Îmi place foarte mult arhitectura din Piaţa Operei, clădirile sunt vechi, dar îngrijite, armonioase. E un amestec de sobru şi culoare - din loc în loc vezi la geamuri jardiniere cu muşcate. Cred că am mai spus-o, stând aici, România îţi poate părea departe, poţi uita unde eşti. E foarte relaxant.
Ce m-a mai surprins plăcut uitându-mă la mesele teraselor erau cuplurile trecute de prima tinereţe. Da, mulţi oameni dincolo de 45 de ani, mergând probabil până spre 65-70. Cupluri distinse, nu prin haine scumpe, ci prin ţinută, prin aerul demn şi relaxat în acelaşi timp. E genul acela de detaşare pe care ţi-l dă un anumit stil de viaţă lipsit de mojicie, de isterii, obişnuinţa cu respectul pentru ceilalţi... chestii de felul ăsta. Dincolo, la terasele din Piaţa Unirii, vezi mai mult tineret. Dar aici, în Operei, e un amestec interesant de vârste.
(9 iulie 2006)
**
Am terminat cartea. Patru sute şi ceva de pagini (din 570) să cuplezi un bărbat cu o femeie...
Citeam ieri istorioarele clădirilor din Piaţa Operei şi m-a surprins faptul că încă de atunci primăria nu dădea voie locuitorilor să-şi construiască locuinţele chiar de capul lor. Deci exista de pe vremea aia un tip de disciplină necunoscut mie şi necaracteristic românilor. Tocmai pentru că aici erau mai mult alte naţii decât români. Faimoasa disciplină nemţească. Recunosc, la început, unele lucruri mi s-au părut ciudate, nefiind familiarizată cu ele. Dar încep să mă obişnuiesc şi încep să le înţeleg. E foarte important să nu te situezi pe o poziţie ofensivă când vrei să te integrezi sau cel puţin să te adaptezi undeva. E o atitudine autodistructivă. Am învăţat lecţia asta în Bucureşti, deşi nu mi-am dat seama decât după ce am plecat.
(10 iulie 2006)
**
Ciudat, când am plecat am abandonat aproape toate lucrurile practice, dar am luat Frumoşii nebuni... şi Medelenii, de exemplu. Şi alte câteva cărţi de suflet, o inutilă statuetă cu Nefertiti, colecţia de rebusuri Flacăra, pozele, un dinozaur din pluş ... mda, sunt tare.
- Ţi-ai schimbat culoarea la păr, ţi-ai schimbat oraşul cu 500 km, ţi-ai schimbat numele la jurnal. Văd că eşti în schimbări mari de tot.... Unde o să te opreşti?
- Ca s-o citez pe M, de oprit m-aş opri în Caraibe.
(14 iulie 2006)
**
Citeam ceva şi mi-am amintit că cel care a reuşit să îmi trezească interesul pentru etnografie a fost unul dintre profi, un tip extraordinar. Pe de o parte, l-am urât pentru sutele de conjugări pe care ni le dădea la franceză, pe de alta îl adoram la cursurile de Cultură şi civilizaţie şi la cel de Limba română... era (sper că mai e) o veritabilă enciclopedie ambulantă. De la el am căpătat plăcerea pentru etimologie, de exemplu, şi mai apoi povestea cu etnografia. Ba chiar mă apucasem să învăţ pentru admitere. Numai că pe vremea aia îmi zbura mintea la altele, prinsesem gustul ziarelor... Că tot veni vorba, acum îmi amintesc tot felul, un alt prof, cel de literatură, mă bătea la cap să mă întorc la filologie. Mă vedea critic literar.
N-a fost să fie nici una, nici alta. A fost cum am vrut eu.
(18 iulie 2006)
**
Am terminat cartea lui Fowles... nu pot să o comentez acum, îţi lasă un gust ciudat, pe care nu vreau să risc să îl definesc într-un cuvânt. Dar mi-a plăcut.
Între timp s-a înseninat, norii s-au risipit şi e o lumină liniştită, aduce cu după-amiezile de septembrie. Încă îmi aleargă prin minte diverse întrebări, ecouri ale lecturii încheiate:
- ce înseamnă, de fapt, suflet-pereche?
- dragostea e o închisoare? (înclin să cred că da)
- ajungem vreodată să ştim ce vrem? sau nu are importanţă?
- de ce întotdeauna unul iubeşte mai mult decât celălalt?
- cum ar fi dacă ne-am lăsa manipulaţi mai puţin de raţional?
(2 august 2006)
**
Ştii, toată lumea aşteaptă garanţii de fericire când ia o decizie, într-o direcţie sau alta. Şi asta nu se poate.
(21 august 2006)
**
Alergături, cumpărături, căldură, am luat un cd doar pentru că mi-a plăcut titlul unei melodii. Mă rupe foamea şi mă opresc să respir la o pizza, deşi nu mă încântă, dar e aproape. Mă uit în jur şi constat că doar eu sunt singură la masă. E chiar reconfortant, nu te simţi obligat să faci conversaţie, nu te întreabă nimeni 'la ce te gândeşti?'.
