulităţile, iar ăştia nu. Cred că am mai auzit de ei, în treacăt, dar în nici un caz la vreun radio, de exemplu. M-am uitat din nou în jur şi am dat încă o notă maximă publicului. Vă spun şi de ce. Mă aşteptam ca genul ăsta de muzică să nu placă tuturor, ba unii să nici nu-l cunoască. Lucru adevărat, de altfel. Dar, la fel, mă aşteptam să reacţioneze ca atare, să respingă şi să fluiere. Ei bine, nu. Nimic de felul ăsta. Nici un fluierat, nici o huiduială. Cel mult, am văzut pe unii, mai ales puştime, care nu se puteau hotărî dacă să aplaude sau nu, priveau la scenă oarecum miraţi, acum descopereau că există şi altceva, care se putea să le placă. Şi sfârşeau prin a bate ritmul într-un fel sau altul. Am văzut că au rămas până la final şi chiar se bâţâiau pe ritm mulţi oameni trecuţi de 40 de ani, de exemplu. Mă aşezasem şi eu undeva pe iarbă şi au fost momente când am realizat că puteai uita unde eşti, nu era decât muzica, răcoarea plăcută a serii şi luminile discrete. Era perfect…
(4 august 2006)

Dintr-un jurnal (1)

Mda, mă tot gândesc ce o să fac din toamnă, aşa că încerc un mic bilanţ:

- o bună perioadă, am urât discuţiile alea cu ce vrei să fii când vei fi mare

- apoi, am vrut să fac scrimă (citeam romanele de capă şi spadă)

- după care, am vrut să fiu miliţist, mai precis criminalist (exact, citeam romane poliţiste)

- a urmat perioada când mă vedeam ghid turistic (mda, descoperisem literatura de călătorie)

- o vreme i-am scos peri albi mamei, visam să cânt la baterie sau la chitară

- mereu am urât opţiunile: liceu pedagogic, liceu sanitar

- din spirit de frondă, am făcut un liceu economic

- în continuare nu mi-era clar ce vreau, aşa că am dat la filologie

- ... am căzut, n-am avut rabdare să stau acasă un an, iar cu media cu care picasem mă puteam înscrie la administraţie publică... Singura mea întrebare a fost: se face matematică? Răspuns: nu. Buun, aici e de mine!

- ultimul an, ultima perioadă de practică, pe o terasă, la o cafea, un anunţ dintr-un ziar îmi atrage atenţia: angajăm redactor. Fie ce-o fi. Bună ziua, bla bla bla, da, adu mâine două materiale despre ce vrei tu. S-a făcut. Unul mi l-au publicat... era în '95, iată-mă-s în 2006, oarecum scârbită, fără regrete, dar la cotitură... Nu ştiu ce ar putea urma.

Am uitat câte ceva. Prin studenţie am încercat, pentru foarte-foarte scurt timp, să fac pe agentul publicitar, agentul comercial... nici o şansă, n-am răbdare şi tact pentru aşa ceva. Am încercat chiar şi secretariatul, am rezistat 4 zile mari şi late, după care am explodat, l-am trimis într-un loc cald (mă rog, în cuvinte mai puţin evidente) pe marţafoiul care se credea mare om de afaceri şi care nu avea pic de respect pentru nimeni în afară de disgraţioasa lui persoană. De-a lungul anilor de presă, m-au mai bântuit diverse idei. Avocatura, de exemplu, dar mi-a trecut relativ repede pofta de a face dreptul, cam în trei luni. Turismul (din nou), asta mă apuca periodic şi nici acum n-am scăpat de tot. Etnografia, oh, da! Pentru asta chiar mă apucasem de învăţat şi zău că nu mai ştiu de la ce mi s-a tras... O mai fi fost ceva? Mda, mai anul trecut m-am apucat singură de HTML. Trebuie să mai spun că nu e de mine?

Am senzaţia vagă că îmi scapă ceva... Stând şi scriind toate astea, iar mă imaginez fumând. H, nu ştiu pe unde eşti, dar sunt sigură că înţelegi ce vreau să spun.

Ce-mi place când se opreşte apa şi nu te anunţă nimeni. Măcar am apucat să fac cafeaua. Oare cine îi dă voie lui Mircea Badea să mai apară la teve? E atât de obositor individul ăsta. Şi dacă mai aud ceva despre Shakira... Boon, de azi îmi scot mintea din vacanţă.
(17 iulie 2006)

În fiecare zi de 18 mi-e frică. Şi sunt furioasă.
(18 iulie 2006)

Mi-am învins indiferenţa greţoasă din ultima vreme şi m-am pus la curent cu ce s-a mai întâmplat în ţară. Se pare că n-am pierdut mare lucru, doar nişte scandaluri legate de colaborările cu vestita Securitate. Mai devreme sau mai târziu, astea oricum s-ar fi întâmplat. Uneori, însă, tot mă uimeşte amploarea fenomenului, gradul de dezumanizare la care s-a ajuns atunci, în anii aceia. Atât de mulţi dobitoci printre noi. Cât de mare putea fi tentaţia de a turna pe oricine, ca să nu vezi şi reversul medaliei?! Sau cât de credibil şantajul? Curios e că şi acum sunt destui care cad în capcană. Mult prea mulţi, după tot ce s-a întâmplat. Joaca de-a spionii, oh, doamne, câtă naivitate! Îţi vinzi sufletul şi nici măcar nu ştii pe ce sau de ce.
S-a pornit o furtună...
(22 iulie 2006)

Ziceam de Fowles. Mi-l închipui ca pe genul acela de intelectual rasat pe care eu îl admir, dar cu care n-aş putea trăi. Plin de el şi foarte conştient de inteligenţa lui, dar în acelaşi timp chinuit de contradicţii pe care nu le afişează. Există unii oameni care sunt fascinanţi priviţi de la o oarecare distanţă, dar care devin insuportabili la apropiere, un anumit gen de apropiere. Prea vanitoşi ca să poată oferi ceva într-o relaţie, mult prea încântaţi de propria persoană. Şi, totuşi, extrem de sociabili, până la un punct. E tipul de care te poţi îndrăgosti foarte uşor, dar de care trebuie să fugi, ca să nu te autodistrugi. Nu am pretenţia să înţeleagă cineva ce spun, e doar o înşiruire de gânduri dilatate de căldură. Am deseori tendinţa să încerc să-mi închipui naratorii după ce şi cum scriu. Nu cred că există scriitor care se poate disocia total de ce aşterne pe hârtie, indiferent de gradul de ficţiune pe care îl strecoară...
(23 iulie 2006)

Mâine e şi aici "ziua oraşului”, asta fiind un gen de manifestare căreia eu nu îi văd rostul, un fel de zi naţională la scară mai mică. În sensul că se dibuieşte o zi din istoria respectivei localităţi, considerată de unii reprezentativă, memorabilă sau cum vreţi să îi spuneţi, şi se organizează diverse activităţi cultural-distractive sau distractiv-culturale, nu ştiu cum e mai bine spus. Pentru Timişoara, s-a ales data de 3 august (1919), când "oraşul ajunge sub stăpânire românească". Trecând peste inutilitatea unei asemenea zile, în cazul de faţă mi se pare oarecum ingrată această alegere. Spun asta gândindu-mă la faptul că Banatul poate fi numit (istoric vorbind) oricum, numai românesc nu. N-a fost românesc şi nu este nici acum românesc, decât, poate, prin prisma moldovenilor venetici. Nu vreau să mă lansez într-o detaliere în direcţia asta, pentru că nu sunt nici măcar istoric amator, dar cred că mulţi înţeleg ce vreau să spun.

Am terminat cartea lui Fowles... nu pot să o comentez acum, îţi lasă un gust ciudat, nu vreau să risc să îl definesc într-un cuvânt. Dar mi-a plăcut. O să încep Luni de fiere. Între timp, s-a înseninat, norii s-au risipit şi e o lumină liniştită, aduce cu după-amiezele de septembrie. Îmi aleargă prin minte diverse întrebări, ecouri ale lecturii încheiate:

- ce înseamnă, de fapt, suflet-pereche?

- dragostea e o închisoare? (înclin să cred că da)

- ajungem vreodată să ştim ce vrem? sau nu are importanţă?

- de ce întotdeauna unul iubeşte mai mult decât celălalt?

- cum ar fi dacă ne-am lăsa manipulaţi mai puţin de raţional?

În altă ordine de idei, trebuie să caut un instalator. Ufff, mă enervează chestiile astea banale şi imediate!
(2 august 2006)

- Ce ciudat, cateva sunete te pot face fericit… Ştii, e ca şi iubirea aia de cinci minute, pur şi simplu, simţi fericirea câteva clipe.
- Ştii cum mi se închid ochii? Nu de somn, de poftă. N-am voie cafea, că trec printr-o perioadă stomatologică. Azi n-am voie nici să fumez. Imagine that!
- Oh, nici ţigară??? Hmmm, mustăceasc ca un iepure şi mă gândesc la înlocuitori pe măsură...
(3 august 2006)

Dintr-un jurnal

Iar mi-e dor de Bucureşti… Cu Timişoara nu reuşesc să mă identific, orice aş face. Bucureştiul e haotic, e mizerabil pe alocuri, poate fi nesuferit, dar are acel ceva, amestec nedefinit de cafea turcească, parfum de Epocă, veri toride şi şerbet, terase cu iz de şuete politice, sunet de gramofon… imposibil de spus într-un cuvânt. Da, faimoasa dezordine orientală şi-a lăsat amprenta pentru totdeauna şi, oricât ne displace, face parte din noi. De partea astalaltă, Timişoara nu are arome, e mai sobră, chiar foarte rece. Te ţine la distanţă şi nu îi place să se exteriorizeze. Plăteşte tributul datorat modernizării premature şi disciplinei catolice. Totul are un rost, e practic, e ordonat, e la locul lui. Enervant de introvertit. Te obligă să te maturizezi, să nu fii copil nici o zi peste cât TREBUIE.

Ce invenţie minunată sertarele de la frigider! Am mai găsit un lapte condensat într-unul, pitit p'acolo, yeee! Mi-era lene să cobor să iau şi fără el cafeaua era prea neagră, fadă. Iar azi am o lene monumentală, nu vreau să mai ies, nu vreau să văd magazinele, vreau să zac, să ascult muzică, să scriu, să dorm (asta nu prea o să-mi iasă), să bibilesc florile de pe balcon, să-mi aduc aminte tot felul de aiureli, să umblu desculţă pe parchet, ca să mă răcoresc.

- Hmmm... Te provoc la o audiţie muzicală. De fapt... o încântare muzicală. Pot să-ţi trimit un song? Prea târziu. Am trimis deja.

- Superb. Sunt nesuferită dacă mai vreau?

Câţiva nori s-au aşezat pe soarele de mai devreme. Plouă. Se potriveşte cu trompeta.

Mda, trei luni se fac azi. Nu ştiu de ce dracu' le număr. Urăsc să fiu întrebată: Şi, cum e, te-ai obişnuit? Să mă obişnuiesc să ce, cu ce, de ce?! Stereotipuri peste stereotipuri... Mă duc la orizontală.

(13 iulie 2006)

***

- Gata, Ed, declară Raminţki, hotărât, mă îmbrac şi pornim. Dar nu aşa cum îţi închipui tu, nu, o să mergem călări pe cele două vaci ale mele.

- Ai căpiat de-a binelea! făcut Ed, speriat. Ce dracu, sînt în uniformă!

- Schimbă-te. Şi dacă vrei, pune-şi şi o decoraţie. Sau pune-le pe toate. Beizadea Maori, se încinse Raminţki, Bucureştii, în istorie, au văzut sănii trase de cerbi, domnitori călărind pe asini, cu suita de boieri ţinînd în mîini oase goale, o să înghită şi paparuda asta. Păcat că n-avem temple pe roţi, ca-n India, am fi înhămat vacile la oiştea altarului, iar noi, cocoţaţi pe uşile împărăteşti, am fi sunat din cădelinţă pe toate străzile.

Sculară vacile, le puseră căpestre de sfoară - "cordiale felicitări, glumi sumbru Raminţki, azi vă înalţ la rangul de cai" - şi le împinseră afară din grajd. Noaptea bătea pămîntul cu funii de gheaţă, roasă de turbare, copacii trosneau între fălcile ei şi pe toată întinderea aceea, în care se sfîşiau parcă plămînii lunii, trecea plutind o cegă aurie - cineva, la marginea oceanului dezlănţuit, suferind de insomnie sau de singurătate, ţinea lumina aprinsă..." (Frumoşii nebuni ai marilor oraşe)

**

- Ţi-ai schimbat culoarea la păr, ţi-ai schimbat oraşul cu 500 km, ţi-ai schimbat numele la jurnal, văd că eşti în schimbări mari de tot..., unde o să te opreşti?

- Ca s-o citez pe M, de oprit m-aş opri în Caraibe.

Urăsc weekendurile... De fapt, ele n-au nici o vină, la fel cum nici oraşele din care fug nu sunt vinovate. Eu port cu mine şi în mine contrastele astea care o să mă epuizeze într-o bună zi. Mă uitasem la nişte poze mai vechi. Acolo eram vie. Acum mă trădează ochii... Mda, până dimineaţă îmi trece. E al dracului de relaxantă melodia asta...

(14 iulie 2006)

De suflet

În sfârşit, soare.

În sfârşit, am reuşit să iau Sărbătoarea Ţapului.

Şi un ritm lăsat de Gardel, care vorbeşte un poco de la soledad.

Şi am timp să citesc, cel puţin două zile.

Iar pentru atmosfera anilor '30 trebuie să ajung aici.

Spectator

Dimineaţă cu gust de vanilie, în care gândurile îşi arogă dreptul de a atinge pleoapele adormite undeva. Oare s-au făcut simţite?
Cu fiecare gură de cafea somnul dispare şi devin tot mai lucidă. Într-un fel e bine, în altul nu. Ce înseamnă, de fapt, luciditatea? Capacitatea de a-ţi da seama că faci o tâmpenie, printre altele. Şi puterea de a te opri. Dar chiar e bine să te opreşti? Aş zice că nu întotdeauna. Dacă am fi mereu perfect lucizi, nu ar mai exista gesturile născute din visare. Totul ar fi rece, calculat...
Uneori, mi-ar plăcea să pot prinde gândurile care vin spre mine. Sau măcar să le văd. Da, efectiv să le văd. Dar să le pot vedea doar eu, nu toată lumea. Un soi de intimitate a gândurilor, la fel ca vorbitul în şoaptă.
S-a răcit cafeaua. Şi a ieşit soarele.
Într-un fel, îmi place că încă mă resimt după accident şi nu pot merge repede. Sunt ca omul invizibil, pe lângă care trec ceilalţi, grăbiţi, agitaţi, fiecare prins într-un vârtej din care nu ştie să iasă. Ieri, o pereche se certa pe cafeaua şi ţigara cu care îţi pierzi timpul; un tip zorit vorbea la telefon despre nu ştiu ce sistem; o femeie trăgea după ea o fetiţă şi o apostrofa pentru că Tu nu vezi că mă faci cu ciocolată pe pantaloni? Şi mulţi, mulţi alţii. Toţi pe fugă, toţi fără răbdare să se privească, să îşi vorbească liniştit. Un spectacol haotic. Unde vă grăbiţi, oameni? Parcă ar fi nişte roboţi defazaţi, care se lovesc unii de alţii, apoi o iau de la capăt, pornesc din nou fără să ştie exact unde vor să ajungă. E bine să poţi fi spectator, realizezi ridicolul unor situaţii...
În goana asta inutilă, ar fi surprinzător ca doi ochi să se oprească în faţa ta şi să te privească. Pur şi simplu, să se oprească şi să te privească. Ar fi o zi frumoaşă.

I've Got The World on a String

Un basm frumos (şi trist) şi o voce...

Aş mânca o pară.

Trebuie să dorm, chiar trebuie...

Revelaţie

Ah, în sfârşit, am înţeles ce se întâmplă. Cineva derulează banda în sens invers. Aşadar, urmează Valentine's Day (nu că ar avea cineva nevoie de ea), apoi revelionul, Crăciunul... iar brad, iar cozonaci, iar filmele cu Isus, iar disperare în supermarketuri, iar haine groase, iar Băsescu preşedinte, ba nu, Geoană, iar campanie electorală, iar... Nu, mulţumesc, prefer să îmi iau lumea-n cap, aşa că, pe mine mă găsiţi aici. Vă las şi vouă un song şi să mă chemaţi când or fi cireşii înfloriţi.

Dacă iubirea e răspunsul, care e întrebarea?

Alone Again Or

Walk Away

Cine a furat primăvara?

Lonely in New York

S-a spart buba şi la Caţavencu. După cum era de aşteptat.

2009 şi 2010 sunt anii în care presa românească a rămas în pielea goală.

Street drummer

He Lays in the Reins

(La Zoli)

(...) Uitase ţigările pe masă. Sorin vru să strige după el, dar era prea târziu, deja traversa strada, ţanţoş, cu aparatul atârnat de gât. Tot n-aveam ţigări, îşi zise el, luând una şi scăpărând relaxat bricheta. Scăpase repede azi, doar să nu vină Marina şi după el, cu cine ştie ce idee, mai bine s-ar grăbi să-şi termine vodca şi ar pleca. Găsea el de băut pe datorie şi în altă parte, poate la Zoli, trebuia să fie vreun cunoscut de-al lui pe acolo. La Zoli nu era un nume de crâşmă, ci doar la Zoli, pentru că aşa îl chema pe patron, care îi era bun prieten, nu doar lui, ci multora care îşi pierdeau dimineţile sau serile pe acolo. Zoli era un ungur de treabă, aşa îl considerau toţi, mereu bucuros de oaspeţi, mereu cu câte un banc la îndemână, sub tejghea, care o lăsa cu mare drag pe nevastă-sa să servească, de câte ori apăreau băieţii de la ziar, pentru că el se punea cu ei la masă. Sigur că le dădea de băut pe datorie, dar nu numai pentru asta le plăcea de el, la urma urmei, ei plăteau mereu în ziua în care promiteau, aşa că era o afacere cinstită pentru ambele părţi, ci şi pentru că era un crâşmar deştept. Ăsta ar putea fi orice, dacă ar vrea, da' nu vrea, norocu' nostru, obişnuia Nicu să zică, de câte ori avea un acces de admiraţie sinceră. În plus, Zoli era un băiat citit, asculta Dire Straits, Pink Floyd şi Frank Zappa, nu se sfia să vorbească despre politica din oraşul lor considerat mic burghez şi era discret, da, el ştia tot felul de lucruri, chiar dacă în crâşma lui nu era atmosferă de lux, avea şi clienţi subţiri, aşa că afla diverse, dar învăţase să tacă. Şi nu le afla doar de la băieţii de la ziar. Bunăoară, unul dintre clienţii lui fideli, şi el prieten bun cu aceiaşi băieţi de la ziar, era fiul unui fost ambasador, nu conta în ce ţară, dar ambasador, asta sigur. Unii poliţişti se mai opreau şi ei pe la Zoli, că doar era la doi paşi de sediul lor şi cine să se gândească să-i caute taman acolo, într-o crâşmă ştearsă, sub nasul şefilor, la o adică? Nimeni. Adică nu chiar nimeni, Sorin, de exemplu, aşa îşi găsea câte o sursă, dădea acolo peste câte un amărât retras la una mică şi, mai în glumă, mai cu aluzii la o discuţie cu şeful lui, îl făcea să-i şoptească ce se mai întâmplase, pe cine mai reţinuseră, ce mai văzuse prin dosare, nu cine ştie ce, cât să-i iasă şi lui ceva de zis la şedinţa de dimineaţă, chiar dacă până la prânz uita şi se îmbăta sau, pur şi simplu, nu reuşea să afle suficiente ca să şi scrie.
Iar lui Zoli nu-i mergea deloc rău, pentru că bodega lui avea un vad destul de bun, era la zece minute de centru, pe o stradă oarecum ferită, însă, aşa că nu-i tenta pe cei care căutau ceva pretenţios, la doi paşi de o staţie de autobus şi la cinci minute de poliţie. În dreapta, era un gang ce ducea într-o curte a unor case vechi, naţionalizate, unde se adunau zilnic nişte băieţi care încercau să pună pe picioare o trupă, o trupă rock, desigur, şi care tot de la Zoli luau de băut, apoi era o gogoşerie, apoi sediul unui partid, iar în stânga tot nişte case, până la intersecţia unde era poliţia. De altfel, nici n-avea cum să fie o atracţie pentru cei aflaţi în căutarea unui loc unde să ducă o femeie, de exemplu, pentru simplul fapt că arăta ca o bodegă dintr-o gară de provincie. Doar Sorin încerca să o atragă acolo pe Carmen, când deja avea câteva pahare în cap, îi era deschis apetitul şi n-avea suficientă energie să se gândească la un alt loc unde să îi ofere o cafea. Iar ea refuza. De fiecare dată. Strâmba din nas, îl înjura şi îşi vedea de ale ei. De câte ori să-ţi spun că nu mă duc în bombe din alea? Bine, nu era chiar bombă, dar nici un cuvânt mai apropiat, care să o descrie, situat înainte de bombă, nu prea exista. Cum intrai, în dreapta, erau câteva rafturi lungi, unde Zoli vindea pufuleţi, napolitane, ciocolată, cipsuri, zahăr, ulei, făină şi alte nimicuri pentru gospodinele care locuiau în apropiere şi cărora le era lene să meargă două străzi mai încolo, la un magazin adevărat. În stânga, era barul. Şi mesele. Şase mese lungi, metalice, ca nişte bănci vechi de şcoală, doar că mai lungi ca alea, placate cu un soi de plastic, şi scaune tot din metal, cu spătar din lemn. Cum erau pe vremuri în bodegile de la ţară. Fără feţe de masă şi alte complicaţii din astea. Imediat ce se mai răsturna câte un pahar, Zoli apărea cu o cârpă şi rezolva rapid situaţia. Şi se răsturnau, că el folosea şi pahare din plastic, se săturase să tot cumpere altele, după ce clienţii lui nu tocmai galanţi le scăpau pe jos şi le spărgeau sau le ciobeau. Numai pentru prietenii lui de la ziar aducea mereu pahare din sticlă. Pe jos era un ciment gri-murdar, geamurile mari, spre stradă, aveau doar nişte draperii grele de praf, adunate în margini, în aşa fel încât cei care dădeau pe gât una mică în grabă, aşteptând autobusul, să-l vadă când venea şi să iasă repede. Toaleta nu era nici ea una tocmai îmbietoare, iar ca să ajungi unde era trebuia să ridici o bucată de lemn care prelungea tejgheaua, în genul celor din filmele cu cowboys, să treci printr-un hol îngust, pe lângă bucătărie, apoi printr-o încăpere minusculă, un fel de birou al lui Zoli, şi, în cele din urmă, să ştii pe care perete să bâjbâi după întrerupător.
Da, avea să dea o raită pe la Zoli, se gândea Sorin, doar să vadă cum o scoate la capăt cu Carmen, nu-i vorbise deloc azi, era supărată că nu o scosese în oraş aseară. Uitase, ce să facă, pe la al treilea pahar îşi amintise că trebuia să o sune, dar amânase, iar de la al cincilea încolo nici măcar nu mai ştia ce zi era. (...)

All Would Envy