Tango in Ebony

Bucurie

Mi-am găsit cartea de suflet

Kandidaten

Trecătoare

Am visat că am primit o scrisoare. Una clasică, scrisă de mână. Nici nu ţin minte de când nu am mai văzut aşa ceva...

Am ochii obosiţi, n-am dormit destul. Mergea un pic mai mult zahăr la cafeaua asta… Mai ştii ce ziceam la un moment dat? Că mi-am jucat sufletul la poker şi l-am pierdut? Poker sentimental.

Mă gândeam... oarecum, îi invidiez pe ăia doi care au venit să schimbe uşa. Ei ştiu doar o treabă, dar e una şi bună. Şi văd zilnic alţi oameni, mai trag o ţigară la o vorbă cu ei, mai măsoară un toc de uşă, mai beau o bere. Viaţă simplă. Da, ştiu, iar vorbesc prostii. Dar chiar sunt momente când îmi doresc genul ăsta de simplitate şi de linişte.

Uneori, mă întreb dacă aş fi vrut ca lucrurile să se petreacă altfel. Unele, poate că da. Cele mai multe cred că nu.

Sunt obosită.
Unul dintre paradoxurile mele: nu sufăr singurătatea, dar mereu o aleg. Întotdeauna vine un moment când fug. Şi ştii de ce mi-e cel mai frică? Nu ştie nimeni...

Din când în când, pianul sună atât de clar că îţi pătrunde până în suflet şi lasă urme.

Într-un fel, cred că mi-am construit un soi de mansardă imaginară, în care las să intre foarte puţini oameni, doar cei pe care îi simt într-un fel anume. E mai confortabil aşa, nu sunt nevoită să mă tot explic, să mă tot justific.

Ora la care Dumnezeu intră călare în Cişmigiu şi împarte alune veveriţelor.

Ieri, am comunicat cu lumea, după o vreme de izolare. Am răspuns la telefon, am scris e-mailuri, am pornit messengerul şi am răspuns celor care au vrut să vorbească. Altfel spus, am socializat. Şi mi-am dat seama că a fi singur e o stare. Sau o senzaţie. Cel mult. Ca aceea de foame. Oamenii nu sunt fericiţi neapărat că sunt unii lângă alţii. Ei iubesc doar ideea de împreună. Iar când o materializează tânjesc după altceva.

Mi-am invitat gândurile la o cafea şi încerc să stau de vorbă cu ele. Dar nu prea mă ascultă. Sentimente contradictorii trag de mine azi şi fiecare îşi revendică partea. O zbatere fugară de pleoape şi tot ce mai ieri părea simplu azi e complicat. Şi sunt momente când înclin să cred că fericirea e puterea de a nu-ţi dori nimic.

În mijlocul cafelei s-a format un cerc de spumă, o mică insulă plutitoare, care în curând o să dispară... Efemeritate aromată. În cameră e aproape întuneric, doar monitorul luminează un colţ. Şi e linişte, o nefirească linişte. Pentru că acum muzica tace. Dar îmi aud gândurile tropăind; dacă s-ar opri pentru câteva clipe, doar câteva clipe în care să-mi fur porţia de odihnă.

Fragile

Playlist

Un posibil (început de) playlist pentru zilele în care îţi spui că nu e suficient soare p'afară, aşa că te împingi de la spate, mai faci o cafea, apeşi play şi te pui pe treabă.

Tobago Tango

Fela Kuti Aye

Mona

Wayfaring Stranger

What Have I Got To Do

Goodnight Ladies

Whistle for the Choir

13th star

Prison on Route 41

Cafeneaua Pas-Parol

„În septembrie 1982, începeam al treilea an de stagiu, ca profesor de istorie, într-un sat din judeţul Călăraşi. Naveta (mergeam cu autobuzul, cu trenul şi cu bicicleta) părea un coşmar dintr-un roman şi, deseori, nu realizam realitatea decît prin modul în care ea concura cu ficţiunea macabră. Colegii şi prietenii îmi spuneau, însă, „nu mai e mult, îţi dai definitivatul şi apoi gata, eşti liber, îţi cauţi un post, ceri un transfer, ţi se deschide drumul în presă…”. Cuvîntul DEFINITIVAT îmi devenise, însă, insuportabil. Pentru că nu voiam, de fapt, să-mi dau DEFINITIVATUL într-un mod de existenţă care mi se părea subuman. Am renunţat, brusc, la cel de-al treilea an, salvator, m-am refugiat în casa părinţilor mei, de la Rădăuţi, şi am scris acest roman. Despre intelectualul încolţit de istorie. N-a fost chip să-l public, atunci, la Editura Albatros, unde îl depusesem. Apoi a venit exilul adevărat, în septembrie 1987.”

