miercuri, 31 august 2011
marți, 30 august 2011
Dintr-un jurnal
Îmi place foarte mult arhitectura din Piaţa Operei, clădirile sunt vechi, dar îngrijite, armonioase. E un amestec de sobru şi culoare - din loc în loc vezi la geamuri jardiniere cu muşcate. Cred că am mai spus-o, stând aici, România îţi poate părea departe, poţi uita unde eşti. E foarte relaxant.
Ce m-a mai surprins plăcut uitându-mă la mesele teraselor erau cuplurile trecute de prima tinereţe. Da, mulţi oameni dincolo de 45 de ani, mergând probabil până spre 65-70. Cupluri distinse, nu prin haine scumpe, ci prin ţinută, prin aerul demn şi relaxat în acelaşi timp. E genul acela de detaşare pe care ţi-l dă un anumit stil de viaţă lipsit de mojicie, de isterii, obişnuinţa cu respectul pentru ceilalţi... chestii de felul ăsta. Dincolo, la terasele din Piaţa Unirii, vezi mai mult tineret. Dar aici, în Operei, e un amestec interesant de vârste.
(9 iulie 2006)
**
Am terminat cartea. Patru sute şi ceva de pagini (din 570) să cuplezi un bărbat cu o femeie...
Citeam ieri istorioarele clădirilor din Piaţa Operei şi m-a surprins faptul că încă de atunci primăria nu dădea voie locuitorilor să-şi construiască locuinţele chiar de capul lor. Deci exista de pe vremea aia un tip de disciplină necunoscut mie şi necaracteristic românilor. Tocmai pentru că aici erau mai mult alte naţii decât români. Faimoasa disciplină nemţească. Recunosc, la început, unele lucruri mi s-au părut ciudate, nefiind familiarizată cu ele. Dar încep să mă obişnuiesc şi încep să le înţeleg. E foarte important să nu te situezi pe o poziţie ofensivă când vrei să te integrezi sau cel puţin să te adaptezi undeva. E o atitudine autodistructivă. Am învăţat lecţia asta în Bucureşti, deşi nu mi-am dat seama decât după ce am plecat.
(10 iulie 2006)
**
Ciudat, când am plecat am abandonat aproape toate lucrurile practice, dar am luat Frumoşii nebuni... şi Medelenii, de exemplu. Şi alte câteva cărţi de suflet, o inutilă statuetă cu Nefertiti, colecţia de rebusuri Flacăra, pozele, un dinozaur din pluş ... mda, sunt tare.
- Ţi-ai schimbat culoarea la păr, ţi-ai schimbat oraşul cu 500 km, ţi-ai schimbat numele la jurnal. Văd că eşti în schimbări mari de tot.... Unde o să te opreşti?
- Ca s-o citez pe M, de oprit m-aş opri în Caraibe.
(14 iulie 2006)
**
Citeam ceva şi mi-am amintit că cel care a reuşit să îmi trezească interesul pentru etnografie a fost unul dintre profi, un tip extraordinar. Pe de o parte, l-am urât pentru sutele de conjugări pe care ni le dădea la franceză, pe de alta îl adoram la cursurile de Cultură şi civilizaţie şi la cel de Limba română... era (sper că mai e) o veritabilă enciclopedie ambulantă. De la el am căpătat plăcerea pentru etimologie, de exemplu, şi mai apoi povestea cu etnografia. Ba chiar mă apucasem să învăţ pentru admitere. Numai că pe vremea aia îmi zbura mintea la altele, prinsesem gustul ziarelor... Că tot veni vorba, acum îmi amintesc tot felul, un alt prof, cel de literatură, mă bătea la cap să mă întorc la filologie. Mă vedea critic literar.
N-a fost să fie nici una, nici alta. A fost cum am vrut eu.
(18 iulie 2006)
**
Am terminat cartea lui Fowles... nu pot să o comentez acum, îţi lasă un gust ciudat, pe care nu vreau să risc să îl definesc într-un cuvânt. Dar mi-a plăcut.
Între timp s-a înseninat, norii s-au risipit şi e o lumină liniştită, aduce cu după-amiezile de septembrie. Încă îmi aleargă prin minte diverse întrebări, ecouri ale lecturii încheiate:
- ce înseamnă, de fapt, suflet-pereche?
- dragostea e o închisoare? (înclin să cred că da)
- ajungem vreodată să ştim ce vrem? sau nu are importanţă?
- de ce întotdeauna unul iubeşte mai mult decât celălalt?
- cum ar fi dacă ne-am lăsa manipulaţi mai puţin de raţional?
(2 august 2006)
**
Ştii, toată lumea aşteaptă garanţii de fericire când ia o decizie, într-o direcţie sau alta. Şi asta nu se poate.
(21 august 2006)
**
Alergături, cumpărături, căldură, am luat un cd doar pentru că mi-a plăcut titlul unei melodii. Mă rupe foamea şi mă opresc să respir la o pizza, deşi nu mă încântă, dar e aproape. Mă uit în jur şi constat că doar eu sunt singură la masă. E chiar reconfortant, nu te simţi obligat să faci conversaţie, nu te întreabă nimeni 'la ce te gândeşti?'.
(24 august 2006)
**
La austrieci a trebuit să coborâm şi să mergem ca vitele cu paşaportele în mână, la ştampilat. După vamă, la ceva vreme, am oprit din nou pentru mâncare, cafea, dezmorţeală. Era un popas care mi-a rămas în minte... foarte drăguţă clădirea care adăpostea un restaurant, un fast-food, cafenea, poate şi motel (nu sunt sigură), un magazin cu diverse. Aici mi-a rămas gândul la munţii de îngheţată dintr-o vitrină. Nu mi-era poftă, dar mi-a plăcut mult cum arăta. Iar interiorul, nu ştiu cum, emana disciplină şi cochetărie, în acelaşi timp.
Nu mai ştiu exact cât era ceasul, dar se apropia înserarea şi era cam răcoare. Zona era una cu dealuri, de un verde ireal. Ceilalţi bântuiau prin magazin sau prin restaurant. Eu nu simţeam nevoia de nimic, aşa că m-am îndreptat spre marginea platoului şi m-am aşezat pe iarbă, spre dealuri. Câtă linişte... Erau parţial... parcelate (nu găsesc alt cuvânt acum, ştiu că sună aiurea), dar într-un fel atât de ordonat! Până la perfecţiune. Era şi o vilă pe undeva, dar şi ea se încadra perfect acolo, stătea cuminte, ca să zic aşa. Nu ştiu cum să explic, parcă şi dealurile alea erau disciplinate... Mi-am dat seama, brusc: prea multă perfecţiune pentru mine. Nu cred că pot să suport... Mă simţeam ca şi atunci când într-o cameră toate sunt prea la locul lor şi te apucă pofta să tragi un şut la un scaun sau la orice altceva, ca să dispară impresia aia de nemişcare, de inerţie. Da, acum îmi amintesc, se vedea apusul. Aş mai fi stat...
(29 august 2006)
**
M-am retras in pat, intre perne, cu un laptop in brate... mi-e lene sa umblu la setarile de limba, asa ca n-am diacritice. Inca mai am din cafeaua de dupa pranz. Ma uit la cartea de langa mine, dar parca nu mi se face sa citesc. Printre jaluzele patrunde un pic din lumina mohorata de afara. Pana si sa dorm îmi pare un efort. ´Lumea´pare atat de departe...
In clipa asta, pragmatismul meu zace lenes si face loc visarii. Desi tot nu stiu: sa te rupi de toti si de toate si sa traiesti visul sau sa faci ce ´trebuie´? In general, daca faci in asa fel incat sa nu-i dezamagesti pe ceilalti, vei fi tu dezamagit. Si atunci? Unde e echilibrul?
Si iar ma intreb: oare cati oameni mai au nevoie de credinta sa mearga inainte?
(3 septembrie 2006)
Ce m-a mai surprins plăcut uitându-mă la mesele teraselor erau cuplurile trecute de prima tinereţe. Da, mulţi oameni dincolo de 45 de ani, mergând probabil până spre 65-70. Cupluri distinse, nu prin haine scumpe, ci prin ţinută, prin aerul demn şi relaxat în acelaşi timp. E genul acela de detaşare pe care ţi-l dă un anumit stil de viaţă lipsit de mojicie, de isterii, obişnuinţa cu respectul pentru ceilalţi... chestii de felul ăsta. Dincolo, la terasele din Piaţa Unirii, vezi mai mult tineret. Dar aici, în Operei, e un amestec interesant de vârste.
(9 iulie 2006)
**
Am terminat cartea. Patru sute şi ceva de pagini (din 570) să cuplezi un bărbat cu o femeie...
Citeam ieri istorioarele clădirilor din Piaţa Operei şi m-a surprins faptul că încă de atunci primăria nu dădea voie locuitorilor să-şi construiască locuinţele chiar de capul lor. Deci exista de pe vremea aia un tip de disciplină necunoscut mie şi necaracteristic românilor. Tocmai pentru că aici erau mai mult alte naţii decât români. Faimoasa disciplină nemţească. Recunosc, la început, unele lucruri mi s-au părut ciudate, nefiind familiarizată cu ele. Dar încep să mă obişnuiesc şi încep să le înţeleg. E foarte important să nu te situezi pe o poziţie ofensivă când vrei să te integrezi sau cel puţin să te adaptezi undeva. E o atitudine autodistructivă. Am învăţat lecţia asta în Bucureşti, deşi nu mi-am dat seama decât după ce am plecat.
(10 iulie 2006)
**
Ciudat, când am plecat am abandonat aproape toate lucrurile practice, dar am luat Frumoşii nebuni... şi Medelenii, de exemplu. Şi alte câteva cărţi de suflet, o inutilă statuetă cu Nefertiti, colecţia de rebusuri Flacăra, pozele, un dinozaur din pluş ... mda, sunt tare.
- Ţi-ai schimbat culoarea la păr, ţi-ai schimbat oraşul cu 500 km, ţi-ai schimbat numele la jurnal. Văd că eşti în schimbări mari de tot.... Unde o să te opreşti?
- Ca s-o citez pe M, de oprit m-aş opri în Caraibe.
(14 iulie 2006)
**
Citeam ceva şi mi-am amintit că cel care a reuşit să îmi trezească interesul pentru etnografie a fost unul dintre profi, un tip extraordinar. Pe de o parte, l-am urât pentru sutele de conjugări pe care ni le dădea la franceză, pe de alta îl adoram la cursurile de Cultură şi civilizaţie şi la cel de Limba română... era (sper că mai e) o veritabilă enciclopedie ambulantă. De la el am căpătat plăcerea pentru etimologie, de exemplu, şi mai apoi povestea cu etnografia. Ba chiar mă apucasem să învăţ pentru admitere. Numai că pe vremea aia îmi zbura mintea la altele, prinsesem gustul ziarelor... Că tot veni vorba, acum îmi amintesc tot felul, un alt prof, cel de literatură, mă bătea la cap să mă întorc la filologie. Mă vedea critic literar.
N-a fost să fie nici una, nici alta. A fost cum am vrut eu.
(18 iulie 2006)
**
Am terminat cartea lui Fowles... nu pot să o comentez acum, îţi lasă un gust ciudat, pe care nu vreau să risc să îl definesc într-un cuvânt. Dar mi-a plăcut.
Între timp s-a înseninat, norii s-au risipit şi e o lumină liniştită, aduce cu după-amiezile de septembrie. Încă îmi aleargă prin minte diverse întrebări, ecouri ale lecturii încheiate:
- ce înseamnă, de fapt, suflet-pereche?
- dragostea e o închisoare? (înclin să cred că da)
- ajungem vreodată să ştim ce vrem? sau nu are importanţă?
- de ce întotdeauna unul iubeşte mai mult decât celălalt?
- cum ar fi dacă ne-am lăsa manipulaţi mai puţin de raţional?
(2 august 2006)
**
Ştii, toată lumea aşteaptă garanţii de fericire când ia o decizie, într-o direcţie sau alta. Şi asta nu se poate.
(21 august 2006)
**
Alergături, cumpărături, căldură, am luat un cd doar pentru că mi-a plăcut titlul unei melodii. Mă rupe foamea şi mă opresc să respir la o pizza, deşi nu mă încântă, dar e aproape. Mă uit în jur şi constat că doar eu sunt singură la masă. E chiar reconfortant, nu te simţi obligat să faci conversaţie, nu te întreabă nimeni 'la ce te gândeşti?'.
(24 august 2006)
**
La austrieci a trebuit să coborâm şi să mergem ca vitele cu paşaportele în mână, la ştampilat. După vamă, la ceva vreme, am oprit din nou pentru mâncare, cafea, dezmorţeală. Era un popas care mi-a rămas în minte... foarte drăguţă clădirea care adăpostea un restaurant, un fast-food, cafenea, poate şi motel (nu sunt sigură), un magazin cu diverse. Aici mi-a rămas gândul la munţii de îngheţată dintr-o vitrină. Nu mi-era poftă, dar mi-a plăcut mult cum arăta. Iar interiorul, nu ştiu cum, emana disciplină şi cochetărie, în acelaşi timp.
Nu mai ştiu exact cât era ceasul, dar se apropia înserarea şi era cam răcoare. Zona era una cu dealuri, de un verde ireal. Ceilalţi bântuiau prin magazin sau prin restaurant. Eu nu simţeam nevoia de nimic, aşa că m-am îndreptat spre marginea platoului şi m-am aşezat pe iarbă, spre dealuri. Câtă linişte... Erau parţial... parcelate (nu găsesc alt cuvânt acum, ştiu că sună aiurea), dar într-un fel atât de ordonat! Până la perfecţiune. Era şi o vilă pe undeva, dar şi ea se încadra perfect acolo, stătea cuminte, ca să zic aşa. Nu ştiu cum să explic, parcă şi dealurile alea erau disciplinate... Mi-am dat seama, brusc: prea multă perfecţiune pentru mine. Nu cred că pot să suport... Mă simţeam ca şi atunci când într-o cameră toate sunt prea la locul lor şi te apucă pofta să tragi un şut la un scaun sau la orice altceva, ca să dispară impresia aia de nemişcare, de inerţie. Da, acum îmi amintesc, se vedea apusul. Aş mai fi stat...
(29 august 2006)
**
M-am retras in pat, intre perne, cu un laptop in brate... mi-e lene sa umblu la setarile de limba, asa ca n-am diacritice. Inca mai am din cafeaua de dupa pranz. Ma uit la cartea de langa mine, dar parca nu mi se face sa citesc. Printre jaluzele patrunde un pic din lumina mohorata de afara. Pana si sa dorm îmi pare un efort. ´Lumea´pare atat de departe...
In clipa asta, pragmatismul meu zace lenes si face loc visarii. Desi tot nu stiu: sa te rupi de toti si de toate si sa traiesti visul sau sa faci ce ´trebuie´? In general, daca faci in asa fel incat sa nu-i dezamagesti pe ceilalti, vei fi tu dezamagit. Si atunci? Unde e echilibrul?
Si iar ma intreb: oare cati oameni mai au nevoie de credinta sa mearga inainte?
(3 septembrie 2006)
luni, 29 august 2011
duminică, 28 august 2011
sâmbătă, 27 august 2011
Buzunare de august
Mi-am găsit zâmbetul, era pitit pe sub dicţionare, cărţi şi CD-uri. Iar când am văzut reţeta asta am zâmbit de-a binelea, pentru că mi-am amintit imediat mirosul, care se simţea preţ de câteva case când îi venea vremea la ţară. Eram mică, dar ţin minte că se făcea exact cum se spune acolo, în vreo grădină, într-un ceaun mare-mare pus pe foc de cu seară, cu multă lume adunată în jur, până spre dimineaţă, timp în care auzeam tot felul de poveşti. Iar denumirea de la noi era silvoiz, vin dintr-o zonă unde influenţa ungurească e mare. Îmi zicea mama că acum nu prea se mai face, probabil că e prea mare tentaţia ofertelor din magazine. Deşi, categoric, nu se compară... Aşa că azi am de gând să încerc varianta pe aragaz şi cu sâmburi de nucă la urmă.
Multe dintre obiceiurile de acasă încep să dispară. E drept că pe unele le detestam când eram copil/adolescent şi trăiam acolo, dar acum, când le rememorez, parcă îmi pare rău după unele. Şi poate că reuşesc să mă mobilizez într-o bună zi să le pun pe hârtie, măcar aşa să se mai păstreze...
Sar în partea astalaltă de ţară (pentru că eu sunt un amestec ciudat de nord şi sud), cu gândul la mamaia mea, care împlineşte 78. Ce de ani... nu ştiu dacă îmi doresc să trăiesc atâta. Mă rog, depinde cum îmbătrâneşti. Şi nu că m-ar întreba cineva cât vreau să stau pe-aici, pe pământ, dar...
Între timp, o să invoc diverşi sfinţi ai tehnicii să mărească viteza pentru o anumită operaţiune (11% acum), o să completez playlistul, care deja e un amestec ciudat de Villazon, Miah P., Compay Segundo, Sophie Zelmani, Ildebrando D. şi Jesse Cook :)), o să termin cafeaua şi o să pornesc la pas prin vreo piaţă, să vedem ce găsim prin buzunarele zilei de azi. Iubesc pieţele, din august până spre noiembrie.
going home
Multe dintre obiceiurile de acasă încep să dispară. E drept că pe unele le detestam când eram copil/adolescent şi trăiam acolo, dar acum, când le rememorez, parcă îmi pare rău după unele. Şi poate că reuşesc să mă mobilizez într-o bună zi să le pun pe hârtie, măcar aşa să se mai păstreze...
Sar în partea astalaltă de ţară (pentru că eu sunt un amestec ciudat de nord şi sud), cu gândul la mamaia mea, care împlineşte 78. Ce de ani... nu ştiu dacă îmi doresc să trăiesc atâta. Mă rog, depinde cum îmbătrâneşti. Şi nu că m-ar întreba cineva cât vreau să stau pe-aici, pe pământ, dar...
Între timp, o să invoc diverşi sfinţi ai tehnicii să mărească viteza pentru o anumită operaţiune (11% acum), o să completez playlistul, care deja e un amestec ciudat de Villazon, Miah P., Compay Segundo, Sophie Zelmani, Ildebrando D. şi Jesse Cook :)), o să termin cafeaua şi o să pornesc la pas prin vreo piaţă, să vedem ce găsim prin buzunarele zilei de azi. Iubesc pieţele, din august până spre noiembrie.
going home
vineri, 26 august 2011
Pasul pe loc
Am văzut aseară documentarul Buena Vista Social Club, făcut de Wim Wenders. M-a impresionat... O poveste foarte frumoasă şi, probabil, unică. Oameni care au (aveau, pentru că unii au murit) muzica în sânge, Havana aşa cum e azi, săracă, mizeră, resemnarea, muzica ce pluteşte mereu peste Cuba, şi când îi e bine, şi când nu îi e bine, întâmplarea frumoasă care i-a reunit pe muzicienii cunoscuţi mai apoi ca Buena Vista Social Club... Zicea unul dintre cei care au făcut filmul: am învăţat nişte lecţii foarte subtile de la oamenii ăştia, dar foarte puternice (nu am citat exact, dar cam asta era ideea). Dacă vezi fimul, o să înţelegi. Să trăieşti o viaţă în închisoarea care e Cuba, să te împaci cu gândul că lucrurile nu se vor schimba niciodată, să te mulţumeşti cu foarte puţin, apoi, într-o bună zi, să vină cineva care crede în muzică şi în tine şi să te ducă din mizeria Havanei decăzute la aplauzele de la Carnegie Hall... Cine nu l-a prins aseară la TVR Cultural, poate să îl caute, chiar merită văzut.
Mostră.
Ziceam acum câţiva ani: să te laşi dus de val sau să raţionezi? Care e mai rea? Până la urmă, am aflat, dar aş alege la fel. O viaţă dominată de raţional e searbădă şi liniară.
Îmi plac dimineţile astea, deşi toamna va avea mereu două tăişuri pentru mine. Şi am o stare ciudată de câteva zile, de care încerc să mă scutur. Până la urmă o să reuşesc.
Nu găsesc o carte care să mă prindă.
Nu ştiu unde mi-am pus zâmbetul.
Nu găsesc portiţa să evadez un pic din oraş.
Nu (cred că) ajung acasă anul ăsta.
Nu mi-am disciplinat suficient scrisul.
Nu... prea mulţi nu, să mă îmbrâncească cineva în partea cealaltă.
Mostră.
Ziceam acum câţiva ani: să te laşi dus de val sau să raţionezi? Care e mai rea? Până la urmă, am aflat, dar aş alege la fel. O viaţă dominată de raţional e searbădă şi liniară.
Îmi plac dimineţile astea, deşi toamna va avea mereu două tăişuri pentru mine. Şi am o stare ciudată de câteva zile, de care încerc să mă scutur. Până la urmă o să reuşesc.
Nu găsesc o carte care să mă prindă.
Nu ştiu unde mi-am pus zâmbetul.
Nu găsesc portiţa să evadez un pic din oraş.
Nu (cred că) ajung acasă anul ăsta.
Nu mi-am disciplinat suficient scrisul.
Nu... prea mulţi nu, să mă îmbrâncească cineva în partea cealaltă.
joi, 25 august 2011
Nocturne
M-a vizitat o buburuză. :) Nu, nu i-am dat cafea, doar am schimbat câteva vorbe şi i-am arătat pe unde să o ia.
Vorbeam azi cu mama la telefon şi mi-a povestit de o nuntă din vecini, la care au venit deja oameni împrăştiaţi prin toată lumea. O familie numeroasă, cei din generaţia mea erau vreo 11 fraţi... După liceu s-au risipit pe unde au putut, de-a lungul anilor am tot aflat că x e în Franţa, y prin Italia, z prin Spania şamd. Iar acum, la nunta unei fete din altă generaţie, dar din aceeaşi familie, s-au reunit cu toţii. Inclusiv de prin America a venit unul dintre cei pe care îi ştiam şi cu care vara făceam schimb de cărţi. O familie săracă, oameni simpli, care au plecat foarte uşor prin alte locuri, în căutarea "rostului". Mereu mi s-a părut că au ceva de nomazi în ei. Şi totuşi au rămas o familie... Într-un fel, mereu i-am admirat pe cei care pot să facă asta. Pentru că nu e deloc uşor.
Mda, m-a impresionat, cumva. Mi-ar fi plăcut să-i revăd. Atâtea poveşti s-or fi adunat... Mi-e greu să explic foarte bine acum. În fond, e miezul nopţii şi nici măcar nu am o cafea lângă mine. Aşa că, gata, la somn (mrrrrr), e şi mâine o zi. Adică azi. Ce ţi-e şi cu convenţiile astea care împart timpul în zile, în nopţi, în... noapte bună, lume.
Vorbeam azi cu mama la telefon şi mi-a povestit de o nuntă din vecini, la care au venit deja oameni împrăştiaţi prin toată lumea. O familie numeroasă, cei din generaţia mea erau vreo 11 fraţi... După liceu s-au risipit pe unde au putut, de-a lungul anilor am tot aflat că x e în Franţa, y prin Italia, z prin Spania şamd. Iar acum, la nunta unei fete din altă generaţie, dar din aceeaşi familie, s-au reunit cu toţii. Inclusiv de prin America a venit unul dintre cei pe care îi ştiam şi cu care vara făceam schimb de cărţi. O familie săracă, oameni simpli, care au plecat foarte uşor prin alte locuri, în căutarea "rostului". Mereu mi s-a părut că au ceva de nomazi în ei. Şi totuşi au rămas o familie... Într-un fel, mereu i-am admirat pe cei care pot să facă asta. Pentru că nu e deloc uşor.
Mda, m-a impresionat, cumva. Mi-ar fi plăcut să-i revăd. Atâtea poveşti s-or fi adunat... Mi-e greu să explic foarte bine acum. În fond, e miezul nopţii şi nici măcar nu am o cafea lângă mine. Aşa că, gata, la somn (mrrrrr), e şi mâine o zi. Adică azi. Ce ţi-e şi cu convenţiile astea care împart timpul în zile, în nopţi, în... noapte bună, lume.
miercuri, 24 august 2011
marți, 23 august 2011
Recitiri
Şi, dacă de mică n-am făcut altceva decât să privesc spre lucruri care depăşesc înţelegerea mea, aici nu va trebui să fug de nimic, pentru că nimic nu mă va ajunge în acest loc de tihnă caraibian, deseori ignorat chiar şi de tratatele de geografie... Deocamdată mă închistez - cu spatele la mare, unde ar trebui să mă azvârle cel ce ar vrea să mă scoată de aici - în divina singurătate care îmi aparţine în prezent. Ştiu că instalarea mea în acest loc a surprins destui locuitori. Nimeni nu-şi explică de ce o persoană din capitală vine să se instaleze aici, dacă nu are pământuri de exploatat ori rude de îngrijit. Au început prin a-mi spune "nebuna"; apoi "rusoaica nebună", când au aflat unde m-am născut. ("E una din alea care au rupt-o la fugă din ţara lor când l-au dat jos pe Ţar" - a tras concluzia un filosof de cafenea. "Dar al naibii să fiu, mult a întârziat până a ajuns aici, că doar asta s-a petrecut acum vreo patruzeci de ani" - a remarcat altul.) Apoi, oamenii au crezut că sunt o "bolnavă de nervi" în căutarea liniştii. Şi cei mai mulţi, dându-şi seama din comportarea mea cu oamenii - şi mai ales cu negustorii de la care cumpăram ori cărora le comandam lucrurile necesare de fiecare zi - că sunt o persoană cu o fire liniştită, m-au acceptat fără să încerce să înţeleagă mai mult, în final, cu convingerea că retragerea mea ascunde un secret - şi parcă poţi şti "ce-l roade pe fiecare pe dinăuntru". Şi povestea cu "ce-l roade pe fiecare" trecuse de la imagine verbală şi oarecum cu caracter de zicătoare la certitudinea că mă consolam în singurătate în urma unei ascunse suferinţe morale - ceea ce, în parte, era destul de adevărat -, când locuitorii oraşului au lansat zvonul că eram peste măsură de îndrăgostită de "muzica bisericească", pentru că la pick-up-ul meu răsunau adesea Vecerniile Fecioarei de Monteverdi, Gloria de Vivaldi, Recviemul german de Brahms şi, mai ales, Misa în si de Johann Sebastian Bach, al cărei al doilea Kyrie este, poate, pentru mine, unul dintre puţinele lucruri din lume ce pot merita total periculosul calificativ de sublim.
(A. Carpentier, Ritualul primăverii)
luni, 22 august 2011
Tăceri
Parte din zâmbetul de azi: L'elisir d'amore. (trebuie văzute toate)
Celelalte cuvinte s-au făcut ghem. Zi tăcută. Aproape goală.
Am lăsat fereastra deschisă.
Citeam azi pe undeva o întrebare: ce făceaţi în 11 septembrie 2001? Ei bine, chiar aş fi vrut să uit ce făceam atunci. Încetasem să mai număr...
Aş bea o cafea. Acum, da.
De câteva zile mă gândesc prea mult la munte. Vreau o pauză de cuşti.
Nu ştiu pe unde s-a furişat toată tristeţea asta-aici-azi. Poate pe fereastra aia deschisă? Ducă-se.
Mâine. Adică azi, în curând e azi.
Celelalte cuvinte s-au făcut ghem. Zi tăcută. Aproape goală.
Am lăsat fereastra deschisă.
Citeam azi pe undeva o întrebare: ce făceaţi în 11 septembrie 2001? Ei bine, chiar aş fi vrut să uit ce făceam atunci. Încetasem să mai număr...
Aş bea o cafea. Acum, da.
De câteva zile mă gândesc prea mult la munte. Vreau o pauză de cuşti.
Nu ştiu pe unde s-a furişat toată tristeţea asta-aici-azi. Poate pe fereastra aia deschisă? Ducă-se.
Mâine. Adică azi, în curând e azi.
duminică, 21 august 2011
Duminici
Ai observat vreodată cât de plăcută e leneveala de duminică? Şi numai pentru că ŞTII că ăsta e rolul duminicilor şi că e o leneveală "corectă" , nu una furată unei zile obişnuite. Nu spun că nu există şi plăcerea fructului oprit, dar acum vorbesc despre altceva. Şi nu neapărat leneveala, ci atmosfera de duminică în general. Iar dacă apeşi pe play, orice ai avea de făcut prin casă devine plăcere.
Vocea de azi: Miah Persson.
De căutat: asta şi asta.
Prin cuvinte oamenii îşi comunică idei, sentimente, informaţii. Şi acel extaz în faţa binelui, frumosului şi adevărului, care nu-ţi îngăduie să taci. (Contrapartea ochilor închişi de orgasm.) În faţa frumosului, lămuri el, singurătatea devine apăsătoare. Şi e o seară prea frumoasă, domnule... (N. S. - Jurnalul fericirii)
soare calm
muzică
ferestre deschise
gânduri fără lesă
aş vrea un balcon
şi o pară
Vocea de azi: Miah Persson.
De căutat: asta şi asta.
Prin cuvinte oamenii îşi comunică idei, sentimente, informaţii. Şi acel extaz în faţa binelui, frumosului şi adevărului, care nu-ţi îngăduie să taci. (Contrapartea ochilor închişi de orgasm.) În faţa frumosului, lămuri el, singurătatea devine apăsătoare. Şi e o seară prea frumoasă, domnule... (N. S. - Jurnalul fericirii)
soare calm
muzică
ferestre deschise
gânduri fără lesă
aş vrea un balcon
şi o pară
sâmbătă, 20 august 2011
vineri, 19 august 2011
joi, 18 august 2011
Dintr-un jurnal
Stăteam azi noapte în pat şi mă enerva ideea că trebuie să dorm. Chiar mă enerva. Mi-era somn, eram obosită, dar nu eram dispusă să dorm, pentru că eu noaptea am chef să fac diverse lucruri, noaptea mă apucă entuziasmul... Uneori mi se pare atît de inutil să dormi. Inutil în sensul că e o pierdere de vreme, deşi ştiu că fizic avem nevoie de somn. La fel ca mîncatul... o chestie cît se poate de stupidă. Mda, nu ştiu cîtă lume înţelege ce vreau să spun...
Partea proastă e că am acumulat prea mult nesomn şi trebuie să încep să recuperez. Deşi nu vreau. Dar resimt oboseala şi nu o să am încotro. De azi mă culc la unşpe. Sper...
Am deschis geamul mai devreme şi, hotărît, vine primăvara! Azi noapte a plouat un pic... miroase a aprilie.
(9 ianuarie 2007)
**
Am o dispoziţie de copil tîmpit .
Tre' SĂ AM RĂBDARE, iar pentru mine asta...
Tre' să aştept un telefon, care tare mi-e că n-o să vină.
Tre' să merg să plătesc gazul, undeva la mama zmeilor. Dar e şi mîine o zi.
Tre' să îl sun pe meşter diseară. Asta o să o fac.
Tre' să am muzica AIA.
Mă enervează că nu mă pricep la instalaţii sanitare. Mă rog, nu ştiu sigur, că nu am încercat. Mmhhmmm...
Să mă duc la film? 'Ntz.
Simt că mă prostesc.
Mai am un pic şi încep să vorbesc singură.
Nu prea imi ies lucrurile zilele astea, aşa că am o nervozitate veselă, dacă aşa ceva e posibil.
- O singură chestie îţi sugerez, doar aşa fără să te superi. Neagu Djuvara nu poate să scrie niciodată o istorie cât se poate de realistă legată de subiectul domnitori fanarioţi ori altceva legat de istoria noastră prapadită... tot timpul se va limita să spună doar ceea ce i se pare din perspectiva anilor petrecuţi la Paris. Iartă-mi sugestia... cu plecăciune...
- Detectez o puternică notă de naţionalism în ce spui. Oricine poate să scrie despre perioada respectivă, chiar de ar fi trăit pe Lună, atîta timp cît se documentează cum trebuie.
(10 ianuarie 2007)
**
Zice într-un articol despre istoria ciocolatei: "Secretul copacului de cacao, care creştea în pădure, a rămas aşa pentru mulţi ani." Mă rog, tot articolul e scris "artistic". Mare-i grădina...
(13 ianuarie 2007)
**
Încă nu pot ieşi din casă, pentru că abia merg, mă ţin de şale, de pereţi, de ce îmi cade în cale. Nu pot dormi decît pe spate şi foarte puţin pe o parte sau alta, iar fiecare întoarcere e însoţită de o avalanşă de înjurături. Am nişte vînătăi urîte pe mîini, pe picioare, pe coapse.... Dacă fac abstracţie de toate astea, da, sînt ok.
Altfel spus, depind de alţii şi urăsc asta.
Dar pot bea cafea!
(23 ianuarie 2007)
**
Lumea... e la locul ei, grăbită, agitată, uneori la pas... Şi e o vreme foarte plăcută, chiar cald, foarte cald.
N-am găsit flori, dar am dat peste prăjitură cu mac. Şi rebus, şi mere.
(10 februarie 2007)
**
Ploaia dă casei un plus de intimitate, te simţi bine aşa, pitit după geam şi pîndind stropii care se sparg pe asfalt.
Reciteam ceva din vară şi am rămas cu ochii aţintiţi într-o imaginară oglindă în care se derula o poveste.
Un gînd stă lipit de geam. Nu ştiu al cui e. Poate a evadat dintre ale mele.
Azi am încălecat pe un nor şi m-am întors în timp. Un lux asumat. Uneori nostalgia face bine. Dacă nu o cultivi, desigur.
Zgomotul ploii aduce a vis cu ochii deschişi. Cînd privirea e fixată în imaginar nu îţi vine să clipeşti. Oare de ce?
Aş vrea o pelerină mare, să rătăcesc prin ploaie, fără ţintă, fără grabă, fără să vorbesc cu nimeni.
(13 februarie 2007)
**
Dacă ignor faptul că merg foarte încet, că la fiecare scară sau denivelare unde trebuie să ridic piciorul îmi vine să înjur, că oasele de la bazin le simt la mers de parcă sînt într-o menghină, că după două zile fără ketonal e jale... atunci, da, mi-am revenit. Totuşi, progrese sînt, dacă îmi amintesc că la spital mergeam la baie în scaunul cu rotile, iar în primele săptămîni luam două pastile pe zi şi tot mă ţineam de pereţi la mers... În fine, cred că e ok, doar că uneori nu am suficientă răbdare.
Azi m-am plimbat muuuuult, vreo două ore bune, singură! Încet, desigur.
(15 februarie 2007)
**
Îmi place foarte mult cum sună unele cuvinte în spaniolă. Madrugada e unul, caminando e altul, mismo, ninguna...
(24 februarie 2007)
Partea proastă e că am acumulat prea mult nesomn şi trebuie să încep să recuperez. Deşi nu vreau. Dar resimt oboseala şi nu o să am încotro. De azi mă culc la unşpe. Sper...
Am deschis geamul mai devreme şi, hotărît, vine primăvara! Azi noapte a plouat un pic... miroase a aprilie.
(9 ianuarie 2007)
**
Am o dispoziţie de copil tîmpit .
Tre' SĂ AM RĂBDARE, iar pentru mine asta...
Tre' să aştept un telefon, care tare mi-e că n-o să vină.
Tre' să merg să plătesc gazul, undeva la mama zmeilor. Dar e şi mîine o zi.
Tre' să îl sun pe meşter diseară. Asta o să o fac.
Tre' să am muzica AIA.
Mă enervează că nu mă pricep la instalaţii sanitare. Mă rog, nu ştiu sigur, că nu am încercat. Mmhhmmm...
Să mă duc la film? 'Ntz.
Simt că mă prostesc.
Mai am un pic şi încep să vorbesc singură.
Nu prea imi ies lucrurile zilele astea, aşa că am o nervozitate veselă, dacă aşa ceva e posibil.
- O singură chestie îţi sugerez, doar aşa fără să te superi. Neagu Djuvara nu poate să scrie niciodată o istorie cât se poate de realistă legată de subiectul domnitori fanarioţi ori altceva legat de istoria noastră prapadită... tot timpul se va limita să spună doar ceea ce i se pare din perspectiva anilor petrecuţi la Paris. Iartă-mi sugestia... cu plecăciune...
- Detectez o puternică notă de naţionalism în ce spui. Oricine poate să scrie despre perioada respectivă, chiar de ar fi trăit pe Lună, atîta timp cît se documentează cum trebuie.
(10 ianuarie 2007)
**
Zice într-un articol despre istoria ciocolatei: "Secretul copacului de cacao, care creştea în pădure, a rămas aşa pentru mulţi ani." Mă rog, tot articolul e scris "artistic". Mare-i grădina...
(13 ianuarie 2007)
**
Încă nu pot ieşi din casă, pentru că abia merg, mă ţin de şale, de pereţi, de ce îmi cade în cale. Nu pot dormi decît pe spate şi foarte puţin pe o parte sau alta, iar fiecare întoarcere e însoţită de o avalanşă de înjurături. Am nişte vînătăi urîte pe mîini, pe picioare, pe coapse.... Dacă fac abstracţie de toate astea, da, sînt ok.
Altfel spus, depind de alţii şi urăsc asta.
Dar pot bea cafea!
(23 ianuarie 2007)
**
Lumea... e la locul ei, grăbită, agitată, uneori la pas... Şi e o vreme foarte plăcută, chiar cald, foarte cald.
N-am găsit flori, dar am dat peste prăjitură cu mac. Şi rebus, şi mere.
(10 februarie 2007)
**
Ploaia dă casei un plus de intimitate, te simţi bine aşa, pitit după geam şi pîndind stropii care se sparg pe asfalt.
Reciteam ceva din vară şi am rămas cu ochii aţintiţi într-o imaginară oglindă în care se derula o poveste.
Un gînd stă lipit de geam. Nu ştiu al cui e. Poate a evadat dintre ale mele.
Azi am încălecat pe un nor şi m-am întors în timp. Un lux asumat. Uneori nostalgia face bine. Dacă nu o cultivi, desigur.
Zgomotul ploii aduce a vis cu ochii deschişi. Cînd privirea e fixată în imaginar nu îţi vine să clipeşti. Oare de ce?
Aş vrea o pelerină mare, să rătăcesc prin ploaie, fără ţintă, fără grabă, fără să vorbesc cu nimeni.
(13 februarie 2007)
**
Dacă ignor faptul că merg foarte încet, că la fiecare scară sau denivelare unde trebuie să ridic piciorul îmi vine să înjur, că oasele de la bazin le simt la mers de parcă sînt într-o menghină, că după două zile fără ketonal e jale... atunci, da, mi-am revenit. Totuşi, progrese sînt, dacă îmi amintesc că la spital mergeam la baie în scaunul cu rotile, iar în primele săptămîni luam două pastile pe zi şi tot mă ţineam de pereţi la mers... În fine, cred că e ok, doar că uneori nu am suficientă răbdare.
Azi m-am plimbat muuuuult, vreo două ore bune, singură! Încet, desigur.
(15 februarie 2007)
**
Îmi place foarte mult cum sună unele cuvinte în spaniolă. Madrugada e unul, caminando e altul, mismo, ninguna...
(24 februarie 2007)
As Time Goes By
As Time Goes By nu a apărut deodată cu Casablanca, deşi cei mai mulţi îl identifică cu acest film clasic. A fost compus cu unsprezece ani mai devreme, respectiv în 1931, pentru un musical.
Printre primele înregistrări ale songului e şi cea a lui Rudy Vallee, voce foarte cunoscută a anilor '30.
Printre primele înregistrări ale songului e şi cea a lui Rudy Vallee, voce foarte cunoscută a anilor '30.
miercuri, 17 august 2011
Echilibrări
Luciditate.
Un pas înapoi.
Întotdeauna, prima cafea se duce mai repede.
Cred că o să încep Secolul luminilor (Carpentier).
Tot mai multe pretinse dezbateri dreapta vs stânga, în fapt, degete îndreptate acuzator spre ceilalţi şi pumni bătuţi în piept - noi suntem cei care deţinem adevărul absolut, voi v-aţi dovedit nefolositori, noi suntem salvarea etc. etc. etc. În realitate, le scapă esenţa şi unora, şi altora. Nu sunt dezbateri de idei, nici de ideologii, doar încercări de a se căţăra unii deasupra altora.
Uneori, lumea se comprimă, alteori se dilată. Probabil că respiră.
Iubirea înseamnă inclusiv să scapi de balast, să zâmbeşti chipului din oglindă (mai ales dacă nu e al tău), să cumperi crizanteme şi să le pui în vază, să te bucuri că şi mâine e o zi.
Mi-e dor de munte. Toamna.
Sunetul e mai puternic decât imaginea. Am mai spus, ştiu.
Azi sunt o zi de luni. Sau o incertitudine. Sau un strugure cu sâmburi (imperfecţi).
Aş vrea o muzică mai veselă azi. Pentru echilibru.
Un pas înapoi.
Întotdeauna, prima cafea se duce mai repede.
Cred că o să încep Secolul luminilor (Carpentier).
Tot mai multe pretinse dezbateri dreapta vs stânga, în fapt, degete îndreptate acuzator spre ceilalţi şi pumni bătuţi în piept - noi suntem cei care deţinem adevărul absolut, voi v-aţi dovedit nefolositori, noi suntem salvarea etc. etc. etc. În realitate, le scapă esenţa şi unora, şi altora. Nu sunt dezbateri de idei, nici de ideologii, doar încercări de a se căţăra unii deasupra altora.
Uneori, lumea se comprimă, alteori se dilată. Probabil că respiră.
Iubirea înseamnă inclusiv să scapi de balast, să zâmbeşti chipului din oglindă (mai ales dacă nu e al tău), să cumperi crizanteme şi să le pui în vază, să te bucuri că şi mâine e o zi.
Mi-e dor de munte. Toamna.
Sunetul e mai puternic decât imaginea. Am mai spus, ştiu.
Azi sunt o zi de luni. Sau o incertitudine. Sau un strugure cu sâmburi (imperfecţi).
Aş vrea o muzică mai veselă azi. Pentru echilibru.
marți, 16 august 2011
Liste
Plăceri de azi
- amintirea Medelenilor şi un mic dialog despre ei
- Traviata aia întreagă online, pentru o seară în care nu o să mă doară ochii
- operă sâmbătă, afară
- un Villazon care îmi scăpase, primit pe fugă, pe post de leac
- greful, care s-a copt bine-bine, pentru că uitasem de el
- o idee
De ţinut mine
- să folosesc mai des cuvântul frumos, pentru că e chiar un cuvânt frumos
- să caut nişte filme alb-negru, mi-e dor
- să mai schimb câteva songuri de pe mp3 player, pentru nopţile când câinii nu mă lasă să dorm
- să învăţ să-mi fie somn noaptea (eh...)
- să verific dacă a apărut busuiocul
- să scriu zilnic, chiar dacă nu-mi place mereu ce iese
În seara asta iar m-am rătăcit prin anii '20-'30... Poate că într-o dimineaţă mă trezesc atunci? Zic şi eu...
- amintirea Medelenilor şi un mic dialog despre ei
- Traviata aia întreagă online, pentru o seară în care nu o să mă doară ochii
- operă sâmbătă, afară
- un Villazon care îmi scăpase, primit pe fugă, pe post de leac
- greful, care s-a copt bine-bine, pentru că uitasem de el
- o idee
De ţinut mine
- să folosesc mai des cuvântul frumos, pentru că e chiar un cuvânt frumos
- să caut nişte filme alb-negru, mi-e dor
- să mai schimb câteva songuri de pe mp3 player, pentru nopţile când câinii nu mă lasă să dorm
- să învăţ să-mi fie somn noaptea (eh...)
- să verific dacă a apărut busuiocul
- să scriu zilnic, chiar dacă nu-mi place mereu ce iese
În seara asta iar m-am rătăcit prin anii '20-'30... Poate că într-o dimineaţă mă trezesc atunci? Zic şi eu...
luni, 15 august 2011
Dintr-un jurnal
Am irosit tot ce se putea irosi... Aş mai vrea o viaţă.
(5 septembrie 2006)
**
În total, cred că am dormit vreo două ore, deci am nervi nervoşi.
Cafeaua asta e... fără gust.
Ziua de azi o arunc peste umăr şi ajungă unde o vrea.
Dar am o idee, după mult timp...
(9 septembrie 2006)
**
Scriu un pic dezlanat, din cauza oboselii. Si sar de la una la alta. Am intrat azi in Domul din Mainz, care e unul dintre cele mai vechi din Germania. E... impunator, oarecum. Fiind agitatie, multa lume... nu mi-a trezit vreo emotie. Dar am facut ochii mari, cred ca din cauza boltii inalte si a statuetelor foarte mari. :)) Am vazut si o expozitie, cu tezaurul Dom-ului. Unele obiecte impresioneaza prin vechime, pur si simplu. Altele prin stralucirea opulenta. Chiar ma gandeam ca Biserica putea (poate?) concura cu orice curte regala, din punctul acesta de vedere. Mai ales cea catolica.
(9 septembrie 2006)
**
Ceva mai devreme, m-am uitat la teve, mai toate posturile locale au transmis vizita papei la Munchen (sper ca am retinut bine). Ce desfasurare de forte si cat fast pentru un singur om... Poate cel mai puternic din acest moment. Nu financiar, ci prin controlul si dominarea spirituala a maselor. La urma urmei, omenirea se rezuma la a fi o turma, in mai multe sensuri.
Ma gandesc ca as reciti unele carti despre istoria religiilor. Cu siguranta, acum as intelege si as privi altfel unele aspecte. Simt nevoia sa-mi reasez niste concepte. Fiecare varsta are perceptiile ei. Unele carti le-am citit, pur si simplu, prea devreme. Din foame de lectura, din foame de informatie... nu stiu exact; cert e ca exista diferente de intelegere.
Iar ma simt departe. Nu fizic, ci... doar departe.
(10 septembrie 2006)
**
Bon, de mâine voi fi din nou aptă fizic (aşa zic acum), aşa că o să ies la bântuială. Mainz a fost o bună bucată de vreme un loc al romanilor şi pe undeva încă e parţial în picioare un teatru roman. Vreau să-l văd. Şi mai sunt nişte 'chestii' de văzut.
În weekend, Frankfurt.
(12 septembrie 2006)
**
Intr-o zi o sa vad La Scala.
Da, sint zile in care imi trebuie atit de putin ca sa fiu fericita... Azi a fost una dintre ele. Doar cu ajutorul acelor cladiri din Wiesbaden, a atmosferei pe care o dau, nu stiu daca ma intelege cineva... nici nu cred ca are importanta asta. Am uitat de tristeti, de iluzii, de griji, de intelesuri pe care le caut unde, probabil, nu mai sint. Mi-am recompus sufletul, chiar si numai pentru o zi...
(21 septembrie 2006)
**
Sint momente cind tristetea sau alte stari asemanatoare le tratez ascultind muzica clasica. Diversa. Dar aia e doar pentru faza cind inca nu sint gata sa ies din respectiva tristete, cind ma complac in ea. In schimb, vindecarea vine cu anumite arii din anumite opere. Si cu anumite voci. Placido Domingo e una. Il ador pe omul asta. Da, opera ma scoate din orice stare proasta si ma aduce in faza de ´ridica-te si mergi!´. Nu pot sa explic de ce... e vorba despre voce, despre cum suna un duet sau un cor - imi dau fiori, de atmosfera pe care toate astea le produc intr-o sala, de eleganta, de tinuta, de costume...
(22 septembrie 2006)
**
E trist sa te maturizezi! Revoltator de trist...
(3 octombrie 2006)
**
La sfîrşitul lui noiembrie 1940, românii spuneau: "De cînd am intrat în Pactul Tripartit, mîncăm ca nemţii, avem o armată ca a italienilor, un război civil ca în Spania şi un cutremur ca în Japonia."
Un fragment mic din 'Athenee Palace', pe care am terminat-o şi care e... rezonabilă. Nu e prea mult despre Bucureştiul la care mă gîndeam eu cînd am luat-o, ci despre naziştii nemţi şi români (legionarii) din Bucureştiul acelui an. Dar e o prezentare obiectivă, fără patimă, care mi-a plăcut; undeva între beletristică şi istorie, adică un stil uşor controversat.
(17 noiembrie 2006)
**
Treceam azi pe lîngă un magazin de pantofi, iar pe vitrină era un afiş cu 'angajăm vînzătoare'. Şi, nu pentru prima dată, m-am gîndit: ce-ar fi să mă duc? Da, aş fi ca eroii din cărţile alea depăşite sau din filmele americane cu buget redus. Ar trebui să găsesc doar happy-end-ul. Problema e că nu ştiu cît aş rezista să fiu amabilă şi serioasă cînd ar veni vreuna care îşi face din cumpărarea pantofilor un scop în viaţă.
Da, nu ştiu dacă m-am gîndit la asta din teribilism sau din plictiseală sau din cauza unei senzaţii stupide care îmi dă tîrcoale. Oricum, n-am vorbit serios. Deşi uneori se mai întîmplă să alunec dintr-o extremă în alta.
(18 noiembrie 2006)
**
În prima iarnă de lucru în Bucureşti, am cunoscut o femeie în vîrstă, care m-a impresionat şi care mi-a rămas în minte. O adevărată Doamnă, Elena Rădulescu, soţia sculptorului Gir Rădulescu. Trebuie să recunosc că nu auzisem de el pînă atunci; printre altele, îi aparţin statuile din Sala tronului lui Ştefan cel Mare, de la Muzeul Naţional al Bucovinei. 'Replici' ale statuilor, ca şi multe alte lucrări ale lui, le-am văzut acasă la ei, în acea iarnă. Erau... incredibile, atîtea personaje istorice care păreau vii! De fapt, toată casa arăta ca un muzeu. Un muzeu în paragină, oarecum, dar... Mă întreb ce s-o fi ales de ele şi de casă. Nici măcar nu ştiu dacă Elena Rădulescu mai trăieşte. Cînd am întîlnit-o, împlinise 80 de ani şi era singură pe lume, Gir murise. Aşa am şi ajuns la ea, urmare a faptului că nu mai avea pe nimeni. Era inclusă într-un program social al primăriei sectorului 2 şi a unei companii mari (de ţigări), program de care m-am ocupat timp de mai multe luni, pentru că ziarul la care lucram avea un contract de publicitate cu firma. 'Înţelegerea' era ca, de două ori pe săptămînă, să merg la cîte unul dintre bătrînii din program, să stau de vorbă cu el şi să îi scriu povestea. În felul ăsta am dat de femeia despre care spun. Trăia într-o casă foarte mare, plină de sculpturi şi picturi... însă totul era neglijat, prăfuit, părăginit. Pentru că nu mai avea pe nimeni, iar statul uitase că lucrările soţului ei sînt rispite prin diverse muzee. Îmi pare rău că nu mai ţin minte cum se numeşte strada, deşi cred că aş şti să ajung acolo... În vremurile ei 'de glorie', casa arăta, probabil, impresionant; mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci şi să o văd.
Iar Elena Rădulescu mi-a lăsat o impresie foarte puternică, prin demnitate. Era bătrînă, singură, se mişca destul de greu, acceptase ajutorul celor de la primarie (bani de medicamente şi o masă caldă pe zi), dar încă mai avea atît de multă demnitate! Am stat de vorbă cu ea cîteva ore şi aş mai fi stat, dacă nu trebuia să mă întorc la lucru. Mi-a povestit tot felul de lucruri despre viaţa lor, despre vremurile de altădată, cu detalii multe-multe, am făcut un tur al casei... aş fi putut să o ascult zile în şir, era ca o carte vorbită. Am revăzut-o de două ori. O dată, cînd i-am dus ziarul şi pozele făcute. Şi a doua oară cu cîteva zile înainte de Crăciun, cînd m-am dus să îi duc (de la mine) un cozonac, o sticlă de vin şi încă nişte mărunţişuri. A fost atît de bucuroasă cînd m-a văzut!... După care, deşi am vrut să o mai vizitez, n-am mai putut. Şi mi-a părut foarte rău. Totuşi, măcar după ce m-am 'eliberat', trebuia să o caut...
Mai devreme cotrobăiam prin nişte lucruri mai vechi şi am dat peste unele chestii din perioada aia.
În iarna aceea cred că am aflat poveştile a peste 25 de bătrîni singuri. A fost o experienţă interesantă... Atunci am învăţat o grămadă de lucruri despre oameni, în general, şi despre bătrîneţea în singurătate, în special. Toţi trecuseră prin diverse momente neplăcute; în unele cazuri rămăsese doar unul, dar au fost şi cazuri în care mai trăiau amîndoi, numai că nu se mai aveau decît unul pe celălalt. Însă, acum mă gîndesc... din punct de vedere al căsniciilor... toţi au avut poveşti frumoase, fericite. Au avut de suferit în alt sens, dar au rezistat împreună.
Mda, îmi pare rău că nu mai am notiţele de atunci. Şi îmi pare rău că ne gîndim foarte rar la alţii.
(21 noiembrie 2006)
**
Ieri mergeam agale şi m-am trezit fredonînd 'I’m singing in the rain...', o pornire în contrast cu starea în care eram. Şi mi-am controlat pofta de a schiţa cîţiva paşi de dans. Oamenilor li se pare deja normal să vadă pe cineva vorbind singur pe stradă dar, cu siguranţă, te iau drept nebun dacă dansezi.
(30 noiembrie 2006)
(5 septembrie 2006)
**
În total, cred că am dormit vreo două ore, deci am nervi nervoşi.
Cafeaua asta e... fără gust.
Ziua de azi o arunc peste umăr şi ajungă unde o vrea.
Dar am o idee, după mult timp...
(9 septembrie 2006)
**
Scriu un pic dezlanat, din cauza oboselii. Si sar de la una la alta. Am intrat azi in Domul din Mainz, care e unul dintre cele mai vechi din Germania. E... impunator, oarecum. Fiind agitatie, multa lume... nu mi-a trezit vreo emotie. Dar am facut ochii mari, cred ca din cauza boltii inalte si a statuetelor foarte mari. :)) Am vazut si o expozitie, cu tezaurul Dom-ului. Unele obiecte impresioneaza prin vechime, pur si simplu. Altele prin stralucirea opulenta. Chiar ma gandeam ca Biserica putea (poate?) concura cu orice curte regala, din punctul acesta de vedere. Mai ales cea catolica.
(9 septembrie 2006)
**
Ceva mai devreme, m-am uitat la teve, mai toate posturile locale au transmis vizita papei la Munchen (sper ca am retinut bine). Ce desfasurare de forte si cat fast pentru un singur om... Poate cel mai puternic din acest moment. Nu financiar, ci prin controlul si dominarea spirituala a maselor. La urma urmei, omenirea se rezuma la a fi o turma, in mai multe sensuri.
Ma gandesc ca as reciti unele carti despre istoria religiilor. Cu siguranta, acum as intelege si as privi altfel unele aspecte. Simt nevoia sa-mi reasez niste concepte. Fiecare varsta are perceptiile ei. Unele carti le-am citit, pur si simplu, prea devreme. Din foame de lectura, din foame de informatie... nu stiu exact; cert e ca exista diferente de intelegere.
Iar ma simt departe. Nu fizic, ci... doar departe.
(10 septembrie 2006)
**
Bon, de mâine voi fi din nou aptă fizic (aşa zic acum), aşa că o să ies la bântuială. Mainz a fost o bună bucată de vreme un loc al romanilor şi pe undeva încă e parţial în picioare un teatru roman. Vreau să-l văd. Şi mai sunt nişte 'chestii' de văzut.
În weekend, Frankfurt.
(12 septembrie 2006)
**
Intr-o zi o sa vad La Scala.
Da, sint zile in care imi trebuie atit de putin ca sa fiu fericita... Azi a fost una dintre ele. Doar cu ajutorul acelor cladiri din Wiesbaden, a atmosferei pe care o dau, nu stiu daca ma intelege cineva... nici nu cred ca are importanta asta. Am uitat de tristeti, de iluzii, de griji, de intelesuri pe care le caut unde, probabil, nu mai sint. Mi-am recompus sufletul, chiar si numai pentru o zi...
(21 septembrie 2006)
**
Sint momente cind tristetea sau alte stari asemanatoare le tratez ascultind muzica clasica. Diversa. Dar aia e doar pentru faza cind inca nu sint gata sa ies din respectiva tristete, cind ma complac in ea. In schimb, vindecarea vine cu anumite arii din anumite opere. Si cu anumite voci. Placido Domingo e una. Il ador pe omul asta. Da, opera ma scoate din orice stare proasta si ma aduce in faza de ´ridica-te si mergi!´. Nu pot sa explic de ce... e vorba despre voce, despre cum suna un duet sau un cor - imi dau fiori, de atmosfera pe care toate astea le produc intr-o sala, de eleganta, de tinuta, de costume...
(22 septembrie 2006)
**
E trist sa te maturizezi! Revoltator de trist...
(3 octombrie 2006)
**
La sfîrşitul lui noiembrie 1940, românii spuneau: "De cînd am intrat în Pactul Tripartit, mîncăm ca nemţii, avem o armată ca a italienilor, un război civil ca în Spania şi un cutremur ca în Japonia."
Un fragment mic din 'Athenee Palace', pe care am terminat-o şi care e... rezonabilă. Nu e prea mult despre Bucureştiul la care mă gîndeam eu cînd am luat-o, ci despre naziştii nemţi şi români (legionarii) din Bucureştiul acelui an. Dar e o prezentare obiectivă, fără patimă, care mi-a plăcut; undeva între beletristică şi istorie, adică un stil uşor controversat.
(17 noiembrie 2006)
**
Treceam azi pe lîngă un magazin de pantofi, iar pe vitrină era un afiş cu 'angajăm vînzătoare'. Şi, nu pentru prima dată, m-am gîndit: ce-ar fi să mă duc? Da, aş fi ca eroii din cărţile alea depăşite sau din filmele americane cu buget redus. Ar trebui să găsesc doar happy-end-ul. Problema e că nu ştiu cît aş rezista să fiu amabilă şi serioasă cînd ar veni vreuna care îşi face din cumpărarea pantofilor un scop în viaţă.
Da, nu ştiu dacă m-am gîndit la asta din teribilism sau din plictiseală sau din cauza unei senzaţii stupide care îmi dă tîrcoale. Oricum, n-am vorbit serios. Deşi uneori se mai întîmplă să alunec dintr-o extremă în alta.
(18 noiembrie 2006)
**
În prima iarnă de lucru în Bucureşti, am cunoscut o femeie în vîrstă, care m-a impresionat şi care mi-a rămas în minte. O adevărată Doamnă, Elena Rădulescu, soţia sculptorului Gir Rădulescu. Trebuie să recunosc că nu auzisem de el pînă atunci; printre altele, îi aparţin statuile din Sala tronului lui Ştefan cel Mare, de la Muzeul Naţional al Bucovinei. 'Replici' ale statuilor, ca şi multe alte lucrări ale lui, le-am văzut acasă la ei, în acea iarnă. Erau... incredibile, atîtea personaje istorice care păreau vii! De fapt, toată casa arăta ca un muzeu. Un muzeu în paragină, oarecum, dar... Mă întreb ce s-o fi ales de ele şi de casă. Nici măcar nu ştiu dacă Elena Rădulescu mai trăieşte. Cînd am întîlnit-o, împlinise 80 de ani şi era singură pe lume, Gir murise. Aşa am şi ajuns la ea, urmare a faptului că nu mai avea pe nimeni. Era inclusă într-un program social al primăriei sectorului 2 şi a unei companii mari (de ţigări), program de care m-am ocupat timp de mai multe luni, pentru că ziarul la care lucram avea un contract de publicitate cu firma. 'Înţelegerea' era ca, de două ori pe săptămînă, să merg la cîte unul dintre bătrînii din program, să stau de vorbă cu el şi să îi scriu povestea. În felul ăsta am dat de femeia despre care spun. Trăia într-o casă foarte mare, plină de sculpturi şi picturi... însă totul era neglijat, prăfuit, părăginit. Pentru că nu mai avea pe nimeni, iar statul uitase că lucrările soţului ei sînt rispite prin diverse muzee. Îmi pare rău că nu mai ţin minte cum se numeşte strada, deşi cred că aş şti să ajung acolo... În vremurile ei 'de glorie', casa arăta, probabil, impresionant; mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci şi să o văd.
Iar Elena Rădulescu mi-a lăsat o impresie foarte puternică, prin demnitate. Era bătrînă, singură, se mişca destul de greu, acceptase ajutorul celor de la primarie (bani de medicamente şi o masă caldă pe zi), dar încă mai avea atît de multă demnitate! Am stat de vorbă cu ea cîteva ore şi aş mai fi stat, dacă nu trebuia să mă întorc la lucru. Mi-a povestit tot felul de lucruri despre viaţa lor, despre vremurile de altădată, cu detalii multe-multe, am făcut un tur al casei... aş fi putut să o ascult zile în şir, era ca o carte vorbită. Am revăzut-o de două ori. O dată, cînd i-am dus ziarul şi pozele făcute. Şi a doua oară cu cîteva zile înainte de Crăciun, cînd m-am dus să îi duc (de la mine) un cozonac, o sticlă de vin şi încă nişte mărunţişuri. A fost atît de bucuroasă cînd m-a văzut!... După care, deşi am vrut să o mai vizitez, n-am mai putut. Şi mi-a părut foarte rău. Totuşi, măcar după ce m-am 'eliberat', trebuia să o caut...
Mai devreme cotrobăiam prin nişte lucruri mai vechi şi am dat peste unele chestii din perioada aia.
În iarna aceea cred că am aflat poveştile a peste 25 de bătrîni singuri. A fost o experienţă interesantă... Atunci am învăţat o grămadă de lucruri despre oameni, în general, şi despre bătrîneţea în singurătate, în special. Toţi trecuseră prin diverse momente neplăcute; în unele cazuri rămăsese doar unul, dar au fost şi cazuri în care mai trăiau amîndoi, numai că nu se mai aveau decît unul pe celălalt. Însă, acum mă gîndesc... din punct de vedere al căsniciilor... toţi au avut poveşti frumoase, fericite. Au avut de suferit în alt sens, dar au rezistat împreună.
Mda, îmi pare rău că nu mai am notiţele de atunci. Şi îmi pare rău că ne gîndim foarte rar la alţii.
(21 noiembrie 2006)
**
Ieri mergeam agale şi m-am trezit fredonînd 'I’m singing in the rain...', o pornire în contrast cu starea în care eram. Şi mi-am controlat pofta de a schiţa cîţiva paşi de dans. Oamenilor li se pare deja normal să vadă pe cineva vorbind singur pe stradă dar, cu siguranţă, te iau drept nebun dacă dansezi.
(30 noiembrie 2006)
duminică, 14 august 2011
...
Tocmai am aflat că a murit o tipă care lucra în TVR, reporter pe social, pe care am cunoscut-o un pic. Carmen Vasile. 35 de ani... Nu a fost un nume cu sclipici, a fost o profesionistă.
Asta face parte dintre întâmplările care îţi fură zâmbetul, pentru că nu le înţelegi...
Asta face parte dintre întâmplările care îţi fură zâmbetul, pentru că nu le înţelegi...
Margini de gânduri
Am răsfoit un pic ziarele şi am dat de un articol care... să te laşi vrăjit de un anarhist de stânga azi... chiar nu învăţăm nimic din istorie?
În plus, îmi amintesc ce spunea cineva: forţa nu a inventat niciodată nimic, pentru că se crede autosuficientă. Cât se poate de adevărat. Aviz admiratorilor lui El Comandante, de exemplu.
Iar eu m-am pricopsit din nou cu ariciul ăla în gât, nici eu nu învăţ; şi n-am dormit aproape deloc; şi trebuie să beau ceai în loc de cafea... foarte trist.
Insomniile mele sunt populate mereu de gânduri, multe gânduri, şiruri de gânduri care mă întorc în timp sau mă duc într-un ipotetic viitor dorit, de cele mai multe ori imposibil de realizat. Ca atare, în dimineţile de după ele sunt foarte obosită.
Printre altele, azi noapte mi-am amintit cum era cândva de 15 august. Poate că încerc să rememorez aici mai târziu (nu e o promisiune).
Iar pentru diseară mi-am găsit filmul. La TVR. De pe la nouă. Abia acum am văzut că scenariul e al lui Cabrera Infante, autorul celor Trei tigri trişti, cartea de care m-am îndrăgostit anul ăsta...
Citeam ce scria dimineaţă o prietenă despre o femeie în vârstă şi mă gândeam: da, nu e puţin lucru să ştii să îmbătrâneşti frumos, să nu îţi alterezi sufletul. Pentru că la bătrâneţe sufletul transpare pe chip şi în gesturi. La unii e senin, păstrează respect şi graţie, la alţii e impregnat de igrasia urii.
De ce uneori oamenii nu au curaj să îşi vorbească?
Mi-e dor de veselia aromată a duminicilor de acasă.
ritmul leneş pentru acum, nu merge nimic mai alert încă
dor
aş vrea un balon
linişte, respiraţii ţinute, separate de tăişul distanţei
zâmbete nevăzute
paşi laterali, dorinţă ţinută pe margine de gând
totuşi
În plus, îmi amintesc ce spunea cineva: forţa nu a inventat niciodată nimic, pentru că se crede autosuficientă. Cât se poate de adevărat. Aviz admiratorilor lui El Comandante, de exemplu.
Iar eu m-am pricopsit din nou cu ariciul ăla în gât, nici eu nu învăţ; şi n-am dormit aproape deloc; şi trebuie să beau ceai în loc de cafea... foarte trist.
Insomniile mele sunt populate mereu de gânduri, multe gânduri, şiruri de gânduri care mă întorc în timp sau mă duc într-un ipotetic viitor dorit, de cele mai multe ori imposibil de realizat. Ca atare, în dimineţile de după ele sunt foarte obosită.
Printre altele, azi noapte mi-am amintit cum era cândva de 15 august. Poate că încerc să rememorez aici mai târziu (nu e o promisiune).
Iar pentru diseară mi-am găsit filmul. La TVR. De pe la nouă. Abia acum am văzut că scenariul e al lui Cabrera Infante, autorul celor Trei tigri trişti, cartea de care m-am îndrăgostit anul ăsta...
Citeam ce scria dimineaţă o prietenă despre o femeie în vârstă şi mă gândeam: da, nu e puţin lucru să ştii să îmbătrâneşti frumos, să nu îţi alterezi sufletul. Pentru că la bătrâneţe sufletul transpare pe chip şi în gesturi. La unii e senin, păstrează respect şi graţie, la alţii e impregnat de igrasia urii.
De ce uneori oamenii nu au curaj să îşi vorbească?
Mi-e dor de veselia aromată a duminicilor de acasă.
ritmul leneş pentru acum, nu merge nimic mai alert încă
dor
aş vrea un balon
linişte, respiraţii ţinute, separate de tăişul distanţei
zâmbete nevăzute
paşi laterali, dorinţă ţinută pe margine de gând
totuşi
sâmbătă, 13 august 2011
vineri, 12 august 2011
August
august = miros de ardei copt + miros de frunze de roşii (pune mâna pe o frunză sau pe o codiţă de roşie şi ai să vezi) + nopţi plăcut răcoroase + întoarcerea spre muzica clasică şi operă + pepene galben cu rom + rochiţe vaporoase + plimbări de dragul plimbărilor + tot mai multe culori în pieţe
Cum începe weekendul, internetul seamănă cu un oraş de provincie pe timp de vară, când toată lumea îşi face bagajele şi pleacă în concediu...
Apropierea toamnei mă predispune la dorinţe de-a valma, la momente de grabă, o grabă care are în ea ceva nefiresc, e ameţitoare, tropăie, se bucură. Îmi doresc să pot face mai repede anumite lucruri, să se întâmple odată ce vreau, să vină toamna acum!, să mă fac înţeleasă din două vorbe, să se răcească instant cafeaua, să se comprime timpul... şi alte să-uri din astea.
nu mă îndepărtez prea mult: noche criolla
gânduri ţinute pe margine
poate să-ţi fie dor de un loc în care n-ai fost?
Cum începe weekendul, internetul seamănă cu un oraş de provincie pe timp de vară, când toată lumea îşi face bagajele şi pleacă în concediu...
Apropierea toamnei mă predispune la dorinţe de-a valma, la momente de grabă, o grabă care are în ea ceva nefiresc, e ameţitoare, tropăie, se bucură. Îmi doresc să pot face mai repede anumite lucruri, să se întâmple odată ce vreau, să vină toamna acum!, să mă fac înţeleasă din două vorbe, să se răcească instant cafeaua, să se comprime timpul... şi alte să-uri din astea.
nu mă îndepărtez prea mult: noche criolla
gânduri ţinute pe margine
poate să-ţi fie dor de un loc în care n-ai fost?
joi, 11 august 2011
Provocări
Mi-ar plăcea să am o cafenea. Sau o florărie. Sau să lucrez cu copii. (6 august 2006)
Chiar există bariere sau doar ni le închipuim? Cine ştie... Dar e frumos să crezi.
Aş vrea să descriu cumva unele muzici, să spun cum le simt. Dar nu ştiu.
Ai observat cât sunt de frumoşi oamenii când sunt naturali, când nu le pasă de reguli? Sau când iubesc? Sau femeile atunci când chiar se comportă ca femei? Şi bărbaţii când renunţă la măşti şi privesc cu sinceră uimire o femeie? Când îţi râde sufletul, adică. Merită să trăieşti pentru asta...
Şi poate că e nevoie de o rupere de ritm.
Există o limită clară între dorinţă şi raţiune? Nu, nu vreau să ţin cont de ea, întreb doar.
În clipa asta parcă n-aş avea nici trecut, nici viitor. Doar prezent. Cineva spunea că asta e reţeta fericirii. Nu ştiu dacă e chiar aşa, dar uneori e bine să reuşeşti sentimentul ăsta. Să ignori amintirile şi să nu faci planuri. E o provocare...
lecţii de răbdare
tentaţie
aş vrea să dorm
şi să nu-mi mai tropăie gândurile
noapte bună
Chiar există bariere sau doar ni le închipuim? Cine ştie... Dar e frumos să crezi.
Aş vrea să descriu cumva unele muzici, să spun cum le simt. Dar nu ştiu.
Ai observat cât sunt de frumoşi oamenii când sunt naturali, când nu le pasă de reguli? Sau când iubesc? Sau femeile atunci când chiar se comportă ca femei? Şi bărbaţii când renunţă la măşti şi privesc cu sinceră uimire o femeie? Când îţi râde sufletul, adică. Merită să trăieşti pentru asta...
Şi poate că e nevoie de o rupere de ritm.
Există o limită clară între dorinţă şi raţiune? Nu, nu vreau să ţin cont de ea, întreb doar.
În clipa asta parcă n-aş avea nici trecut, nici viitor. Doar prezent. Cineva spunea că asta e reţeta fericirii. Nu ştiu dacă e chiar aşa, dar uneori e bine să reuşeşti sentimentul ăsta. Să ignori amintirile şi să nu faci planuri. E o provocare...
lecţii de răbdare
tentaţie
aş vrea să dorm
şi să nu-mi mai tropăie gândurile
noapte bună
miercuri, 10 august 2011
Cercuri
Începuse să ningă, ca aseară. Fulgii izbiţi de vânt se loveau încet de ferestrele studioului, albind rama metalică a geamurilor. "Dac-am mânca aici?" - am spus, deschizând un dulap transformat în cămară, unde ţineam sticle de vin, conserve, biscuiţi, ca să scap de restaurantele unde, în timp, mesele mi se păreau grozav de monotone. "Pun eu masa" - a zis ea, ducându-se la bucătărie ca să aducă mai multe farfurii ciobite, cuţite şi furculiţe desperecheate, o enormă moară de piper şi nişte pahare oribile, cu marginea aurită, pe care le câştigasem cu puşca la o tarabă de tir din Foire de Trone. Cina aceea boemă, în oraşul cu zgomote vătuite, la adăpost de vremea rea care acum se înteţea cu şuierătoare rafale, ne-a creat amândurora o impresie de imensă bunăstare; eram doi, într-un spaţiu apărat de orice lucru ingrat ce se putea petrece în exterior. Vorbeam veseli despre oameni, locuri, lucruri cunoscute de amândoi, admiraţii reciproce, episoade intime din vieţile noastre, ca şi cum am fi aparţinut aceluiaşi clan, aceleiaşi confrerii, născuţi să ne întâlnim şi să ne înţelegem. Beam vinul încet, fără să ni se urce la cap, uitând de ceas. Brusc, ea a avut o tresărire: "Ce groaznic! Am pierdut ultimul metrou! Cheamă-mi un taxi!" "Dacă e vorba să iei un taxi, n-ai de ce să te grăbeşti - am spus. Îl putem chema în orice moment..." După două ore aveam impresia că ne cunoaştem dintotdeauna. Ne tutuiam ca nişte vechi amanţi. "De ce nu rămâi să dormi aici?" - am zis. "Nu mă împiedică nimic - a spus ea, punându-şi capul pe umărul meu. Nu mă aşteaptă nimeni."
(Alejo Carpentier, Ritualul primăverii)
***
Carpentier spune lucruri aparent banale, cu o naturaleţe care te ţine între paginile cărţii, te face să uiţi de timp, de afară, de lume... Îmi dă o stare de bine.
Iar toamna asta a început frumos. Sigur că e o constatare subiectivă, dar chiar a început frumos...
O oază de linişte într-un oraş haotic şi aglomerat. O oră de evadare, pasul afară din cerc, fericiri simple.
Plouă calm. Când păşeşti afară dintr-un cerc, se formează altul, apoi altul... aşa se construiesc amintirile.
Citeam ceva pe undeva şi mă întreb iar... de ce programăm tot mai mult din ce facem? Chiar şi când mergem "în oraş", vrem să ştim din start: unde mergem? De ce trebuie să mergem undeva anume? De ce nu ne mai plimbăm, de ce vrem să ştim mereu dinainte unde o să ajungem...
somn
tentaţia pernelor moi
poftă de ciocolată caldă
the impossible dream
aş vrea un film bun
(Alejo Carpentier, Ritualul primăverii)
***
Carpentier spune lucruri aparent banale, cu o naturaleţe care te ţine între paginile cărţii, te face să uiţi de timp, de afară, de lume... Îmi dă o stare de bine.
Iar toamna asta a început frumos. Sigur că e o constatare subiectivă, dar chiar a început frumos...
O oază de linişte într-un oraş haotic şi aglomerat. O oră de evadare, pasul afară din cerc, fericiri simple.
Plouă calm. Când păşeşti afară dintr-un cerc, se formează altul, apoi altul... aşa se construiesc amintirile.
Citeam ceva pe undeva şi mă întreb iar... de ce programăm tot mai mult din ce facem? Chiar şi când mergem "în oraş", vrem să ştim din start: unde mergem? De ce trebuie să mergem undeva anume? De ce nu ne mai plimbăm, de ce vrem să ştim mereu dinainte unde o să ajungem...
somn
tentaţia pernelor moi
poftă de ciocolată caldă
the impossible dream
aş vrea un film bun
duminică, 7 august 2011
sâmbătă, 6 august 2011
Punţi
Am mai spus, după prima săptămână din august, canicula trebuie redefinită. Soarele e învins, plăcut învins, tandreţe... Începe fericirea mea simplă, în fiecare an mă declar fericită de acum şi până pe la sfârşit de octombrie. Lumina e calmă, soarele nu mai e agresiv, vin pastelurile, dimineţile au o linişte a lor... nu se poate explica, simţi toate astea sau nu.
Mi-a rămas în minte un vis de ieri, din zori. Foarte clar, cum rar mi se întâmplă.
Nu ştiu ce carte să încep. Dacă e să fiu sinceră cu mine, cred că am tot amânat să reiau Jurnalul fericirii dintr-un soi de teamă. Undeva, lucrurile s-au rupt. Şi multă vreme au rămas aşa, pentru că timpul nu vindecă orice, oricât ne-am dori să credem asta. Dar poate că a venit vremea să fac o punte...
De ce-urile sunt cele mai grele întrebări.
La vida es como el abrazo de un desconocido.
Iar lumea e incredibil de mică uneori... Dar e bine, măcar din când în când.
Villazon pe repeat
vanilie, cacao, rom
picioare desculţe
plimbare
cafea afară
Mi-a rămas în minte un vis de ieri, din zori. Foarte clar, cum rar mi se întâmplă.
Nu ştiu ce carte să încep. Dacă e să fiu sinceră cu mine, cred că am tot amânat să reiau Jurnalul fericirii dintr-un soi de teamă. Undeva, lucrurile s-au rupt. Şi multă vreme au rămas aşa, pentru că timpul nu vindecă orice, oricât ne-am dori să credem asta. Dar poate că a venit vremea să fac o punte...
De ce-urile sunt cele mai grele întrebări.
La vida es como el abrazo de un desconocido.
Iar lumea e incredibil de mică uneori... Dar e bine, măcar din când în când.
Villazon pe repeat
vanilie, cacao, rom
picioare desculţe
plimbare
cafea afară
marți, 2 august 2011
Cu Andrei Pleşu despre politică
În sfârşit, o discuţie cu Andrei Pleşu despre lumea care ne înconjoară.
Prima parte.
A doua parte.
Prima parte.
A doua parte.
luni, 1 august 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
Nu mai ştiu exact când şi cum am dat de ei... cu nişte ani în urmă, oricum. Şi au rămas într-un ipotetic top ten al meu - zic ipotetic pentr...
-
Se poate ca într-o sâmbătă seara, obosită, să te uiţi la un film, nu contează la care anume, pentru că e genul de film despre care cei mai m...
