Trecătoare

Am visat că am primit o scrisoare. Una clasică, scrisă de mână. Nici nu ţin minte de când nu am mai văzut aşa ceva...

Am ochii obosiţi, n-am dormit destul. Mergea un pic mai mult zahăr la cafeaua asta… Mai ştii ce ziceam la un moment dat? Că mi-am jucat sufletul la poker şi l-am pierdut? Poker sentimental.

Mă gândeam... oarecum, îi invidiez pe ăia doi care au venit să schimbe uşa. Ei ştiu doar o treabă, dar e una şi bună. Şi văd zilnic alţi oameni, mai trag o ţigară la o vorbă cu ei, mai măsoară un toc de uşă, mai beau o bere. Viaţă simplă. Da, ştiu, iar vorbesc prostii. Dar chiar sunt momente când îmi doresc genul ăsta de simplitate şi de linişte.

Uneori, mă întreb dacă aş fi vrut ca lucrurile să se petreacă altfel. Unele, poate că da. Cele mai multe cred că nu.

Sunt obosită.
Unul dintre paradoxurile mele: nu sufăr singurătatea, dar mereu o aleg. Întotdeauna vine un moment când fug. Şi ştii de ce mi-e cel mai frică? Nu ştie nimeni...

Din când în când, pianul sună atât de clar că îţi pătrunde până în suflet şi lasă urme.

Într-un fel, cred că mi-am construit un soi de mansardă imaginară, în care las să intre foarte puţini oameni, doar cei pe care îi simt într-un fel anume. E mai confortabil aşa, nu sunt nevoită să mă tot explic, să mă tot justific.

Ora la care Dumnezeu intră călare în Cişmigiu şi împarte alune veveriţelor.

Ieri, am comunicat cu lumea, după o vreme de izolare. Am răspuns la telefon, am scris e-mailuri, am pornit messengerul şi am răspuns celor care au vrut să vorbească. Altfel spus, am socializat. Şi mi-am dat seama că a fi singur e o stare. Sau o senzaţie. Cel mult. Ca aceea de foame. Oamenii nu sunt fericiţi neapărat că sunt unii lângă alţii. Ei iubesc doar ideea de împreună. Iar când o materializează tânjesc după altceva.

Mi-am invitat gândurile la o cafea şi încerc să stau de vorbă cu ele. Dar nu prea mă ascultă. Sentimente contradictorii trag de mine azi şi fiecare îşi revendică partea. O zbatere fugară de pleoape şi tot ce mai ieri părea simplu azi e complicat. Şi sunt momente când înclin să cred că fericirea e puterea de a nu-ţi dori nimic.

În mijlocul cafelei s-a format un cerc de spumă, o mică insulă plutitoare, care în curând o să dispară... Efemeritate aromată. În cameră e aproape întuneric, doar monitorul luminează un colţ. Şi e linişte, o nefirească linişte. Pentru că acum muzica tace. Dar îmi aud gândurile tropăind; dacă s-ar opri pentru câteva clipe, doar câteva clipe în care să-mi fur porţia de odihnă.