Îmi plac(e)

... să ascult muzică în surdină şi să fredonez, să îmi plimb mâna prin păr când nu ştiu ce să zic, să umblu desculţă, să dorm cu geamul deschis, să merg cu trenul şi să mă uit pe geam, să dezlipesc etichetele cu preţuri de pe orice, să beau cafeaua înceeeet, să gust mâncarea când gătesc, să culeg alunele din ciocolată, să stau cu picioarele pe perete, să mă plimb seara, să rătăcesc printre rafturile cu cărţi, să desenez figuri geometrice în timpul şedinţelor plicticoase, să calc, să spun prima prostie care-mi trece prin cap, să fiu lăsată în pace când nu am chef, să intru în magazinele cu antichităţi, stilourile, sucurile de grapefruit şi măr, să mă îmbrac comod, balcoanele cu flori, fardurile pastel, mirosul de vanilie, pălăriile din pai, anii ’30, figurinele egiptene, plăcinta cu brânză sărată, ochii care zâmbesc, să beau ceaiul fierbinte-fierbinte, pisicile tigrate, maşinile de teren, rebusurile, să beau cafea din ceşti mici, să privesc oamenii în ochi, să vociferez când mă uit la fotbal, mobilierul din răchită, caii de curse, pomii înfloriţi, să ascult ploaia, să privesc cum ninge, papucii călduroşi, să stau seara pe bancă în livada de acasă, să grădinăresc, desenele animate, să citesc pe feţele oamenilor, pozele alb-negru, Hanul lui Manuc, freziile, fisticul, să stau pe jos când mă uit la televizor, să îi ascult pe alţii povestind…

50 Ways To Leave Your Lover (versiunea Milman)

Despre dictaturi

Remix

Tot Villazon

Dintr-un jurnal

Uneori, e pur şi simplu al dracu' de greu să fii singur, să ai probleme, să nu poţi spune nimănui, să nu vrei să spui nimănui, pentru că e mult prea personal, să vrei să mergi înainte cu capul sus...
(9 noiembrie 2004)

**
Într-o relaţie, mereu, unul dintre ei iubeşte mai mult. De ce? Nu ştiu, pur şi simplu aşa se întâmplă. O puştoaică de 21 de ani mi-a spus asta acum câteva zile şi, oricât am încercat să găsesc exemple să o contrazic, nu am reuşit. Cel puţin asta spun aparenţele. Deşi, poate că e doar o chestiune de percepţie. În fond, fiecare îşi arată sentimentele în felul lui. Faptul că acel fel nu coincide cu al celuilalt nu înseamnă ca nu simte la fel de intens. Sau cel puţin la fel de intens.
... În ultimul an, am dezamăgit, am rănit, am pierdut, am abandonat, am regăsit, am căutat, am disperat, am vrut sa sper, m-am prefacut că trăiesc, m-am revoltat, am supravieţuit din amintiri, m-am lamentat… iar acum, în sfârşit, pot să zâmbesc. Şi am scăpat, măcar un pic, de furia pe care mi-o dădea neputinţa. Nu m-am resemnat, dar încerc să privesc lucrurile mai calm. Poate că e din nou speranţă, poate că nu… Şi mai constat ceva. Nu mai simt nevoia să îmi strig tristeţea, să o împărtăşesc oricui. Era o vreme când simţeam o mare nevoie să spun multora ce mă durea. Acum nu mai am nevoie.
De ce scriu iar ce imi trece prin cap? Poate pentru că e prea multă tăcere în jur, poate pentru că nu doar disperarea trebuie scrisă, poate pentru că singurătatea are preţul ei...
(18 decembrie 2004)

**
Unele zile mă obosesc prin banalitate...
(25 ianuarie 2005)

**
Acum, când sunt mai detaşată de anumite lucruri, încep să îmi văd greşelile făcute cândva. Unele din egoism, deşi credeam că eu nu sunt egoistă, altele din nerăbdare... Cât de simplu ar putea fi totul dacă uneori nu ne-am grăbi să luăm decizii sau să aruncăm cu vorbe.
Prea multă dragoste ucide, spunea cineva. Mda, ucide ceva în noi şi în unele privinţe nu mai putem fi niciodată cum am fost.
Mă întrebam azi dacă are vreun rost să mă zbat prea mult pentru anumite lucruri. Pentru unele mi-e din ce în ce mai clar că am pierdut startul şi nu mai am cum să recuperez. Cât de haotic am trăit... şi nici măcar n-aş putea spune că asta mi-am dorit. Azi dimineaţă m-a trezit un telefon al unui prieten de care nu ştiam nimic de câteva luni. E unul dintre puţinii oameni care întotdeauna m-a acceptat aşa cum sunt şi căruia pot să îi spun diverse lucruri fără să îmi fie teamă că le va interpreta, că le va atribui alte înţelesuri. E reconfortant să ştii că există oameni în faţa cărora nu trebuie să îţi pui o mască pentru a-i mulţumi.
(11 iulie 2005)

**
În septembrie vine Vargas Llosa în România.
Va fi cadoul meu de ziua mea...
(22 iulie 2005)

**
Un nor s-a aşezat liniştit peste soarele timid de ieri şi stă să plouă. Vreme de august luat la fugă de un septembrie grăbit să-şi afişeze supremaţia colorată în ruginiu. Ducă-se vara asta zăludă, m-a obosit...
(14 august 2005)

**
După două zile departe de Bucureşti şi o noapte de legănat în tren, sunt din nou aici. Ar trebui să dorm, dar mi-am făcut o cafea. E bună, caldă, afară toarnă ploaia iar...
Teoretic, după astea două zile, ar trebui să fiu mulţumită şi mai liniştită. Practic, efectul e invers. M-am lămurit că pot să plec din Bucureşti fără ajutorul nimănui (profesional vorbind), dar... înseamnă să reintru într-un circuit pe care l-am abandonat de 2-3 ani. Un joc de care m-am cam ţinut departe în ultima vreme şi de care nu sunt sigură că mai vreau să mă apuc. Ăsta e preţul pe care ar trebui să îl plătesc să plec de aici. Plus diverse mărunţişuri care complică lucrurile, dar pentru care doar eu sunt de vină. Şi care nu sunt de netrecut...
Privesc în urmă şi îmi dau seama că mai mereu am avut de ales între două rele, nu am avut cale de mijloc. Sau poate că era şi asta, dar însemna compromisuri.
În clipa asta, habar n-am ce voi decide.
(15 octombrie 2005)

**
Mi-am dat seama că în ultima săptămână am reuşit să ignor diverse aspecte din jurul meu care, pâna recent, mă iritau. Cred că acum, când ştiu că există posibilitatea să evadez de aici, e mai uşor. Nu mă mai simt prizonier. De fapt, asta a fost mereu problema mea. De câte ori m-am simţit constrânsă de cineva sau de ceva, am început să mă simt ca într-o cuşcă. Până când mi-am recăpătat libertatea de a alege (sau de a respinge?).
(22 octombrie 2005)

**
Am dormit prost.
Am impresia că e vineri.
Slabă presa de azi.
O să am mult de lucru şi mi-e lene.
La cât naiba e şedinţa de dimineaţă, că doar eu ajung devreme în ultimul timp?
Nici tristă, nici nervoasă... nu ştiu cum sunt. Indiferentă, poate.
M-am dat cu un parfum care nu-mi place.
M-a distrat un telefon, mai devreme. Cât de cretin tre' să fii să te prezinţi de trei ori la un proces care nu e al tău?
(27 octombrie 2005)

Piensa en mí

La mulţi ani, Al Pacino

Pentru că azi e ziua lui şi mi-e foarte drag, unul dintre oamenii pe care mi-i doresc nemuritori (mă repet, ştiu), reiau ce ziceam anul trecut despre cartea în care e prins oarecum şi omul, şi actorul Pacino.

**

Cartea asta am cumpărat-o de la ultimul târg, când rătăceam de la un stand la altul, plictisită de ofertele prea liniare ale multor edituri. Întâi am văzut figura, apoi numele, apoi am răsfoit-o şi... nu îmi pare rău că am luat-o.

Multă lume, când spui Al Pacino, se gândeşte automat la Naşul. Unii chiar strâmbă din nas. Nejustificat, zic eu. O dată pentru că Pacino înseamnă mult mai mult decât filmul ăla şi încă o dată pentru că Naşul chiar e un film bun, un film lucrat, ca să mă exprim foarte simplist, să nu intru în detalii tehnice.

Citind cartea asta, însă, descoperi un Pacino foarte sofisticat, foarte complex, departe de imaginea superficială pe care o au unii despre el. Şi totul prin intermediul spuselor lui deloc complicate. Adică... Pacino vorbeşte foarte relaxat şi în cuvinte simple despre subiecte foarte profunde, la urma urmei.
Pacino nu e ceea ce cu dispreţ numim VIP, nici vorbă... E un om care iubeşte teatrul, care îşi lucrează foarte mult rolurile şi căruia îi displace să facă paradă de numele lui. Asta foarte pe scurt.

Dar Pacino nu vorbeşte doar despre el, vorbeşte despre actorie, despre oameni de toate felurile, despre teatru şi film, despre sărăcie şi bani, despre prietenie, despre faimă, despre ce înseamnă să intri în pielea personajului, despre Shakespeare, despre biscuiţi, despre începuturi, despre roluri comerciale, despre relaţii şi despre multe altele. Şi face fandări elegante când nu vrea să vorbească despre ceva anume. Şi are umor. Un umor fin.

Ca să nu o lungesc, e o carte care merită citită. E relaxantă fără să devină uşoară. Poate că sunt un pic subiectivă, pentru că îmi place foarte mult Pacino. Recent, la o bere cu nişte prieteni, C întrebase ce actor ar vrea fiecare dintre noi să fie. Nu mă gândisem niciodată la asta, dar după câteva clipe am spus hotărât: Al Pacino.
Totuşi, chiar şi pe mine m-a surprins Pacino în această carte. În sensul bun.

E greu să alegi fragmente din ea, pentru că toate se leagă cumva...

- Crezi că o să mori de tânăr?
- La un moment dat în viaţă, cu toţii devenim conştienţi de faptul că suntem muritori. Ai o anumită perspectivă asupra morţii. Şi din acel moment începi să-ţi priveşti semenii cu alţi ochi. Acum am anumite sentimente în această privinţă. Se spune că schimbarea vine pe la treizeci şi ceva de ani. Uneori îmi imaginez cum corpul meu neînsufleţit este dus într-o cutie, iar oamenii mă jelesc. Şi spun: "N-ar fi trebuit să ne purtăm aşa de rău cu el."De curând am făcut artroză la degetul mare de la piciorul stâng. Şi i-am spus doctorului: "O să treacă, nu-i aşa?" Iar el mi-a spus că nu. Şi atunci mi-am dat seama că ajungi la o vârstă când nu mai trece neapărat totul... Uite, vorbim despre toate astea, iar eu fumez ţigară de la ţigară.
- Putem schimba subiectul.
- Dacă mor, poţi să-mi scrii tu epitaful. "Tocmai începea să-şi rezolve unele probleme. În zece, cincisprezece ani ar fi fost un om fericit. Era pe drumul cel bun. Făcea progrese!"