(24 august 2006)
**
La austrieci a trebuit să coborâm şi să mergem ca vitele cu paşaportele în mână, la ştampilat. După vamă, la ceva vreme, am oprit din nou pentru mâncare, cafea, dezmorţeală. Era un popas care mi-a rămas în minte... foarte drăguţă clădirea care adăpostea un restaurant, un fast-food, cafenea, poate şi motel (nu sunt sigură), un magazin cu diverse. Aici mi-a rămas gândul la munţii de îngheţată dintr-o vitrină. Nu mi-era poftă, dar mi-a plăcut mult cum arăta. Iar interiorul, nu ştiu cum, emana disciplină şi cochetărie, în acelaşi timp.
Nu mai ştiu exact cât era ceasul, dar se apropia înserarea şi era cam răcoare. Zona era una cu dealuri, de un verde ireal. Ceilalţi bântuiau prin magazin sau prin restaurant. Eu nu simţeam nevoia de nimic, aşa că m-am îndreptat spre marginea platoului şi m-am aşezat pe iarbă, spre dealuri. Câtă linişte... Erau parţial... parcelate (nu găsesc alt cuvânt acum, ştiu că sună aiurea), dar într-un fel atât de ordonat! Până la perfecţiune. Era şi o vilă pe undeva, dar şi ea se încadra perfect acolo, stătea cuminte, ca să zic aşa. Nu ştiu cum să explic, parcă şi dealurile alea erau disciplinate... Mi-am dat seama, brusc: prea multă perfecţiune pentru mine. Nu cred că pot să suport... Mă simţeam ca şi atunci când într-o cameră toate sunt prea la locul lor şi te apucă pofta să tragi un şut la un scaun sau la orice altceva, ca să dispară impresia aia de nemişcare, de inerţie. Da, acum îmi amintesc, se vedea apusul. Aş mai fi stat...
(29 august 2006)
**
M-am retras in pat, intre perne, cu un laptop in brate... mi-e lene sa umblu la setarile de limba, asa ca n-am diacritice. Inca mai am din cafeaua de dupa pranz. Ma uit la cartea de langa mine, dar parca nu mi se face sa citesc. Printre jaluzele patrunde un pic din lumina mohorata de afara. Pana si sa dorm îmi pare un efort. ´Lumea´pare atat de departe...
In clipa asta, pragmatismul meu zace lenes si face loc visarii. Desi tot nu stiu: sa te rupi de toti si de toate si sa traiesti visul sau sa faci ce ´trebuie´? In general, daca faci in asa fel incat sa nu-i dezamagesti pe ceilalti, vei fi tu dezamagit. Si atunci? Unde e echilibrul?
Si iar ma intreb: oare cati oameni mai au nevoie de credinta sa mearga inainte?
(3 septembrie 2006)
Ce m-a mai surprins plăcut uitându-mă la mesele teraselor erau cuplurile trecute de prima tinereţe. Da, mulţi oameni dincolo de 45 de ani, mergând probabil până spre 65-70. Cupluri distinse, nu prin haine scumpe, ci prin ţinută, prin aerul demn şi relaxat în acelaşi timp. E genul acela de detaşare pe care ţi-l dă un anumit stil de viaţă lipsit de mojicie, de isterii, obişnuinţa cu respectul pentru ceilalţi... chestii de felul ăsta. Dincolo, la terasele din Piaţa Unirii, vezi mai mult tineret. Dar aici, în Operei, e un amestec interesant de vârste.
(9 iulie 2006)
**
Am terminat cartea. Patru sute şi ceva de pagini (din 570) să cuplezi un bărbat cu o femeie...
Citeam ieri istorioarele clădirilor din Piaţa Operei şi m-a surprins faptul că încă de atunci primăria nu dădea voie locuitorilor să-şi construiască locuinţele chiar de capul lor. Deci exista de pe vremea aia un tip de disciplină necunoscut mie şi necaracteristic românilor. Tocmai pentru că aici erau mai mult alte naţii decât români. Faimoasa disciplină nemţească. Recunosc, la început, unele lucruri mi s-au părut ciudate, nefiind familiarizată cu ele. Dar încep să mă obişnuiesc şi încep să le înţeleg. E foarte important să nu te situezi pe o poziţie ofensivă când vrei să te integrezi sau cel puţin să te adaptezi undeva. E o atitudine autodistructivă. Am învăţat lecţia asta în Bucureşti, deşi nu mi-am dat seama decât după ce am plecat.
(10 iulie 2006)
**
Ciudat, când am plecat am abandonat aproape toate lucrurile practice, dar am luat Frumoşii nebuni... şi Medelenii, de exemplu. Şi alte câteva cărţi de suflet, o inutilă statuetă cu Nefertiti, colecţia de rebusuri Flacăra, pozele, un dinozaur din pluş ... mda, sunt tare.
- Ţi-ai schimbat culoarea la păr, ţi-ai schimbat oraşul cu 500 km, ţi-ai schimbat numele la jurnal. Văd că eşti în schimbări mari de tot.... Unde o să te opreşti?
- Ca s-o citez pe M, de oprit m-aş opri în Caraibe.
(14 iulie 2006)
**
Citeam ceva şi mi-am amintit că cel care a reuşit să îmi trezească interesul pentru etnografie a fost unul dintre profi, un tip extraordinar. Pe de o parte, l-am urât pentru sutele de conjugări pe care ni le dădea la franceză, pe de alta îl adoram la cursurile de Cultură şi civilizaţie şi la cel de Limba română... era (sper că mai e) o veritabilă enciclopedie ambulantă. De la el am căpătat plăcerea pentru etimologie, de exemplu, şi mai apoi povestea cu etnografia. Ba chiar mă apucasem să învăţ pentru admitere. Numai că pe vremea aia îmi zbura mintea la altele, prinsesem gustul ziarelor... Că tot veni vorba, acum îmi amintesc tot felul, un alt prof, cel de literatură, mă bătea la cap să mă întorc la filologie. Mă vedea critic literar.
N-a fost să fie nici una, nici alta. A fost cum am vrut eu.
(18 iulie 2006)
**
Am terminat cartea lui Fowles... nu pot să o comentez acum, îţi lasă un gust ciudat, pe care nu vreau să risc să îl definesc într-un cuvânt. Dar mi-a plăcut.
Între timp s-a înseninat, norii s-au risipit şi e o lumină liniştită, aduce cu după-amiezile de septembrie. Încă îmi aleargă prin minte diverse întrebări, ecouri ale lecturii încheiate:
- ce înseamnă, de fapt, suflet-pereche?
- dragostea e o închisoare? (înclin să cred că da)
- ajungem vreodată să ştim ce vrem? sau nu are importanţă?
- de ce întotdeauna unul iubeşte mai mult decât celălalt?
- cum ar fi dacă ne-am lăsa manipulaţi mai puţin de raţional?
(2 august 2006)
**
Ştii, toată lumea aşteaptă garanţii de fericire când ia o decizie, într-o direcţie sau alta. Şi asta nu se poate.
(21 august 2006)
**
Alergături, cumpărături, căldură, am luat un cd doar pentru că mi-a plăcut titlul unei melodii. Mă rupe foamea şi mă opresc să respir la o pizza, deşi nu mă încântă, dar e aproape. Mă uit în jur şi constat că doar eu sunt singură la masă. E chiar reconfortant, nu te simţi obligat să faci conversaţie, nu te întreabă nimeni 'la ce te gândeşti?'.
(24 august 2006)
**
La austrieci a trebuit să coborâm şi să mergem ca vitele cu paşaportele în mână, la ştampilat. După vamă, la ceva vreme, am oprit din nou pentru mâncare, cafea, dezmorţeală. Era un popas care mi-a rămas în minte... foarte drăguţă clădirea care adăpostea un restaurant, un fast-food, cafenea, poate şi motel (nu sunt sigură), un magazin cu diverse. Aici mi-a rămas gândul la munţii de îngheţată dintr-o vitrină. Nu mi-era poftă, dar mi-a plăcut mult cum arăta. Iar interiorul, nu ştiu cum, emana disciplină şi cochetărie, în acelaşi timp.
Nu mai ştiu exact cât era ceasul, dar se apropia înserarea şi era cam răcoare. Zona era una cu dealuri, de un verde ireal. Ceilalţi bântuiau prin magazin sau prin restaurant. Eu nu simţeam nevoia de nimic, aşa că m-am îndreptat spre marginea platoului şi m-am aşezat pe iarbă, spre dealuri. Câtă linişte... Erau parţial... parcelate (nu găsesc alt cuvânt acum, ştiu că sună aiurea), dar într-un fel atât de ordonat! Până la perfecţiune. Era şi o vilă pe undeva, dar şi ea se încadra perfect acolo, stătea cuminte, ca să zic aşa. Nu ştiu cum să explic, parcă şi dealurile alea erau disciplinate... Mi-am dat seama, brusc: prea multă perfecţiune pentru mine. Nu cred că pot să suport... Mă simţeam ca şi atunci când într-o cameră toate sunt prea la locul lor şi te apucă pofta să tragi un şut la un scaun sau la orice altceva, ca să dispară impresia aia de nemişcare, de inerţie. Da, acum îmi amintesc, se vedea apusul. Aş mai fi stat...
(29 august 2006)
**
M-am retras in pat, intre perne, cu un laptop in brate... mi-e lene sa umblu la setarile de limba, asa ca n-am diacritice. Inca mai am din cafeaua de dupa pranz. Ma uit la cartea de langa mine, dar parca nu mi se face sa citesc. Printre jaluzele patrunde un pic din lumina mohorata de afara. Pana si sa dorm îmi pare un efort. ´Lumea´pare atat de departe...
In clipa asta, pragmatismul meu zace lenes si face loc visarii. Desi tot nu stiu: sa te rupi de toti si de toate si sa traiesti visul sau sa faci ce ´trebuie´? In general, daca faci in asa fel incat sa nu-i dezamagesti pe ceilalti, vei fi tu dezamagit. Si atunci? Unde e echilibrul?
Si iar ma intreb: oare cati oameni mai au nevoie de credinta sa mearga inainte?
(3 septembrie 2006)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu