Pasul pe loc

Am văzut aseară documentarul Buena Vista Social Club, făcut de Wim Wenders. M-a impresionat... O poveste foarte frumoasă şi, probabil, unică. Oameni care au (aveau, pentru că unii au murit) muzica în sânge, Havana aşa cum e azi, săracă, mizeră, resemnarea, muzica ce pluteşte mereu peste Cuba, şi când îi e bine, şi când nu îi e bine, întâmplarea frumoasă care i-a reunit pe muzicienii cunoscuţi mai apoi ca Buena Vista Social Club... Zicea unul dintre cei care au făcut filmul: am învăţat nişte lecţii foarte subtile de la oamenii ăştia, dar foarte puternice (nu am citat exact, dar cam asta era ideea). Dacă vezi fimul, o să înţelegi. Să trăieşti o viaţă în închisoarea care e Cuba, să te împaci cu gândul că lucrurile nu se vor schimba niciodată, să te mulţumeşti cu foarte puţin, apoi, într-o bună zi, să vină cineva care crede în muzică şi în tine şi să te ducă din mizeria Havanei decăzute la aplauzele de la Carnegie Hall... Cine nu l-a prins aseară la TVR Cultural, poate să îl caute, chiar merită văzut.

Mostră.

Ziceam acum câţiva ani: să te laşi dus de val sau să raţionezi? Care e mai rea? Până la urmă, am aflat, dar aş alege la fel. O viaţă dominată de raţional e searbădă şi liniară.

Îmi plac dimineţile astea, deşi toamna va avea mereu două tăişuri pentru mine. Şi am o stare ciudată de câteva zile, de care încerc să mă scutur. Până la urmă o să reuşesc.

Nu găsesc o carte care să mă prindă.
Nu ştiu unde mi-am pus zâmbetul.
Nu găsesc portiţa să evadez un pic din oraş.
Nu (cred că) ajung acasă anul ăsta.
Nu mi-am disciplinat suficient scrisul.
Nu... prea mulţi nu, să mă îmbrâncească cineva în partea cealaltă.