**
- Am fost şi plasator. Oamenii mă întrebau: "La ce oră începe piesa?", "Care a fost ultima piesă care s-a jucat?" Puneau întrebări de tot felul. "E o piesă bună?" Într-o zi mi-am spus: oamenii ăştia o să ia de bun orice le-aş îndruga. Doar sunt plasatorul, nu-i aşa? Aşa că am pus pariu cu un alt plasator că o să-i fac să se aşeze la coadă de cealaltă parte a străzii. Apoi le-am spus oamenilor că, din cauza aglomeraţiei, rândul se forma de cealaltă parte a străzii, în faţa magazinului Bloomingdale.
- S-a supărat cineva?
- Nu, s-au aşezat cuminţi la rând.
- Deci ai câştigat pariul. Ţi-a fost plătit?
- Am fost dat afară. Altă dată am fost dat afară din mers - încă una din celebrele mele experienţe ca plasator. Eram plasator la un alt cinema şi dintr-odată m-am văzut într-o oglindă cu trei laturi. Nu-mi privisem niciodată până atunci profilul. Aveam vreo douăzeci şi patru de ani. Şi nu-mi venea să cred. Cine era tipul ăsta care arăta aşa ciudat? Nu-mi văzusem niciodată hainele de la spate sau ceafa. Aşa că nu mă puteam opri din privit. Un manager m-a văzut făcând asta. Nu-i plăcuse de mine de la început. Cred că nu-i plăceau plasatorii. M-a întrebat: "Pacino, la ce te uiţi?" Am bălmăjit ceva şi mi-a spus că nu vrea să mă mai vadă făcând asta. Dar făceam acelaşi lucru un pic mai târziu, când el cobora scările. M-a prins în fapt şi mi-a spus: "Eşti concediat!" Nici măcar nu s-a oprit din mers. A continuat liniştit să coboare scările. Şi m-a cuprins aşa o bucurie. Ar fi trebuit să fiu foarte supărat, dar nu eram. Am coborât la vestiar şi am început să chicotesc. Câţiva prieteni m-au întrebat: "Ce s-a întâmplat?" Le-am spus că tocmai am fost concediat. "De ce?" "Mă uitam prea mult la mine", le-am spus.

**
- Ce ţi-a spus odată cel care îl machia pe Marlon Brando?
- I-am zis "Eu nu plec în California." Iar el mi-a spus: "Stai liniştit, l-am auzit şi pe Marlon spunând chestia asta. Pleci acolo în trei ani." Ei bine, încă n-am plecat. N-am ieşit din acest apartament.
- Dar ce crezi despre Los Angeles?
- Îmi plac unele părţi din L.A. Însă după o vreme simt că am nevoie să fiu printre oameni. Nu mai pot sta prea mult în maşină. Trebuie să simt pământul cu picioarele, să văd oameni trecând pe lângă mine, intersectându-ne.

**
- Ai o mulţime de instrumente muzicale în camera ta. Cânţi la ele?
- Aici? Am nişte tobe conga, chitare şi un pian. Îmi place atunci când oamenii vin la mine şi improvizăm o oră şi mai bine. Nu este nimic mai înveselitor decât să comunici cu cineva prin intermediul muzicii. E la fix. De obicei cânt la tobele conga şi la pian. Am avut o perioadă când am crezut că sunt Beethoven sau ceva de genul ăsta. Aveam acest sentiment, că eram un geniu nedescoperit, aşa că am făcut rost de un pian şi cântam cu orele. Era, de fapt, o nevoie a mea de a mă exprima, dar nu prin jocul actoricesc. Am compus propria mea muzică. Stăteam cu orele doar pipăind clapele până când, într-un final, ritmul începea să iasă la suprafaţă, tonalităţile, iar eu începeam să cânt. Am adunat vreo două casete de care eram foarte încântat. După care le-am pierdut.

**
- Ţi-ai analizat vreodată imaginea de pe ecran? La sfârşitul filmelor Naşul, Serpico, După-amiază de câine şi acum... în Dreptate pentru toţi, tu apari mereu singur. Tu eşti singuraticul.
- Păi, cea mai de succes interpretare a unui actor este a unor astfel de roluri.
- Dar te-ai gândit vreodată la asta?
- Niciodată.
- Că eşti mereu singur.
- Păi, de-abia aştept să pleci (râde). Vezi, pe măsură ce relaţia noastră evoluează, ne rănim. Asta-i minunat.

Slowness

Matinale

Citeam mai devreme nişte texte scrise sub eticheta "din memorie" (posibil să le aduc aici într-o bună zi) şi tot ce evocam acolo îmi pare dintr-o altă viaţă. Într-un fel este, dar... Şi mă întreb ce ar spune eu cea de atunci dacă ar vedea-o pe eu cea de azi. La vremea respectivă nu visam la un loc anume, voiam doar să plec, să mă desprind. Cred că eu cea de atunci ar fi mulţumită. Măcar un pic.

Dimineţile de primăvară nu necesită muzică, e suficient geamul deschis.

Ce să încep? Asta sau asta? Totuşi, mi-e dor de Carpentier. S-ar putea să reiau Recursul la metodă. Deşi aş vrea o poveste. Ceva în care să mă pot pierde, să mă las prinsă ca într-un vârtej, măcar pentru câteva zile, o lume a altcuiva, să iau o pauză de a mea.

Virtualul pare la fel de pustiu ca Bucureştiul. Azi.

Îmi mai trebuie un nume de personaj. Pentru celelalte am găsit.

Cu fiecare gură de cafea somnul dispare şi devin tot mai lucidă. Într-un fel e bine, în altul nu. Ce înseamnă, de fapt, luciditatea? Capacitatea de a-ţi da seama că faci o tâmpenie, printre altele. Şi puterea de a te opri. Dar chiar e bine să te opreşti? Aş zice că nu întotdeauna. Dacă am fi mereu perfect lucizi, nu ar mai exista gesturile născute din visare. Totul ar fi rece, calculat... Mi-ar plăcea să pot prinde gândurile care vin uneori spre mine. Sau măcar să le văd. Da, efectiv să le văd. Dar să le pot vedea doar eu, nu toată lumea. Un soi de intimitate a gândurilor, la fel ca vorbitul în şoaptă.

Tentaţia apare pentru că există un punct slab undeva? Un fel de breşă. Cred că da... Iar dacă nu-i dai curs o să se caţere pe tine, ca o iederă. La fel ca unele gânduri pe care refuzi să le spui şi care încearcă să prindă viaţă prin orice altă formă. Mda, sweet temptations.