Aşa s-a născut primul roman al lui Matei Vişniec. Într-un fel oarecum vag, diluat, întâmplările din carte se petrec undeva în Nord (o toponomie care trimite, de fapt, la un loc mult mai exact: Valea Albă, Bălţi), înainte de începerea celui de-al doilea război mondial. Spun diluat pentru că, în realitate, cartea trimite la teroarea anilor de comunism, la individul îngrădit al acelor ani, care trebuie să-şi caute libertatea într-o altă realitate, una paralelă cu cea imediată. O societate absurdă, un mecanism de viaţă aberant, care dictează dialogurile, trasează personajele şi impune atmosfera de film în film.

Continuarea aici.

Casa lui Dostoievski

Începută pe străzile unui Santiago de Chile din anii ’50, povestea lui Edwards te poartă apoi prin Parisul boem al anilor ’60-’70, după care ajungi în Havana stăpînită de revoluţionarii lui Castro, pentru ca, în final, cercul să se închidă şi să revii în Chile, în zilele în care Pinochet ajungea la putere.

Personajul central este unul simbolic intitulat Poetul, secondat de prietenii lui, scriitori sau nu, figuri pitoreşti şi colorate, care-şi trăiesc laolaltă beţiile, încercările de a scrie şi poveştile de dragoste.

Continuarea aici.

Il pagliaccio

Stereotipii

Am observat ceva, mergând cu trenul. Peste tot, în câmp, pe dealuri, pe unde erau chiar şi doar câteva case risipite, se iţea câte o biserică. Sunt zone unde aproape totul e în paragină, numai ici-colo se vede câte ceva funcţional, dar avem biserici. Multe biserici. Prea multe, zic eu. Om fi chiar atât de credincioşi? Mda, nu ştiu, e ciudat.

În tren, am auzit diverse discuţii, aproape toate despre faimosul occident. N-am găsit bilet la cuşetă, aşa că am venit la vagon normal. Clasa I, dar vagon normal, adică am stat în fund mai bine de 12 ore! Toţi, fie că erau intelectuali (încă o etichetare la modă, care mă irită), ţărani sau ce or mai fi fost ei, absolut toţi din aşa-zisul compartiment în care eram povesteau ce au văzut afară. Da, se pare că asta făcea toată lumea: un fel de navetă între România şi afară, fie că era vorba de Ungaria, Italia, Spania, Germania, Franţa, Portugalia sau Canada. Sincer, am fost surprinsă, ştiam că e un fenomen, dar nu eram conştientă de amploarea lui. Şi, brusc, m-am simţit defazată, ca şi atunci când te trezeşti cu maşina pe un drum cu sens unic iar tu eşti singurul care merge pe sensul interzis... Pur şi simplu, m-am simţit ruptă de realitate, pierdută pe drum, rămasă de căruţă, nu ştiu care e expresia cea mai potrivită.

În dreapta mea, pe partea cealaltă a culoarului, erau un sculptor şi un cuplu de... unii, nu ştiu ce erau, care discutau şi ei despre peripeţiile lor pe afară. La un moment dat, sculptorul povestea că îşi dusese cu el şi nevasta, în perioada când avea nişte expoziţii prin Germania, iar femeia se apucase să cumpere de acolo diverse produse pe care apoi le vindea în ţară. Nu chestii deosebite, ci aceleaşi lucruri care în primii ani după 1989 compuneau micul trafic: ciocolată, cafea, săpunuri şi altele de felul ăsta. Că de acolo le lua ieeeftiiin. Noa, nu foaaarte ieftin, da’, oricum, îi ieşeau nişte bani când le dădea aici! explica sculptorul senin şi cu un puternic accent ardelenesc. Şi mă gândeam, la dracu’, oare când o să scăpăm de mania asta a bişniţei?! Dacă şi acum mai facem asta, când găseşti orice şi aici şi când preţurile nu prea mai diferă... Încă mai am amici care mă întreabă: De ce nu îi spui lui X să îţi aducă nu-ştiu-ce din-nu-ştiu-care-ţară? Pentru simplul fapt că nu mai suntem în '86, ci în 2006, le găsesc şi la noi. Da, da' alea-s mai bune! sună, invariabil, argumentarea. Nu pot să sufăr chestiile astea...

(...)

