Am irosit tot ce se putea irosi... Aş mai vrea o viaţă.
(5 septembrie 2006)
**
În total, cred că am dormit vreo două ore, deci am nervi nervoşi.
Cafeaua asta e... fără gust.
Ziua de azi o arunc peste umăr şi ajungă unde o vrea.
Dar am o idee, după mult timp...
(9 septembrie 2006)
**
Scriu un pic dezlanat, din cauza oboselii. Si sar de la una la alta. Am intrat azi in Domul din Mainz, care e unul dintre cele mai vechi din Germania. E... impunator, oarecum. Fiind agitatie, multa lume... nu mi-a trezit vreo emotie. Dar am facut ochii mari, cred ca din cauza boltii inalte si a statuetelor foarte mari. :)) Am vazut si o expozitie, cu tezaurul Dom-ului. Unele obiecte impresioneaza prin vechime, pur si simplu. Altele prin stralucirea opulenta. Chiar ma gandeam ca Biserica putea (poate?) concura cu orice curte regala, din punctul acesta de vedere. Mai ales cea catolica.
(9 septembrie 2006)
**
Ceva mai devreme, m-am uitat la teve, mai toate posturile locale au transmis vizita papei la Munchen (sper ca am retinut bine). Ce desfasurare de forte si cat fast pentru un singur om... Poate cel mai puternic din acest moment. Nu financiar, ci prin controlul si dominarea spirituala a maselor. La urma urmei, omenirea se rezuma la a fi o turma, in mai multe sensuri.
Ma gandesc ca as reciti unele carti despre istoria religiilor. Cu siguranta, acum as intelege si as privi altfel unele aspecte. Simt nevoia sa-mi reasez niste concepte. Fiecare varsta are perceptiile ei. Unele carti le-am citit, pur si simplu, prea devreme. Din foame de lectura, din foame de informatie... nu stiu exact; cert e ca exista diferente de intelegere.
Iar ma simt departe. Nu fizic, ci... doar departe.
(10 septembrie 2006)
**
Bon, de mâine voi fi din nou aptă fizic (aşa zic acum), aşa că o să ies la bântuială. Mainz a fost o bună bucată de vreme un loc al romanilor şi pe undeva încă e parţial în picioare un teatru roman. Vreau să-l văd. Şi mai sunt nişte 'chestii' de văzut.
În weekend, Frankfurt.
(12 septembrie 2006)
**
Intr-o zi o sa vad La Scala.
Da, sint zile in care imi trebuie atit de putin ca sa fiu fericita... Azi a fost una dintre ele. Doar cu ajutorul acelor cladiri din Wiesbaden, a atmosferei pe care o dau, nu stiu daca ma intelege cineva... nici nu cred ca are importanta asta. Am uitat de tristeti, de iluzii, de griji, de intelesuri pe care le caut unde, probabil, nu mai sint. Mi-am recompus sufletul, chiar si numai pentru o zi...
(21 septembrie 2006)
**
Sint momente cind tristetea sau alte stari asemanatoare le tratez ascultind muzica clasica. Diversa. Dar aia e doar pentru faza cind inca nu sint gata sa ies din respectiva tristete, cind ma complac in ea. In schimb, vindecarea vine cu anumite arii din anumite opere. Si cu anumite voci. Placido Domingo e una. Il ador pe omul asta. Da, opera ma scoate din orice stare proasta si ma aduce in faza de ´ridica-te si mergi!´. Nu pot sa explic de ce... e vorba despre voce, despre cum suna un duet sau un cor - imi dau fiori, de atmosfera pe care toate astea le produc intr-o sala, de eleganta, de tinuta, de costume...
(22 septembrie 2006)
**
E trist sa te maturizezi! Revoltator de trist...
(3 octombrie 2006)
**
La sfîrşitul lui noiembrie 1940, românii spuneau: "De cînd am intrat în Pactul Tripartit, mîncăm ca nemţii, avem o armată ca a italienilor, un război civil ca în Spania şi un cutremur ca în Japonia."