Totuşi, uneori, cuvintele izbesc, oricât de liniştitoare s-ar vrea în intenţie, aşa că atingerea e mai potrivită. La fel cum uneori distanţele rămân nevindecate...

O fi înflorit liliacul?
Am găsit songul pentru acum. Pare trist. Doar pare. De fapt, e potrivit cu moleşeala unei dimineţi de duminică.
Cine mi-a băut cafeaua?

(posibil) epilog 1

Pian şi trompetă se opresc aproape în acelaşi timp, întâi pianul, care se stinge discret, apoi trompeta, cu încă doi-trei paşi care-ţi calcă pe gânduri, după care aplauzele le iau locul. La masa mea mai e un singur scaun liber. Cel din dreapta. Parcă ar aştepta pe cineva. Sau poate că e ocupat de silueta de fum conturată de gândurile mele.
(...)
Am încercat să-i explic mai multe într-un e-mail. Dar n-am reuşit. Tot mai ades simt cum cuvintele nu au suficientă forţă. Aş avea nevoie de un registru al scrisului care să semene cu muzica sau măcar cu vorbitul cu voce tare. Să se simtă când vreau să strig, sau când vreau să mă revolt, sau când vreau să tac. Tonalităţi. Asta lipseşte uneori cuvintelor. Muzica e mult mai expresivă. Şi mai liberă. Jazz-ul, cel puţin. În jazz poţi improviza. Scopul e mai puţin important, contează muzica în sine, elaborarea, libertatea pe care te lasă să o simţi. Întotdeauna, scopul înseamnă constrângere, înseamnă limite, spaţii între care să te încadrezi.
Femeia elegantă gesticulează discret spre bărbatul din faţa ei. Par să se contrazică pe ceva. El o priveşte cu un aer uşor arogant, printre formele mereu în schimbare ale fumului care pluteşte peste masa lor. Nu reuşesc să îmi dau seama care e relaţia dintre ei.
Până la urmă, totul se rezumă la un bărbat şi o femeie? Probabil că da. Totuşi, mirajul iubirii... este exact atât, doar un miraj. Un nor de fum, cea mai efemeră dintre stări. Am ajuns la concluzia asta pe cont propriu, în timp, după ce am fost, poate, omul cel mai convins că iubirea există sub forma a ceva palpabil şi de durată. Şi cred că nimeni vreodată nu va mai reuşi să mă facă să cred mai mult.

Rolando Villazón

N-aş putea spune de ce, primăvara, soarele de aprilie, verdele din perioada asta predispun la o muzică mai... amplă. Nu ştiu cum să îi spun altfel. Totuşi, gravitatea trebuie îmblânzită un pic. Aşa că, am ales: Rolando Villazón (răbdare până la capăt).
E starea mea de zilele astea.

Neplăceri

Nu-mi plac(e) dimineţile de vară cu geamurile închise, să judec oamenii după cuvintele pretenţioase pe care le folosesc şi nici oamenii care fac asta, oja sidefată, preţurile de pe cărţi, frişca, să fac paradă cu diverse, ipocrizia, telefoanele mobile, parfumurile dulci, să citesc în metrou, crinii, glumele previzibile, să scriu e-mailuri formale, Liiceanu, să dorm cu lumina aprinsă, casele fără curte, să vorbesc doar să umplu tăcerea, oamenii care uită să zâmbească, frumuseţea ostentativă, oamenii care vor cu orice preţ să pară originali, cenzura de orice fel, cănile de cafea prea mari, anii '80, Coelho, stilul hippie, plasticul, extremele, sâmburii din struguri, să scriu sms-uri, negrul în exces, poezia, filmele româneşti, să întorc şi celălalt obraz, să fiu la modă, să mi se povestească un film sau o carte, să alerg, poşetele mari, compromisurile.

Frío, Frío

La Tua Semplicitá

Dintr-un jurnal

Zilele astea, o colega a primit o instiintare-comunicare-somatie-sau-cum-i-o-zice cum ca va fi amendata daca nu publica un soi de rectificare la un articol in care scrisese tigan si nu rrom. Hartie venita de la institutia lu’ peste, care cu astfel de monitorizari se ocupa. E si asta un job, se pare...
Si de atunci tot stau si ma minunez de paradoxurile din tara asta. Si nu reusesc sa inteleg cum, de exemplu, statul nu poate interveni in cazul unui prunc abandonat de mama-sa si crescut de bunici intr-o cusca, dar un ziarist primeste amenda pentru ca a scris tigan si nu rrom. Oricat m-as da cu capul de pereti, nu pot sa inteleg genul asta de ipocrizie. Dar cui ii pasa? Ne rostogolim haotic, crezand ca inaintam, cand de fapt ne miscam intr-un cerc vicios. Din care n-o sa ne scoata nici un milion de alegeri masluite, nici populismul lui Basescu, nici aroganta lui Nastase, nici faimoasa integrare, nici tiganii cu personalitate deveniti rromi. Balcanici pan’ la moarte...
(17 martie 2006)

**
Mostra de comunicat de presa si, implicit, de legislatie CLARA de la noi. E calda, proaspat primita:

"Contractul de asigurare se încheie în forma scrisa si va cuprinde (conform Legii nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile in Romania, Publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995, modificata si completata prin: Ordonanta de Urgenta nr. 61/2005 (Monitorul Oficial, Partea I, nr.562 din 30 iunie 2005), aprobata cu modificari si completari prin Legea nr.283/2005 (Monitorul Oficial, Partea I, nr.897 din 07 octombrie 2005); Legea nr. 172/2004 (Monitorul Oficial, Partea I, nr. 473 din 26 mai 2004)."

Aseara pe la stiri, nu mai stiu exact pe ce post, am vazut cum domnul Paunescu dormea de zor in Senat. Nuuu, nu e nimic nou, doar am mai vazut pe atatia parlamentari romani care fac asta. Dar cu ocazia asta ma gandeam ca ar fi momentul sa-si propuna (nu au facut de mult asta, cred ca de la faza cu pensiile) niste imbunatatiri ale conditiilor la locul de munca. Ca e tare greu sa dormi in fotoliu, zau. Ca urmare, as sugera sa modifice radical decorul de la Senat si Camera DeRutatilor, in sensul ca: scaunele-fotoliile sa fie rabatabile, sa poata atipi oamenii aia mai confortabil, ca doar merita; sedintele sa se tina cu o lumina difuza, ca ce somn e ala cu lumina aprinsa batand in ochi?; poate ar fi nevoie chiar sa aiba fiecare langa el o lampa de birou, sa o poata aprinde cand se trezeste, sa vada sa citeasca ziarele, ca proiectele pe care le voteaza oricum nu le citesc; intre fotolii sa fie spatiu de o masuta-noptiera sau asa ceva, unde sa isi tina amintitele ziare, ochelarii, cafeaua, telefonul mobil, pilulele de inima, ulcer samd; pe intervalul ala dintre fotolii sa se plimbe din cand in cand o tanti imbracata sexos, care sa le vanda popcoarne si sa le improspateze cafeaua; pe spatele fotoliilor sa fie televizoare din alea mici, unde sa vada si ochii lor un meci, o telenovela, stirile (poate asa afla ce se voteaza), cine se mai cearta pe la Diaconescu tv, ce perle mai spune Tariceanu...

Vorba alora de la Guerrilla: Kafka, frate!
(21 martie 2006)

**
Azi ma duc sa imi iau ramas bun de la Bucuresti si de la tot ce a insemnat el. E al doilea loc (oras) de care fug... Oare cand o sa-mi gasesc linistea?
(8 aprilie 2006)

**
Ieri dupa-amiaza, cand sa plec si eu de la lucru si cand bantuiam prin diverse birouri sa le spun oamenilor ca ne revedem cand o da domnul, vine seful precipitat:
"Suna si tu la aia de la meteo, ca e pe mediafax o stire de la nu stiu ce inspectorat de urgenta sau asa ceva, ca vine o furtuna mare in Bucuresti, care o sa tina 24 de ore, cu vant de 150 km/ora, vreo 80 de litri de ploaie pe mp... Si, chiar, tu unde dracu mai pleci pe vremea asta??"
"Ha? Hai, ma, ati luat-o razna, ce aveti, am vazut prognoza, nici vorba de asa ceva!?"
"Taci si suna, n-auzi ca e pe flux?!"
"Bine, ma, sun!"

Si sun. Si o tanti de la INMH, care deja era zapacita de cate telefoane primise, imi spune saraca cu bruma de amabilitate pe care o mai avea, ca cei de la Inspectoratul pentru Situatii de Urgenta sunt niste tampiti. Ca pe site-ul INMH a existat o avertizare pe la pranz, valabila 3 ore, dar pentru toata Muntenia, nu pt Bucuresti. Care avertizare zicea ceva de ploi locale si izolate mai abundente, iar cuvantul furtuna nici nu a fost pomenit.
Ce se intamplase? Desteptii de la inspectoratul lu' peste (infiintat ca sa se ocupe de situatiile de urgenta, de criza samd, nu sa le creeze) au vazut chestia aia, au umflat-o pompieristic si inconstient si i-au dat drumul sub forma de comunicat. Altfel spus, s-au gandit sa isi justifice si ei cumva salariile platite degeaba din banii publici. Rezultatul? Cat pe ce sa creeze panica, absolut nejustificat.
Deja seful meu se gandea cum sa isi urce Matizul cu liftul pana la etajul 6, ca vine furtunaaaa!
(13 aprilie 2006)

**
Sa dea draq daca io ii inteleg pe banateni...
Ce-i drept, au fost cativa oameni care mi-au spus ca nu imi va fi tocmai usor aici. Eu, crezandu-ma dasteapta, le-am ras in nas. Ei bine, au avut dreptate.
(4 mai 2006)

**
Oare nostalgia si amintirile pot tine loc de real life pentru o vreme?
Poate chiar a venit timpul sa astern pe hartie unele lucruri...
(5 mai 2006)

**
Nu inteleg de unde principiul "orice lucru simplu trebuie complicat".
Am fost azi la banca, sa lamuresc ceva. Si am aflat ca desi ai un cont deschis la ei, daca e deschis in alt oras, nu e operational decat de acolo. Deci, daca am deschis contul cand eram in Bucuresti si vreau sa il folosesc in TM, cei de aici trebuie sa ceara de la aia nu-stiu-ce confirmare, care confirmare poate veni in patru ore sau 2-3 zile... timp in care banii tai stau blocati acolo, ca "asa e sistemul".
Bon, solutia ideala: mai deschid un cont aici. Madama de la ghiseu ma indruma politicos: pentru deschidere de cont, mergeti la etajul unu, la biroul x. Ma conformez si urc la biroul cu pricina. Ca sa aflu ca acolo nu fac decat sa iau niste formulare, le completez si ma intorc pentru deschiderea de cont tot la madama de la parter. Bine, pana sa aflu ca e vorba fix de aceeasi dama si fix de acelasi ghiseu, am avut un schimb de replici cu tanti de la biroul (inutil) cu formularele. Imi zice:
- Le duceti completate jos, la doamna Anemona!
- Ha?!
Anemona-Anemona, ma gandesc io, da' jos sunt mai multe ghisee, io ce fac, ma postez in mijlocul bancii si strig: care esti Anemona, manca-t-as?? Asa ca, insist pe langa duduia care deja era priponita inapoi pe scaunul ei la cafea:
- Puteti sa imi spuneti ce nr. are ghiseul?
- La doamna Anemona, aaaa... cred ca 1, e primul, o doamna blonda!
Oook, cobor si caut primul ghiseu. De fapt, erau doua ghisee "primul", unul in dreapta, unul in stanga, ambele cucoane blonde. In fine, citesc ce scrie pe afisele cu operatiuni de la fiecare si asa ma lamuresc, pt ca numele blondelor oricum nu erau trecute p'acolo, ca sa vad care e faimoasa Anemona.

In concluzie, nu inteleg de ce formularele alea nu le pot tine la ghiseul unde ti se face deschiderea? Doar ca sa mai justifice existenta inca unui birou la etaj? Mai bine ar face o cafenea acolo...
(11 mai 2006)

**
Treceam ieri prin Piata Operei si am vazut expuse niste ciudatenii, un soi de sculpturi din-nu-stiu-ce, care habar n-am ce reprezentau. Presupun ca se voia o forma de arta... Si ma uitam la oamenii care se opreau si le priveau seriosi, unii gravi, patrunsi de-a dreptul de aparitia acelor chestii informe. N-am vazut nici macar unul care sa se opreasca si sa se intrebe cu sinceritate "ce pusca mea o fi cu astea aici?" Nu, toti erau artisti pana in maduva oaselor. Traiasca ipocrizia, mi-am zis a nu stiu cata oara...
In fond, TM se vrea un oras cosmopolit.
(13 mai 2006)

**
Asadar, in TM se cumpara cel mai mult:

- Gazeta Sporturilor si ProSport (aceleasi despre care galeria lui Poli urla ca nu le mai cumpara)
- Libertatea (asta e o chestie pe care n-am inteles-o nici in Bucuresti)
- Renasterea Banateana, ziar local (pentru 'traditie' si pentru anunturile de deces cu poza - un alt tip de orgoliu/ipocrizie care pe mine ma depaseste)
- Formula AS - eh...
- cateva revistute de gatit (gen Bucataria pentru toti, de exemplu)
- Agenda (din spirit de conservatorism)

Daca ma gandesc bine, uitandu-ma la lista asta, e la fel ca in toata Romania. Toti romanii sunt interesati de sport (de fotbal, adica), stiri de senzatie scrise in cat mai putine cuvinte, leacuri babesti si papica. Ideea e ca aici era vorba ca e altfel. Ei bine, din punctul asta de vedere, nu e.
(17 mai 2006)

**
Mi s-a facut dor de niste pantaloni subtiri, clasici, cu buzunare. Imi place la nebunie sa am buzunare la pantaloni si sa imi infund mainile in ele cand ma plimb. Imi da o senzatie de libertate, de mare libertate, nu stiu de ce.
(13 iunie 2006)

**
Cred ca in SM eram acasa, desi nu mi-am dat seama atunci. In Bucuresti a fost un alt fel de acasa, cel putin pentru o vreme. Iar acum, aici, ma simt ca un observator al vietii mele. E ca si cum as privi la ce fac, la ce mi se intampla, sunt un simplu privitor. Parca m-as fi retras undeva si urmaresc o poveste, un film... dar ma vad pe mine. Fara sa ma implic, nu mai mult decat atunci cand te identifici cu un personaj, fara sa simt prea multe. Nu stiu de ce am senzatia asta stranie... (19 iunie 2006)

Les Parapluies de Cherbourg

Salut les amoureux

Priviri în jur

- Într-o dimineaţă (nu foarte) în metrou: din şase oameni de pe bancheta de vizavi, cinci butonau preocupaţi mobilele.
- La şosea ar fi foarte reconfortant fără maşini.
- Cu mici excepţii, culorile din ceramica românească nu prea sunt vii. Seamănă cu nehotărârea românească...
- Primăvara asta e un fel de unu' pe faţă, unu' pe dos.
- Terasele din centrul vechi sunt cea mai realistă oglindă: reflectă procentul mare de orientalism al Bucureştiului. Şi al bucureştenilor.
- Verdele de primăvară e frumos, dar agresiv.
- Discuţii pe un forum, despre: extratereştri, Băsescu, extremul orient, Boc, cărţi, construieşte-ţi o cabană, viaţa noastră cea de toate zilele, Cioran, sfârşitul lumii, filme, artă vizuală, bancuri, Bucureştiul meu iubit. Cu alte cuvinte, singurătate, tristeţe, izolare, iluzia că aparţii. Fugă de realitate. Avea dreptate Fowles.
- Zilele trecute, la o cafea pe o terasă, undeva prin mulţime: Vrei să pleci iar din Bucureşti? Unde ai merge? În ce oraş de la noi? De la noi? Niciunul. Afară, da. Buenos Aires aş vrea. Mult. Să fiu în contratimp. Oricum, mereu merg singură pe contrasens. Aaa, în vizită. Nu, nu în vizită. Ai pleca de tot? Da.
- Iar mi-am pierdut scopul. Undeva pe drum. Doar m-am trezit că nu îl mai am. Şi nu ştiu să trăiesc fără miză. Trebuie să caut altul, nu-mi place să mă întorc din drum, să văd unde a căzut. Şi nici nu cred în noduri.
- Ieri, o întrebam pe mama: Ce citeşti? Ăăăă, Dostoievski, Demonii. Aha... Tu ai citit-o, nu? Nu. Uneori, îi invidiez răbdarea.
- Zilele fără soare sunt ca o cafea fără zahăr. Grave. Ca Beethoven. Ca un depresiv. Ca un contrabas singur. Ca un pulover gri. Ca o gară părăsită. Ca un mac zgribulit. Ca un februarie. Ca un chec fără nucă.

În aşteptare

Era o toamnă frumoasă şi calmă, cum de mulţi ani nu mai fusese în orăşelul lor considerat mic burghez. Soarele încălzea până seara străduţele mărginite de copaci cu frunze arămii care erau tot mai multe pe jos, terasele erau încă pline până în noapte, ba chiar şi Directorul părea mai puţin agresiv ca de obicei. Şi poate că nu era doar meritul toamnei prelungite, ci şi al mulţumirii de sine pe care i-o dădea campania pe care o ducea în ziarul condus de el, de trei luni deja încheiate, şi de care era foarte mândru, deşi nu părea să aibă rezultatul dorit. Dar îi plăcea propria vehemenţă cu care îşi scria editorialele, deşi unii o numeau nesimţire, mereu avea pe biroul mare oval un exemplar al ziarului din ziua în curs împăturit cuminte în patru, cu partea pe care era textul lui la vedere. Măcănescu încă era şeful Partidului Socialiştilor Camuflaţi, în ciuda dezvăluirilor lui aproape zilnice despre el, dezvăluiri pe care nu prea mulţi le lăudau. Dar Directorul spera. Şi continua să scrie. Şi să îi hărţuiască pe cei din redacţie, care erau nevoiţi să scrie şi ei, mârâind, despre ce le spunea el. Totuşi, existau câţiva sus-puşi ai oraşului care îl băteau pe umăr cu o familiaritate care altădată l-ar fi enervat şi îi lădau tenacitatea, lucru pe care el îl lua ca pe un semn bun. Sunt sigur că nu mai durează mult, spunea el rânjind, când lua masa cu vreunul dintre ei la restaurantul de pe bulevardul principal, convins că aprecierile lor erau sincere, nu doar politeţe mascată de interesele pe care şi ei le aveau pe lângă el. La urma urmei, să fii prieten cu Directorul nu strica, ba chiar putea fi util, ca să nu spunem de-a dreptul recomandat, dat fiind potenţialul de răzbunare de care dădea dovadă.
De la Marina primea regulat, o dată la două-trei zile, un raport despre reacţiile oamenilor obişnuiţi. E foarte important, nu trebuie să uităm că mulţimile pot fi manipulate şi o să avem nevoie de ele, nu înseamnă că facem ce vor ele, dar trebuie să ştim ce gândesc, îi spunea el Marinei, cu un aer de părinte grijuliu, care îşi educă odrasla, Marinei, care mesteca de zor câte o ţigară, cu agitaţia unui nevrotic, şi clipea des şi aprobator, dovadă că înţelegea foarte bine importanţa misiunii care îi era încredinţată. În fapt, trebuia să facă pe cârtiţa pe la crâşma unde îşi beau vodca cei din redacţie, prin cafenelele unde se întâlnea cu unii cărora le spunea prieteni, deşi în gândul ei erau de multă vreme retrogradaţi la categoria fraieri sau pe la mondenităţile la care Directorul o trimitea în locul lui, când el era ocupat cu altceva sau, pur şi simplu, făcea pe ocupatul, pentru că, îşi zicea el, să fii sau să pari mereu foarte ocupat impresionează. Iar ea se conforma bucuroasă, aproape nimic nu-i plăcea mai mult decât să se îmbrace elegant - adică în pantaloni cu dungă, un sacou şi pantofi, în loc de blugi, tricou şi papuci, cam ăsta era maximul de eleganţă pe care ea îl reuşea –, să plimbe un pahar cu alcool printre figurile mai mult sau mai puţin publice şi mai mult sau mai puţin dubioase de pe la câte o recepţie şi să râdă zgomotos la propriile-i comentarii făcute pe marginea vreunui subiect fierbinte din micul lor orăşel aşa-zis burghez.
În seara aceea, eleganţa ei pantalon-sacou era cărămizie, părul negru care abia îi ajungea la umeri părea la fel de nespălat ca de obicei, deşi nu era, doar că aşa arăta mereu, iar pantofii oarecum bărbăteşti îi dădeau un aer de împiedicată. Degetele lungi şi noduroase aveau unghiile tăiate scurt-scurt şi date cu ojă de o culoare indecisă, care nu se asorta cu nimic de pe ea, nici măcar cu rujul maroniu care îi făcea gura să pară strânsă şi nervoasă. Într-o mână avea un pahar cu gin şi în cealaltă nelipsita ţigară, din care pufăia de zor, cu gesturi masculine, care, credea ea, o făceau să pară femeie modernă, femeie sigură pe ea, mai mult, femeia-ziarist, care ştia o grămadă de secrete şi, ca atare, trebuia respectată.

Oglinzi deformate

Ziceam la un moment dat:

De o bună bucată de vreme, forumurile au luat locul chat-urilor în topul preferinţelor celor care bântuie pe internet. Sunt o formă mai evoluată a chat-ului, să zicem; un fel de crâşmă virtuală, în care socializezi cu cine îţi convine, bârfeşti, te aşezi la ce masă vrei, în funcţie de subiectul pe care ai chef să îl dezbaţi. Milioane de oameni care se caută reciproc, din dorinţa de a schimba opinii, de a se cupla, de a se ciocni ideatic, de a se înjura fără să se privească în ochi. Asta sunt, pe scurt şi simplist spus, forumurile virtuale. Goana zilnică la şi de la job, blocajele din trafic, înghesuiala din supermarketuri, porţia de sex conjugal, servită pe fugă şi ea, ocupă mare parte din timp. Şi toate astea nu prea mai lasă loc de obligaţii sociale ca pe vremuri. Oamenii nu mai au timp să stabilească întâlniri pentru a se cunoaşte, nu mai au răbdare să-şi pipăie caracterele faţă în faţă, nu mai ştiu să savureze plăcerea unei prime priviri neprecedate de asl, pls. Pentru că, acum, au internetul la dispoziţie, un infinit spaţiu virtual în care se pot intersecta sărind peste demodatele convenţii, care şi-ar revendica şi ele bucata lor de timp.

Şi la un alt moment dat:

Am observat cum după o perioadă mai mare de bântuit prin spaţiul virtual, când ieşi în lumea reală, ai aceeaşi senzaţie ca atunci când ieşi de la metrou. Da, e ca şi cum ai ajunge la suprafaţă, ca şi cum ai ieşi din subteran. Nu ştiu exact de ce, dar eu asta simt... Oricât de multă lume şi oricât de diversă ar fi în virtual, lipseşte atingerea, contactul direct cu ceilalţi. Da, îţi poate crea iluzia că ai la îndemâna tot (acel 2 în 1 sau 3 în 1), însă e exact ce spun: o iluzie. Rămâne un surogat, pentru că îi lipseşte esenţialul, bucata aia de viaţă fără de care eşti incomplet: magnetismul ce se formează doar faţă în faţă. Virtualul e... util, dar atât.