Mă laşi să mă ascund azi în spatele pleoapelor tale? O să stau cuminte...
Da, geamurile astea dezgolite arată ciudat. Parcă ar fi un film rusesc.
Am câteva idei, dar încă nu le dau de cap.
Uite, acum aş vrea să dorm. De ce nu pot dormi şi eu dimineaţa, ca toţi oamenii normali?! Poate pentru că eu nu sunt un om normal?
Mi-e dor de Cişmigiu.
Ştii ce mi-ar plăcea acum? Să fim undeva la munte, departe de lumea asta stupid de grăbită, să îmi beau cafeaua în răcoarea balconului, în timp ce tu încă dormi, iar apoi să mă întorc lângă căldura ta şi să mă lipesc de tine.
Mai am două guri de cafea, apoi decid încotro o iau.

Mergeam ieri pe stradă şi mă uitam la mulţimea grăbită în diverse direcţii. O lume tristă, în esenţă, prin monotonia gesturilor, o lume care e convinsă că ştie să trăiască, dar care e prinsă în stereotipii. Nişte sclavi cu iluzia că sunt liberi. Da, dacă s-ar reinventa sclavia, ar fi perfect pentru ei, nu i-ar mai speria timpul liber de care fug. Şi-au făcut o adevărată profesie din asta.

(...)

Nu mă întreba de ce aş vrea asta, că nu pot să explic coerent. S-a întâmplat să îmi dau seama în timp. Ştii, toate chestiile bune se întâmplă în timp. Cel puţin aşa se zice... Sunt lucruri pe care nu le înţeleg şi oricâte întrebări mi-aş pune e degeaba. Dar am observat ceva. În ultimele săptămâni am încercat să fiu în rând cu lumea, să fac ce trebuie, să nu mă mai piş contra vântului. Ei bine, nu merge. Reuşesc o vreme, după care simt că nu mai pot. Să trăiesc doar pentru alţii, după regulile lor? Nu pot. Nu pe termen lung. Pe cuvânt că am încercat. Nu ştiu, ăsta o fi rostul meu, să rătăcesc fără să-mi găsesc locul... Nu prea mă mai sperie chestia asta. Şi mereu mă duc singură la locul de dat cu capul. Nu mă pot dezobişnui.

Sway

Ritualul primăverii

O carte construită în jurul unui balet rusesc: Ritualul primăverii, al lui Igor Stravinski. O poveste de dragoste dintre o rusoaică şi un cubanez care se cunosc pe un tărâm neutru, care se apropie şi se depărtează în ritmul ciudat al lui Stravinski. 1, 2, 3, 1 şiiiii 2 şiiiii 3... paşii care compun istorisirea unor suflete care se lovesc în dansul lor ba de războiul civil spaniol, ba de al doilea război mondial, ba de revoluţia cubaneză. Şi peste toate revine obsesiv revoluţia rusă, care o urmăreşte peste tot prin lume pe eroina principală.

Totuşi, povestea celor doi, precum celebrul balet rusesc, este doar scheletul pe care se contruieşte o întreagă lume. Şi spun o întreagă lume fără să exagerez, pentru că, prin ochii autorului şi prin vocile personajelor, eşti purtat prin Benicassim, Valencia, Paris, Havana, New York şi altele. Vezi lumea boemă a Europei, burghezia ipocrită a Havanei, indiferenţa şi detaşarea americană, isteria adusă în Cuba de pretinsa revoluţie... Cu detalii, multe detalii, care se înşurubează în jurul câtorva personaje care urcă şi coboară, plutesc sau se chircesc, în funcţie de aceeaşi muzică rusească ce nu vrea să se lase abandonată.

Va reuşi Vera să pună în scenă Ritualul primăverii la Havana? Într-o Havană unde negrii erau cei mai buni dansatori, dar încă aveau pecetea sclaviei pe piele, burghezia trăia într-o lume paralelă, iar revoluţionarii nu cunoşteau decât calea violenţei? O va regăsi Enrique după ce o va pierde? Cum va fi înţeleasă libertatea, în cele din urmă? Desigur, trebuie să ajungi la finalul cărţii, ca să afli.

Şi mai e muzica, multe detalii despre muzică şi dans. La început, m-am mirat, mi-era greu să cred că un scriitor poate fi atât de bine documentat în privinţa asta. Mai apoi am aflat că Alejo Carpentier a fost şi muzicolog. Foarte mult mi-a plăcut şi felul în care scrie din perspectiva unei femei, pentru că o parte din poveste e spusă prin vocea rusoaicei Vera. Nu mulţi bărbaţi fac asta atât de credibil.

Iată cum este văzut New York de către Enrique, architect cubanez trăit mult pe bătrânul continent european: Ucenicul de arhitect din mine era enorm de interesat de New York - ar fi fost imposibil să fie altfel – dar, mai mult decât toate celelalte, de ceea ce eu numeam aspectul său teratologic. Aici se rezolvaseră, pentru prima dată, probleme fără precedent în istoria arhitecturii; dar în ceea ce se realizase, în ceea ce era vizibil şi tangibil, oraşul era o ilustrare a tot ceea ce n-ar fi trebuit să se facă într-un viitor guvernat de o anume înţelepciune urbanistică. Oraşul avea farmec, atmosferă şi personalitate, fără îndoială; dar netăgăduita lui putere de seducţie se datora aspectului fenomenal, tumultuos şi anormal. Era un oraş care te scoatea din ţâţâni – iertată-mi fie expresia banală -, şi ajungeam să mă întreb cum de există oameni care pot trăi normal (mâncând, citind, visând, făcând dragoste...) undeva unde totul se împotriveşte întâlnirii omului cu el însuşi, într-o aglomerare de construcţii inegale, de case fără stil şi de alte case, amestec al tuturor stilurilor din trecut, aliniate de un destin aleatoriu, de-a lungul unor străzi unde pietonul dispare, ca esenţă şi existenţă, târât, înghiontit, prostit sau zorit de o mulţime într-o goană perpetuă. (...) Şi, colac peste pupăză, la asta se adăuga o Publicitate atotputernică, invadatoare, ocupând, în numele legii pirateriei, toată suprafaţa, tot spaţiul disponibil – poate luminos, poate respirabil – cu agresiunile ei perpetue, cu divertismente, înştiinţări, strigăte de alarmă, insinuări, sloganuri, jingles, constrângeri şi somaţii: cumpără-mă, preferă-mă, cere-mă, hotărăşte-te pentru mine, nu te lăsa înşelat... (...) Şi seara era avalanşa, rush-ul unei întregi funcţionărimi, vlăguită, epuizată, stoarsă, care, cu chipuri de oameni ce blestemă ceasul când s-au născut, aleargă, aleargă mereu - în aşteptarea curselor de mâine, şi de poimâine, şi de luna viitoare, şi de anul care vine - spre gurile de subway etc. etc. etc., împingând, călcând în picioare, înghiontind, în timp ce deasupra, sus, jos, la aparatele de radio, la megafoane, răsună, asemeni unui cânt de viaţă şi speranţă, notele iniţiale ale Simfoniei a V-a de Beethoven...

Pe de altă parte, Havana: Îngustimea străzilor - străzi suficient de largi, totuşi, pentru trecerea trăsurilor şi echipajelor - departe de a fi fost o greşeală de sistematizare, răspundea logicei preocupări ca trotuarele însorite să fie acoperite repede de prelungitele umbre ale caselor din faţă. Pe lângă asta, străzile strâmte – aproape toate din Havana Veche – canalizau, conduceau briza, transformându-se în adevărate hornuri de aerisire. Interioarele, în schimb, erau spaţioase, înalte, cu ieşiri largi spre patio, cu uşi şi ferestre cu geamuri policrome, care îndeplineau funcţia acelor brise-soleil ale lui Le Corbusier. Arhitectură perfect funcţională, concepută de meşterii constructori ai Coloniei, când, în lume, încă nu se vorbea de "funcţionalitate".

Şi multe, multe altele. Mi-e greu să vorbesc despre o carte care închide în ea o lume... Pentru că aş vrea să spun tot, dar nu am cum, pentru că e spus deja în ea. Cu alte cuvinte, trebuie citită.
Pot să spun doar că Ritualul primăverii a intrat într-un ipotetic top cinci al cărţilor care îmi plac. Şi e foarte dificil să fac un astfel de top, pentru că am atâtea cărţi care mi-au intrat în suflet...

Iarna la Lisabona

Închipuiţi-vă un film alb-negru al anilor ‘40 sau poate ’60 sau '80 sau... nu contează foarte mult perioada, pentru că lumea creată de Antonio Muñoz Molina poate fi plasată aproape oriunde în timp, importantă este atmosfera.

Iarna la Lisabona este o poveste de dragoste obsesivă, ca o nesfârşită improvizaţie de jazz, care se ţese între San Sebastián, Madrid şi Lisabona. De altfel, jazzul chiar e prezent în carte şi impune ritmul schimbător în care e scrisă. Un pianist care se îndrăgosteşte de o femeie căsătorită, un tablou de Cézanne care dispare, un traficant de tablouri, urmăriri pe străzi întunecoase şi lucind a ploaie, baruri înecate în fum şi lumină difuză… din toate astea se compune istorisirea poveştii care te acaparează, pentru că simţi cum intri şi tu în atmosfera creată de Muñoz Molina.

Impresia de lume suspendată undeva într-un timp oarecare e dată şi de felul în care sunt spuse întâmplările. Există mai multe versiuni, mai multe voci, pe când unele întâmplări nici nu se ştie cum s-or fi petrecut în realitate, o recunoaşte chiar autorul-narator…

Personajele sunt minuţios construite, deşi mai mult conturate, ca un desen în creion. Artistul singuratic, femeia fatală, gangsterul enervat de discuţiile despre filme şi cărţi, pe care nu le înţelege… La fel e şi povestea de dragoste, care mai mult se insinuează, e mai degrabă închipuită, pentru că protagoniştii ei îndrăgesc mai mult ideea de iubire care se naşte între ei graţie sufletelor care caută un punct de sprijin şi nu iubirea ca atare.

Iar jazzul e prezent nu doar prin muzică în sine, nu doar prin pianistul erou principal, ci şi, cum spuneam, prin ritmul în care aflăm povestea, când lent, când alert, ca în romanele poliţiste, când sincopat, când şoptit. Până când lucrurile se aşează, se leagă, afli ce voiai să ştii, iar la final te simţi ca un spectator al unui film clasic, film noir, spun unii, aprinzi o ţigară, iei un pahar cu gin şi ieşi pe balcon, încercând să îţi închipui oraşul obsesiv al lui Muñoz Molina: Lisabona.

Cartea are şi o ecranizare, din 1992, realizată cu participarea lui Dizzie Gilespie.

Lili Marlene

(Tardive) înţelegeri

În anul doi, Gheorghe Glodeanu, care îmi era profesor, îmi dădea o carte a lui, cu o dedicaţie: În speranţa întîlnirii pe tărîmurile criticii literare. În ultimul an, mă angajam la un ziar, eram foarte încântată, credeam că lumea poate fi schimbată. El era dezamăgit de alegerea mea. Abia în ultimii ani am înţeles de ce...

Mi-ar plăcea să îl revăd.

I Love Paris

Plushenko la Bucureşti

Medley

Închisoare

un film

un song

o carte

Februarie nebun e pleonasm? Cu siguranţă că da... Iar combinaţia de alb-roşu-verde e ideală.

Totuşi, să te explici şi să ţii cont sau să mergi pe mâna ta?

Ţi s-a întâmplat vreodată să vezi o imagine într-un film sau într-un reportaj sau într-un documentar sau... naiba mai ştie unde, nu contează, oricum... şi să SIMŢI, da, chiar să simţi mirosul, senzaţia, briza, răcoarea nisipului seara, acel ACUM, exact la fel, la o intensitate identică? Şi să îţi vină să ieşi pe uşă, să pleci şi să nu te mai uiţi înapoi, să nu-ţi pese că unii te cred nebun, să nu te justifici, să nu... Să nu.

Când alţii te ţin prizonier, evadezi, cauţi cu disperare ieşirea, geamul spart. Dar când eşti propriu-ţi prizonier, ce faci?

Aer parfumat cu portocale. Trompeta lui Chris Botti. Căşti. Lumină discretă. Oboseală. Pleoape îngândurate. Linişte tăiată de muzică. Vise sub formă de cuburi alb-negru. Gust de catifea.

Cred că am mâncat prea multă ciocolată.

Suflete-pereche

Ţii minte ce ziceam despre sufletele-pereche? Că sunt condamnate să rătăcească departe unul de altul şi doar din când în când se apropie şi se înfioară reciproc? Cele care reuşesc mai mult fac dovada că există fericire. Dar asta chiar se întâmplă vreodată? Există vreun caz? Eu nu ştiu vreunul...

Am bântuit o vreme pe afară, „cu treburi”, şi e foarte cald. Sunt bucăţi de oraş unde mă simt bine şi aici. Doar bucăţi mici. Dar cred că aşa e oriunde. Nu ştiu să existe un loc în care să poţi spune că ţi-e în întregime confortabil şi relaxant. Lumea îşi făcea poze prin Piaţa Operei. Cândva, îmi doream şi eu, acum nu mai vreau. Apucătură de turist eşuat. Şi e la modă, toată lumea are câte o cameră foto, pe care o chinuie în fel şi chip, fiecare pretinzând că şi-a descoperit brusc o pasiune şi că are talent în imortalizat chipuri sau bucăţi de viaţă.
Mi-e foame, dar n-am chef să mănânc.
Aş putea să adorm pe vocea senzuală a Lisei.
Sufletele cum se găsesc unul pe altul?
Mi-e somn... Mă laşi să-mi odihnesc cuvintele lânga tine?
Tentaţia să plec şi să nu spun unde pot fi găsită e uneori atât de mare... O fi laşitate?

Mă duc să-mi culc nedumeririle.

(...)

A venit o veste care nu mă bucură şi în clipa asta îmi doresc să fiu fumător. Aş ieşi la o ţigară, pe balcon, şi mi-aş îneca în fum pornirea nervoasă de a înjura.

Şi mă întrebam de unde nevoia să scriu ce simt. La vedere. Cred că e instinctul de a căuta ce am pierdut. Ades, rămânem fără părţi din suflet şi apoi rătăcim căutându-le. Când scrii, speri, conştient sau nu, să citească cineva care simte la fel, un alt suflet care poate completa partea ta pierdută de suflet. La urma urmei, cred că aşa ne-am găsit şi noi, nu? Şi orice întâlnire de felul ăsta, între două suflete, e un moment de împlinire. Indiferent cât înseamnă acel „moment” cuantificat în timp. Importantă e împlinirea.
Da, decizie finală: o să plec din oraşul ăsta. Am pierdut nişte vreme, well... se putea şi mai rău.

Din ciclul "topul lucrurilor care mă enervează"

În ultimele luni, în topul lucrurilor care mă calcă pe bătături au urcat vertiginos (clişeu, ştiu) traducerile proaste ale unor cărţi şi greşelile de ortografie din aceleaşi cărţi. Altfel, cărţi bune, unele chiar foarte bune. Dar... spune-ţi, acolo unde ar trebui să fie spuneţi, formula de politeţe acolo unde chiar nu e cazul - să zici campusul său, vorbind despre campusul unui institut; de ce să zici său şi nu lui sau să sari peste, că n-ar fi nicio problemă... Sau: într-o propoziţie se foloseşte perfect compus, în următoarea imperfect, iar peste câteva rânduri prezent. Prin câte mâini o fi trecut cartea asta şi n-a zgâriat pe nimeni la ureche...

Şi mi-e ciudă, chiar îmi place cartea şi sunt sigură că în original sună mult mai bine.

Les Parapluies de Cherbourg

My Drag

Povestea evreului din Linz îmi pare un demers inutil ca scop şi inutil de elaborat. Şi cred că se caută explicaţii în direcţii greşite. Revin cu detalii când termin cartea.

Flugten

Cruel

Tango Delle Rose

Asocieri

Las gustul plăcut amărui al ginului să îmi invadeze gâtul, în timp ce îmi rotesc privirea în jur. Toate mesele sunt pline, e un fum de abia vezi, amplificat de lumina difuză şi de gălăgia care te invadează din toate părţile. Frânturi de discuţii, care de care mai aprinse, toţi vorbesc tare, în speranţa că vor acoperi sunetele scoase de ceilalţi. Când sunt preocupaţi să argumenteze ceva, oamenii uită de inhibiţii, privirile sunt mult mai expresive, ca şi cum ar vrea să-ţi pătrundă în creier, să întărească ceea ce spune gura, mâinile gesticulează ca într-un dans, corpul devine o maşinărie parcă acţionată de o cheiţă din alea cum aveau jucăriile cândva. Iar fumul... fumul pare să participe cumva la discuţii, prin formele ciudate pe care le ia, încă din clipa în care scapă printre buze. Un contur în veşnică schimbare. Aş putea urmări ore în şir pe cineva care fumează. Mă fascinează gesturile care însoţesc fumatul, au o expresivitate aparte. Citisem pe undeva un comentariu despre fimele lui Wong Kar-Wai, în care se spunea că el a asociat magistral fumul de ţigară iubirii, felului vag şi imprecis în care ea prinde viaţă şi apoi, pe nesimţite, se destramă. La fel ca fumul de ţigară. Mi-a plăcut mult ideea.

(...)

Noaptea trecută am bântuit după muzică, până spre dimineaţă. Am simţit nevoia de altceva, pentru că unele muzici prea s-au impregnat în mine şi am ajuns să fac gesturi dovedit inutile şi depăşite. Aşa că aveam nevoie de ceva neutru, de ceva găsit de mine, care să nu-mi spună nimic dincolo de sunet, să nu îmi amintească de nimeni. A fost ca o întrecere cu mine şi doar noaptea puteam să o fac... Întotdeauna am funcţionat mai bine noaptea. Noaptea învăţam, noaptea scriam, noaptea citeam, noaptea ascultam muzică; paradoxal, noaptea văd şi aud totul mai clar. Ştiu, există diverse explicaţii ştiinţifice pentru toate astea, dar nu mă interesează, pentru că alea sunt tipare şi nu sufăr să fac parte din statistici. Am convingerea că în fiecare dintre noi există un detaliu care ne diferenţiază şi cred în detaliul ăla.
Am ajuns din nou într-un punct în care trebuie să fac o selecţie a intenţiilor, să renunţ la unele şi să păstrez doar ce vreau să concretizez. Şi, pentru a nu ştiu câta oară, s-ar putea să pornesc iar contra curentului, oricât m-ar dezaproba unii sau alţii.

Aproape am terminat prima cafea şi îmi dă târcoale o luciditate tăioasă. E unul dintre momentele în care e bine să fiu lăsată în pace, pentru că nu sunt dispusă să-mi reprim cinismul. Şi nici să zâmbesc înţelegător gesturilor tardive. Dacă cineva m-a îngenuncheat, nu înseamnă că m-a învins. Da, ochii o să păstreze o urmă din slăbiciune, dar atât.

Văd că nu mi s-au trezit vecinii. Începusem să mă obişnuiesc cu lălăiala lor matinală.

De prin presă. Tipărită sau nu

- Cre'că cei de la Hotnews şi-au zis că e vremea să facă şi ei ce face toată presa românească, adică să urce într-o barcă, oricare o fi ea. Altfel nu-mi explic de ce Tapalagă a lăsat la o parte orice subtilitate şi ne spune cât se poate de negru pe alb că ar trebui să facem nişte plecăciuni în faţa marinarului, pentru povestea cu scuturile americane. Omul e chiar nervos, foloseşte cuvinte grele, cum ar fi trivializări şi stupefiant, vorbind despre cei care nu s-au prins din prima că e cazul să facă temenele. Sigur, dacă ar privi lucrurile un pic mai reţinut şi mai echilibrat, cum îi şade bine unui ziarist, articolul n-ar mai semăna cu o... chestie ieftină.

- Fără legătură cu subiectul anterior (deşi unii sunt capabili s-o vadă; legătura), Lacul lebedelor pe gheaţă, în 14 aprilie.

- Am dat de o crâşmă cu un concept interesant, pe lângă care am trecut, probabil, de o grămadă de ori, fără să ştiu. Sigur, dacă articolul ar spune şi unde e, ar fi mai convingător. Oricum, de văzut.

- Un interviu care mi-a plăcut.

- Despre jazz în România - de citit. Şi se poate vorbi mult pe tema asta, poate mă hazardez într-o bună zi...

- Despre noi şi despre alţii, cu sinceritate.

- Şi despre originea omului, cu umor.

Gata, mi-am luat porţia de informaţie, mă pot întoarce la lucruri mai plăcute.

Ce poţi face când ţi-e al naibii de dor de un loc?

Linişte

Da, nu e puţin lucru să ştii cum să îmbătrâneşti, să nu îţi alterezi sufletul. Pentru că la bătrâneţe sufletul transpare pe chip şi în gesturi. La unii e senin, păstrează respect şi graţie, la alţii e schimonosit, impregnat cu igrasia urii.

Azi nu m-a sunat nimeni, ciudată linişte... Reconfortantă.

Aseară, am adormit pe canapea, la televizor, cu ochelarii pe nas. Era un film, nu mai ştiu cum se numea. Ştiu doar că situaţia era inedită, dar actorii şterşi, iar asta ştirbea din efect. De ce nu ne plac actorii banali? Şi lumea e plină de oameni banali, de ce în film ni se pare ciudat?

Nu mai ninge, a fost doar o tentativă. Zăpadă nereuşită. A rămas doar frigul.

Cred că şi fericirile sunt de mai multe feluri. Şi de mai multe dimensiuni. Fizice şi temporale dimensiuni. Unele mici, altele mari, unele de o lună, altele de o clipă... Unele le conştientizezi chiar când se întâmplă, iar altele abia peste ani. Avantajul e că peste ani poţi face slalom printre amintiri, să te opreşti doar la cele plăcute şi să treci ca fulgerul de repede pe lângă alea dureroase. Dezavantajul, că îţi doreşti să retrăieşti fericirile alea de cândva, pe care atunci nu le realizai. Şi să le retrăieşti nu oricum, ci la intensitatea pe care o meritau. Iar asta nu mai e posibil. Şi atunci te mulţumeşti să închini un zâmbet în cinstea lor, poate să laşi o lacrimă să le mângâie, semn al recunoştinţei, tardivă dar necesară atingere...

Când alunecam spre somn, am făcut nişte legături, mai mult au venit de la sine, de fapt... De ce uneori oamenii nu au curaj să îşi spună unii altora adevărul? Şi, încă o dată, întreb: poate cineva să iubească două persoane în acelaşi timp?
Imperceptibil, oarecum, miroase a gardenii.

Postcards From Paraguay

Patricia

Avem Companie Naţională de Autostrăzi, da' n-avem autostrăzi. Să mai spună cineva că n-avem simţul umorului...

Je l'aime Je l'aime

Stafii

Nu, nu am nimic, încerc doar să văd lucrurile la rece. Încerc. E bine ca uneori să-ţi asumi condiţia de spectator; îţi permite să vezi obiectiv, să te distanţezi şi să laşi ridicolul unei situaţii să-ţi sară în ochi, să nu îl mai împingi la o parte. Atunci, de pe poziţia relaxată a spectatorului, poţi râde. Şi nu oricum, ci în hohote, un râs adevărat, eliberator. Un râs dezbrăcat de falsitatea măştilor, pe ritmul căruia poţi începe iar să cânţi şi să dansezi în ploaie.

Până acum, am murit şi am renăscut de mai multe ori. Dar nu cred că mai vreau nici să mor, nici să renasc. Vreau doar să trăiesc. Simplu. Azi. Fără ieri şi fără mâine. Adio, iluzie, de azi te cobor la rangul pe care îl meriţi, acela de himeră care nu are niciodată curajul să-şi trăiască propria viaţă, ci doar bucăţi furate de la alţii.

Noiembrie ăsta are ceva nefiresc, de primăvară scăpată de la balamuc, în halat dungat. Azi mi-e poftă de zăpadă, mi-e poftă să ningă cu fulgi mari şi zăpăciţi. Şi mi-e dor de globul meu de sticlă în care ningea când îl scuturai; da, un kitsch drăguţ, pe care nu ştiu pe unde l-am rătăcit. Pe unde am trecut, am lăsat câte ceva; de la mine şi din mine. Dacă nu încetez, într-o bună zi o să mă trezesc că nu mă mai pot recompune. O să fiu doar o nălucă, o amintire cu miros de toamnă şi cafea, care se întrupează ici şi colo, pe genele obosite ale unui visător, pe zâmbetul ironic al aşilor din mâneca unui trişor, pe buzele calde ale cuiva surprins de o zăpadă rătăcită în octombrie sau pe degetele printre care îţi scapă un vis.

Încă nu m-am obişnuit cu serile astea lungi, cu întunericul furişat prea devreme; prizonierat domestic la care consimţi păcălindu-te că îţi face plăcere. Iar azi am văzut o tipă ambalată frumos, genul care îţi fură ochii, eram într-un magazin de haine. Dar când a început să vorbească la telefon, cu un vocabular redus la minimum, ceva între prost gust, vulgaritate şi accent de mahala bucureşteană, îmi venea să-i zic: Struneşte-ţi, cucoană, cârdul de ciori care îţi iese pe gură! Unde era armonia? Tocmai, că nu era.

(...)

Plimbarea mea e fără ţintă, aşa că las paşii să meargă în voia lor. În fond, asta înseamnă plimbare, nu? Obişnuita aglomeraţie de pe Magheru se rezumă azi la câţiva nostalgici ce rătăcesc la fel ca mine, de dragul ninsorii care a mai estompat nuanţele de gri ale clădirilor. Magazinele închise, cu vitrinele uşor prea încărcate, îţi dau impresia unor case abandonate de stăpânii plecaţi pe fugă într-o scurtă vacanţă. Nici chioşcurile cu ziare nu sunt deschise toate. Doar cafenelele şi fast-food-urile par privilegiate şi au parte de veselia zgomotoasă a celor care le-au preferat confortului de acasă. Parcă aş intra şi eu la o cafea caldă, dar nu văd nici un loc liber la o masă de lângă un geam, să pot privi lumea... Trec mai departe. Câţiva puşti zumzăie vesel în faţă la Patria. N-am apucat să văd ce film rulează. Oare de ce nu i-or fi schimbat numele? Patria. Are ecouri comuniste... Unii spun că e ipocrizie să vrei să ştergi urmele trecutului. Dar vine o vreme când unele lucruri chiar trebuie indexate, clasate, puse într-un raft şi lăsate acolo doar pentru istorie. Nu e ipocrizie să vrei să te eliberezi de o povară ce îţi apasă sufletul şi nu te lasă să mergi înainte. E doar sinceritate. Nevoia de a spune cu voce tare că vrei să trăieşti, că nu vrei să rătăceşti printre stafii.