Un fragment mic din 'Athenee Palace', pe care am terminat-o şi care e... rezonabilă. Nu e prea mult despre Bucureştiul la care mă gîndeam eu cînd am luat-o, ci despre naziştii nemţi şi români (legionarii) din Bucureştiul acelui an. Dar e o prezentare obiectivă, fără patimă, care mi-a plăcut; undeva între beletristică şi istorie, adică un stil uşor controversat.
(17 noiembrie 2006)
**
Treceam azi pe lîngă un magazin de pantofi, iar pe vitrină era un afiş cu 'angajăm vînzătoare'. Şi, nu pentru prima dată, m-am gîndit: ce-ar fi să mă duc? Da, aş fi ca eroii din cărţile alea depăşite sau din filmele americane cu buget redus. Ar trebui să găsesc doar happy-end-ul. Problema e că nu ştiu cît aş rezista să fiu amabilă şi serioasă cînd ar veni vreuna care îşi face din cumpărarea pantofilor un scop în viaţă.
Da, nu ştiu dacă m-am gîndit la asta din teribilism sau din plictiseală sau din cauza unei senzaţii stupide care îmi dă tîrcoale. Oricum, n-am vorbit serios. Deşi uneori se mai întîmplă să alunec dintr-o extremă în alta.
(18 noiembrie 2006)
**
În prima iarnă de lucru în Bucureşti, am cunoscut o femeie în vîrstă, care m-a impresionat şi care mi-a rămas în minte. O adevărată Doamnă, Elena Rădulescu, soţia sculptorului Gir Rădulescu. Trebuie să recunosc că nu auzisem de el pînă atunci; printre altele, îi aparţin statuile din Sala tronului lui Ştefan cel Mare, de la Muzeul Naţional al Bucovinei. 'Replici' ale statuilor, ca şi multe alte lucrări ale lui, le-am văzut acasă la ei, în acea iarnă. Erau... incredibile, atîtea personaje istorice care păreau vii! De fapt, toată casa arăta ca un muzeu. Un muzeu în paragină, oarecum, dar... Mă întreb ce s-o fi ales de ele şi de casă. Nici măcar nu ştiu dacă Elena Rădulescu mai trăieşte. Cînd am întîlnit-o, împlinise 80 de ani şi era singură pe lume, Gir murise. Aşa am şi ajuns la ea, urmare a faptului că nu mai avea pe nimeni. Era inclusă într-un program social al primăriei sectorului 2 şi a unei companii mari (de ţigări), program de care m-am ocupat timp de mai multe luni, pentru că ziarul la care lucram avea un contract de publicitate cu firma. 'Înţelegerea' era ca, de două ori pe săptămînă, să merg la cîte unul dintre bătrînii din program, să stau de vorbă cu el şi să îi scriu povestea. În felul ăsta am dat de femeia despre care spun. Trăia într-o casă foarte mare, plină de sculpturi şi picturi... însă totul era neglijat, prăfuit, părăginit. Pentru că nu mai avea pe nimeni, iar statul uitase că lucrările soţului ei sînt rispite prin diverse muzee. Îmi pare rău că nu mai ţin minte cum se numeşte strada, deşi cred că aş şti să ajung acolo... În vremurile ei 'de glorie', casa arăta, probabil, impresionant; mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci şi să o văd.
Iar Elena Rădulescu mi-a lăsat o impresie foarte puternică, prin demnitate. Era bătrînă, singură, se mişca destul de greu, acceptase ajutorul celor de la primarie (bani de medicamente şi o masă caldă pe zi), dar încă mai avea atît de multă demnitate! Am stat de vorbă cu ea cîteva ore şi aş mai fi stat, dacă nu trebuia să mă întorc la lucru. Mi-a povestit tot felul de lucruri despre viaţa lor, despre vremurile de altădată, cu detalii multe-multe, am făcut un tur al casei... aş fi putut să o ascult zile în şir, era ca o carte vorbită. Am revăzut-o de două ori. O dată, cînd i-am dus ziarul şi pozele făcute. Şi a doua oară cu cîteva zile înainte de Crăciun, cînd m-am dus să îi duc (de la mine) un cozonac, o sticlă de vin şi încă nişte mărunţişuri. A fost atît de bucuroasă cînd m-a văzut!... După care, deşi am vrut să o mai vizitez, n-am mai putut. Şi mi-a părut foarte rău. Totuşi, măcar după ce m-am 'eliberat', trebuia să o caut...
Mai devreme cotrobăiam prin nişte lucruri mai vechi şi am dat peste unele chestii din perioada aia.
În iarna aceea cred că am aflat poveştile a peste 25 de bătrîni singuri. A fost o experienţă interesantă... Atunci am învăţat o grămadă de lucruri despre oameni, în general, şi despre bătrîneţea în singurătate, în special. Toţi trecuseră prin diverse momente neplăcute; în unele cazuri rămăsese doar unul, dar au fost şi cazuri în care mai trăiau amîndoi, numai că nu se mai aveau decît unul pe celălalt. Însă, acum mă gîndesc... din punct de vedere al căsniciilor... toţi au avut poveşti frumoase, fericite. Au avut de suferit în alt sens, dar au rezistat împreună.
Mda, îmi pare rău că nu mai am notiţele de atunci. Şi îmi pare rău că ne gîndim foarte rar la alţii.
(21 noiembrie 2006)
**
Ieri mergeam agale şi m-am trezit fredonînd 'I’m singing in the rain...', o pornire în contrast cu starea în care eram. Şi mi-am controlat pofta de a schiţa cîţiva paşi de dans. Oamenilor li se pare deja normal să vadă pe cineva vorbind singur pe stradă dar, cu siguranţă, te iau drept nebun dacă dansezi.
(30 noiembrie 2006)
(5 septembrie 2006)
**
În total, cred că am dormit vreo două ore, deci am nervi nervoşi.
Cafeaua asta e... fără gust.
Ziua de azi o arunc peste umăr şi ajungă unde o vrea.
Dar am o idee, după mult timp...
(9 septembrie 2006)
**
Scriu un pic dezlanat, din cauza oboselii. Si sar de la una la alta. Am intrat azi in Domul din Mainz, care e unul dintre cele mai vechi din Germania. E... impunator, oarecum. Fiind agitatie, multa lume... nu mi-a trezit vreo emotie. Dar am facut ochii mari, cred ca din cauza boltii inalte si a statuetelor foarte mari. :)) Am vazut si o expozitie, cu tezaurul Dom-ului. Unele obiecte impresioneaza prin vechime, pur si simplu. Altele prin stralucirea opulenta. Chiar ma gandeam ca Biserica putea (poate?) concura cu orice curte regala, din punctul acesta de vedere. Mai ales cea catolica.
(9 septembrie 2006)
**
Ceva mai devreme, m-am uitat la teve, mai toate posturile locale au transmis vizita papei la Munchen (sper ca am retinut bine). Ce desfasurare de forte si cat fast pentru un singur om... Poate cel mai puternic din acest moment. Nu financiar, ci prin controlul si dominarea spirituala a maselor. La urma urmei, omenirea se rezuma la a fi o turma, in mai multe sensuri.
Ma gandesc ca as reciti unele carti despre istoria religiilor. Cu siguranta, acum as intelege si as privi altfel unele aspecte. Simt nevoia sa-mi reasez niste concepte. Fiecare varsta are perceptiile ei. Unele carti le-am citit, pur si simplu, prea devreme. Din foame de lectura, din foame de informatie... nu stiu exact; cert e ca exista diferente de intelegere.
Iar ma simt departe. Nu fizic, ci... doar departe.
(10 septembrie 2006)
**
Bon, de mâine voi fi din nou aptă fizic (aşa zic acum), aşa că o să ies la bântuială. Mainz a fost o bună bucată de vreme un loc al romanilor şi pe undeva încă e parţial în picioare un teatru roman. Vreau să-l văd. Şi mai sunt nişte 'chestii' de văzut.
În weekend, Frankfurt.
(12 septembrie 2006)
**
Intr-o zi o sa vad La Scala.
Da, sint zile in care imi trebuie atit de putin ca sa fiu fericita... Azi a fost una dintre ele. Doar cu ajutorul acelor cladiri din Wiesbaden, a atmosferei pe care o dau, nu stiu daca ma intelege cineva... nici nu cred ca are importanta asta. Am uitat de tristeti, de iluzii, de griji, de intelesuri pe care le caut unde, probabil, nu mai sint. Mi-am recompus sufletul, chiar si numai pentru o zi...
(21 septembrie 2006)
**
Sint momente cind tristetea sau alte stari asemanatoare le tratez ascultind muzica clasica. Diversa. Dar aia e doar pentru faza cind inca nu sint gata sa ies din respectiva tristete, cind ma complac in ea. In schimb, vindecarea vine cu anumite arii din anumite opere. Si cu anumite voci. Placido Domingo e una. Il ador pe omul asta. Da, opera ma scoate din orice stare proasta si ma aduce in faza de ´ridica-te si mergi!´. Nu pot sa explic de ce... e vorba despre voce, despre cum suna un duet sau un cor - imi dau fiori, de atmosfera pe care toate astea le produc intr-o sala, de eleganta, de tinuta, de costume...
(22 septembrie 2006)
**
E trist sa te maturizezi! Revoltator de trist...
(3 octombrie 2006)
**
La sfîrşitul lui noiembrie 1940, românii spuneau: "De cînd am intrat în Pactul Tripartit, mîncăm ca nemţii, avem o armată ca a italienilor, un război civil ca în Spania şi un cutremur ca în Japonia."
Un fragment mic din 'Athenee Palace', pe care am terminat-o şi care e... rezonabilă. Nu e prea mult despre Bucureştiul la care mă gîndeam eu cînd am luat-o, ci despre naziştii nemţi şi români (legionarii) din Bucureştiul acelui an. Dar e o prezentare obiectivă, fără patimă, care mi-a plăcut; undeva între beletristică şi istorie, adică un stil uşor controversat.
(17 noiembrie 2006)
**
Treceam azi pe lîngă un magazin de pantofi, iar pe vitrină era un afiş cu 'angajăm vînzătoare'. Şi, nu pentru prima dată, m-am gîndit: ce-ar fi să mă duc? Da, aş fi ca eroii din cărţile alea depăşite sau din filmele americane cu buget redus. Ar trebui să găsesc doar happy-end-ul. Problema e că nu ştiu cît aş rezista să fiu amabilă şi serioasă cînd ar veni vreuna care îşi face din cumpărarea pantofilor un scop în viaţă.
Da, nu ştiu dacă m-am gîndit la asta din teribilism sau din plictiseală sau din cauza unei senzaţii stupide care îmi dă tîrcoale. Oricum, n-am vorbit serios. Deşi uneori se mai întîmplă să alunec dintr-o extremă în alta.
(18 noiembrie 2006)
**
În prima iarnă de lucru în Bucureşti, am cunoscut o femeie în vîrstă, care m-a impresionat şi care mi-a rămas în minte. O adevărată Doamnă, Elena Rădulescu, soţia sculptorului Gir Rădulescu. Trebuie să recunosc că nu auzisem de el pînă atunci; printre altele, îi aparţin statuile din Sala tronului lui Ştefan cel Mare, de la Muzeul Naţional al Bucovinei. 'Replici' ale statuilor, ca şi multe alte lucrări ale lui, le-am văzut acasă la ei, în acea iarnă. Erau... incredibile, atîtea personaje istorice care păreau vii! De fapt, toată casa arăta ca un muzeu. Un muzeu în paragină, oarecum, dar... Mă întreb ce s-o fi ales de ele şi de casă. Nici măcar nu ştiu dacă Elena Rădulescu mai trăieşte. Cînd am întîlnit-o, împlinise 80 de ani şi era singură pe lume, Gir murise. Aşa am şi ajuns la ea, urmare a faptului că nu mai avea pe nimeni. Era inclusă într-un program social al primăriei sectorului 2 şi a unei companii mari (de ţigări), program de care m-am ocupat timp de mai multe luni, pentru că ziarul la care lucram avea un contract de publicitate cu firma. 'Înţelegerea' era ca, de două ori pe săptămînă, să merg la cîte unul dintre bătrînii din program, să stau de vorbă cu el şi să îi scriu povestea. În felul ăsta am dat de femeia despre care spun. Trăia într-o casă foarte mare, plină de sculpturi şi picturi... însă totul era neglijat, prăfuit, părăginit. Pentru că nu mai avea pe nimeni, iar statul uitase că lucrările soţului ei sînt rispite prin diverse muzee. Îmi pare rău că nu mai ţin minte cum se numeşte strada, deşi cred că aş şti să ajung acolo... În vremurile ei 'de glorie', casa arăta, probabil, impresionant; mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci şi să o văd.
Iar Elena Rădulescu mi-a lăsat o impresie foarte puternică, prin demnitate. Era bătrînă, singură, se mişca destul de greu, acceptase ajutorul celor de la primarie (bani de medicamente şi o masă caldă pe zi), dar încă mai avea atît de multă demnitate! Am stat de vorbă cu ea cîteva ore şi aş mai fi stat, dacă nu trebuia să mă întorc la lucru. Mi-a povestit tot felul de lucruri despre viaţa lor, despre vremurile de altădată, cu detalii multe-multe, am făcut un tur al casei... aş fi putut să o ascult zile în şir, era ca o carte vorbită. Am revăzut-o de două ori. O dată, cînd i-am dus ziarul şi pozele făcute. Şi a doua oară cu cîteva zile înainte de Crăciun, cînd m-am dus să îi duc (de la mine) un cozonac, o sticlă de vin şi încă nişte mărunţişuri. A fost atît de bucuroasă cînd m-a văzut!... După care, deşi am vrut să o mai vizitez, n-am mai putut. Şi mi-a părut foarte rău. Totuşi, măcar după ce m-am 'eliberat', trebuia să o caut...
Mai devreme cotrobăiam prin nişte lucruri mai vechi şi am dat peste unele chestii din perioada aia.
În iarna aceea cred că am aflat poveştile a peste 25 de bătrîni singuri. A fost o experienţă interesantă... Atunci am învăţat o grămadă de lucruri despre oameni, în general, şi despre bătrîneţea în singurătate, în special. Toţi trecuseră prin diverse momente neplăcute; în unele cazuri rămăsese doar unul, dar au fost şi cazuri în care mai trăiau amîndoi, numai că nu se mai aveau decît unul pe celălalt. Însă, acum mă gîndesc... din punct de vedere al căsniciilor... toţi au avut poveşti frumoase, fericite. Au avut de suferit în alt sens, dar au rezistat împreună.
Mda, îmi pare rău că nu mai am notiţele de atunci. Şi îmi pare rău că ne gîndim foarte rar la alţii.
(21 noiembrie 2006)
**
Ieri mergeam agale şi m-am trezit fredonînd 'I’m singing in the rain...', o pornire în contrast cu starea în care eram. Şi mi-am controlat pofta de a schiţa cîţiva paşi de dans. Oamenilor li se pare deja normal să vadă pe cineva vorbind singur pe stradă dar, cu siguranţă, te iau drept nebun dacă dansezi.
(30 noiembrie 2006)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu