Am răsfoit un pic ziarele şi am dat de un articol care... să te laşi vrăjit de un anarhist de stânga azi... chiar nu învăţăm nimic din istorie?
În plus, îmi amintesc ce spunea cineva: forţa nu a inventat niciodată nimic, pentru că se crede autosuficientă. Cât se poate de adevărat. Aviz admiratorilor lui El Comandante, de exemplu.
Iar eu m-am pricopsit din nou cu ariciul ăla în gât, nici eu nu învăţ; şi n-am dormit aproape deloc; şi trebuie să beau ceai în loc de cafea... foarte trist.
Insomniile mele sunt populate mereu de gânduri, multe gânduri, şiruri de gânduri care mă întorc în timp sau mă duc într-un ipotetic viitor dorit, de cele mai multe ori imposibil de realizat. Ca atare, în dimineţile de după ele sunt foarte obosită.
Printre altele, azi noapte mi-am amintit cum era cândva de 15 august. Poate că încerc să rememorez aici mai târziu (nu e o promisiune).
Iar pentru diseară mi-am găsit filmul. La TVR. De pe la nouă. Abia acum am văzut că scenariul e al lui Cabrera Infante, autorul celor Trei tigri trişti, cartea de care m-am îndrăgostit anul ăsta...
Citeam ce scria dimineaţă o prietenă despre o femeie în vârstă şi mă gândeam: da, nu e puţin lucru să ştii să îmbătrâneşti frumos, să nu îţi alterezi sufletul. Pentru că la bătrâneţe sufletul transpare pe chip şi în gesturi. La unii e senin, păstrează respect şi graţie, la alţii e impregnat de igrasia urii.
De ce uneori oamenii nu au curaj să îşi vorbească?
Mi-e dor de veselia aromată a duminicilor de acasă.
ritmul leneş pentru acum, nu merge nimic mai alert încă
dor
aş vrea un balon
linişte, respiraţii ţinute, separate de tăişul distanţei
zâmbete nevăzute
paşi laterali, dorinţă ţinută pe margine de gând
totuşi
În plus, îmi amintesc ce spunea cineva: forţa nu a inventat niciodată nimic, pentru că se crede autosuficientă. Cât se poate de adevărat. Aviz admiratorilor lui El Comandante, de exemplu.
Iar eu m-am pricopsit din nou cu ariciul ăla în gât, nici eu nu învăţ; şi n-am dormit aproape deloc; şi trebuie să beau ceai în loc de cafea... foarte trist.
Insomniile mele sunt populate mereu de gânduri, multe gânduri, şiruri de gânduri care mă întorc în timp sau mă duc într-un ipotetic viitor dorit, de cele mai multe ori imposibil de realizat. Ca atare, în dimineţile de după ele sunt foarte obosită.
Printre altele, azi noapte mi-am amintit cum era cândva de 15 august. Poate că încerc să rememorez aici mai târziu (nu e o promisiune).
Iar pentru diseară mi-am găsit filmul. La TVR. De pe la nouă. Abia acum am văzut că scenariul e al lui Cabrera Infante, autorul celor Trei tigri trişti, cartea de care m-am îndrăgostit anul ăsta...
Citeam ce scria dimineaţă o prietenă despre o femeie în vârstă şi mă gândeam: da, nu e puţin lucru să ştii să îmbătrâneşti frumos, să nu îţi alterezi sufletul. Pentru că la bătrâneţe sufletul transpare pe chip şi în gesturi. La unii e senin, păstrează respect şi graţie, la alţii e impregnat de igrasia urii.
De ce uneori oamenii nu au curaj să îşi vorbească?
Mi-e dor de veselia aromată a duminicilor de acasă.
ritmul leneş pentru acum, nu merge nimic mai alert încă
dor
aş vrea un balon
linişte, respiraţii ţinute, separate de tăişul distanţei
zâmbete nevăzute
paşi laterali, dorinţă ţinută pe margine de gând
totuşi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu