Cercuri

Începuse să ningă, ca aseară. Fulgii izbiţi de vânt se loveau încet de ferestrele studioului, albind rama metalică a geamurilor. "Dac-am mânca aici?" - am spus, deschizând un dulap transformat în cămară, unde ţineam sticle de vin, conserve, biscuiţi, ca să scap de restaurantele unde, în timp, mesele mi se păreau grozav de monotone. "Pun eu masa" - a zis ea, ducându-se la bucătărie ca să aducă mai multe farfurii ciobite, cuţite şi furculiţe desperecheate, o enormă moară de piper şi nişte pahare oribile, cu marginea aurită, pe care le câştigasem cu puşca la o tarabă de tir din Foire de Trone. Cina aceea boemă, în oraşul cu zgomote vătuite, la adăpost de vremea rea care acum se înteţea cu şuierătoare rafale, ne-a creat amândurora o impresie de imensă bunăstare; eram doi, într-un spaţiu apărat de orice lucru ingrat ce se putea petrece în exterior. Vorbeam veseli despre oameni, locuri, lucruri cunoscute de amândoi, admiraţii reciproce, episoade intime din vieţile noastre, ca şi cum am fi aparţinut aceluiaşi clan, aceleiaşi confrerii, născuţi să ne întâlnim şi să ne înţelegem. Beam vinul încet, fără să ni se urce la cap, uitând de ceas. Brusc, ea a avut o tresărire: "Ce groaznic! Am pierdut ultimul metrou! Cheamă-mi un taxi!" "Dacă e vorba să iei un taxi, n-ai de ce să te grăbeşti - am spus. Îl putem chema în orice moment..." După două ore aveam impresia că ne cunoaştem dintotdeauna. Ne tutuiam ca nişte vechi amanţi. "De ce nu rămâi să dormi aici?" - am zis. "Nu mă împiedică nimic - a spus ea, punându-şi capul pe umărul meu. Nu mă aşteaptă nimeni."

(Alejo Carpentier, Ritualul primăverii)

***
Carpentier spune lucruri aparent banale, cu o naturaleţe care te ţine între paginile cărţii, te face să uiţi de timp, de afară, de lume... Îmi dă o stare de bine.
Iar toamna asta a început frumos. Sigur că e o constatare subiectivă, dar chiar a început frumos...
O oază de linişte într-un oraş haotic şi aglomerat. O oră de evadare, pasul afară din cerc, fericiri simple.
Plouă calm. Când păşeşti afară dintr-un cerc, se formează altul, apoi altul... aşa se construiesc amintirile.

Citeam ceva pe undeva şi mă întreb iar... de ce programăm tot mai mult din ce facem? Chiar şi când mergem "în oraş", vrem să ştim din start: unde mergem? De ce trebuie să mergem undeva anume? De ce nu ne mai plimbăm, de ce vrem să ştim mereu dinainte unde o să ajungem...

somn
tentaţia pernelor moi
poftă de ciocolată caldă
the impossible dream
aş vrea un film bun