De ce mi-am amintit de ele acum? Pentru că am intrat azi într-o discuţie pe tema asta şi constat că, la distanţă de mai bine de un an, poate chiar doi-trei, rămân la aceeaşi părere: virtualul e util şi atât. E o modalitate uşoară de a intra în legătură cu lumea, dar nu suficientă pentru a-i cunoaşte pe oameni aşa cum sunt ei în realitatea fizică... Există şi excepţii, desigur, dar de cele mai multe ori pe internet ai de-a face cu o imagine cosmetizată a cuiva. Şi când spun imagine nu mă gândesc la poze. Pentru că pe net poţi edita, te poţi cenzura, lipseşte mimica şamd. Pe când face to face e un pic altfel, iar pic-ul ăla face diferenţa.

Can-can

Terminus

Dintr-un jurnal

Seara, toate oraşele par mai prietenoase. Griul e mascat de luminile încă timide de la geamuri, cerul tinde să pară mai aproape, farurile maşinilor aduc şi ele o falsă intimitate pentru trecătorii mai puţin năvalnici ca cei de peste zi, privirile îşi permit vesele ocheade spre vitrinele colorate, paşii încetinesc leneş...
Ieri mergeam agale şi m-am trezit fredonînd I’m singing in the rain..., o pornire în contrast cu starea în care eram. Şi mi-am controlat pofta de a schiţa cîţiva paşi de dans. Oamenilor li se pare deja normal să vadă pe cineva vorbind singur pe stradă dar, cu siguranţă, te iau drept nebun dacă dansezi.
E bine ca tristeţile să alterneze cu veselia? Pe nepregătite? Poate că da. Se obţine un echilibru. Cred...
M-am oprit pe o bancă şi, preţ de cîteva duzini de gînduri, am privit lumea. Aş fi vrut o cafea, dar în jur nu erau decît cafenele care nu serveau 'to go'. Aş fi putut cere la pahar din ăla din plastic, dar însemna să fac conversaţie, să mă explic, să suport privirea superior-nejustificată a vreunui barman şi n-aveam chef; era un moment dintre alea în care, deşi eram în mijlocul oamenilor, nu îmi doream o mai mare apropiere de vreunul; mi-era suficient că sînt acolo.
(30 noiembrie 2006)

**
Ieri am fost prea bine dispusă ca să vorbesc despre ce am făcut. Am îmbinat obligaţiile cu plăcerea, aşa că am băut o cafea afară; am stresat trei mîţe – să fac şedinţă foto cu ele; am cîntat la orgă şi am imortalizat momentul (acordeonul a rămas pe data viitoare; poate imbrac şi costumul-vînător, să fie tacîm complet), am şi mîrîit ceva, deşi coardele mele vocale sînt în pauză de pe vremea cînd eram 'vocea a doua'; apoi am găsit cafeaua asta spaniolească, care, întîmplător, e foarte bună; ce a urmat... să zicem doar că îmi trebuie nişte căşti cu un cablu mai lung. Concluzia ar fi că e al naibii de reconfortant să ignori timpul, să arunci la gunoi visele absurde, laolaltă cu reticenţele, şi să te detaşezi (chiar şi doar pentru cîteva ore) de stereotipuri.
(26 noiembrie 2006)

**
Am vazut o parte din ceremonia de la Berlin, de la aniversarea a 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, prin care au fost puse bazele Comunitatii Economice Europene. A fost ca un fel de Oscar cu politicieni in loc de actori. Cat fast... La un moment dat, mi s-a parut ca madam Merkel, care era gazda, vorbea singura. O fi fost de la stres. In fond, nu e usor sa intampini atatia figuranti si sa le imparti amabilitati. Chiar ma intrebam ce schimb de impresii facea cu nevestele politicienilor, cand isi zambeau cu gura pana la urechi. Pe de alta parte, nu m-ar mira sa vorbeasca de una singura, in Germania am vazut multi din astia pe strada. Chiar foarte multi. Unii de-a dreptul nervosi, puneau patos in ce monologau. Iar ea are o figura de nemtoaica sadea. Ca sa nu mai spun ca are un prost gust la ales hainele... Ştiu, vorbesc prostii...
L-am prins si pe Basescu al nostru, cu nevasta-sa. Ea cam avea emotii, dar era draguta. In schimb, jumatatea lui Tony Blair avea un mers saltaret si cam sleampat. Mult mai distinsi si cu eleganta in atitudine mi s-au parut reprezentantii Spaniei.
Mda... sunt cam penibile manifestarile de genul asta.
(24 martie 2007)

**
Mergand ieri pe strada m-am uitat iar la multimea grabita in diverse directii. O lume trista, in esenta, prin monotonia gesturilor, o lume care e convinsa ca stie sa traiasca, dar care e prinsa in stereotipii. Niste sclavi cu iluzia ca sunt liberi. Da, daca s-ar reinventa sclavia, ar fi perfect pentru ei, nu i-ar mai speria timpul liber de care fug. Si-au facut o adevarata profesie din asta.
Azi sunt un arici. Si ma supara incheietura de la un sold. Afurisitul ala de accident...
(23 martie 2007)

**
Exista o limita clara intre dorinta si ratiune? Nu, nu vreau sa tin cont de ea, intreb doar.
(20 martie 2007)

**
Nu stiu cand am hotarit sa nu mai fug de singuratate. Poate cand mi-am dat seama ca a fi singur nu are nimic de-a face cu prezenta sau absenta fizica a cuiva de langa tine. A fi singur e o stare sau, uneori, doar o senzatie. Ca aceea de foame. Oamenii nu sunt fericiti neaparat ca sunt unii langa altii. Ei iubesc doar ideea de impreuna. Iar cand o materializeaza incep sa tanjeasca dupa altceva. Asta poate explica destramarea multor relatii. Adica nu doar asta, ci si asta. Nu stiu de ce incercam sa ne convingem ca e altfel... e mult mai usor daca accepti realitatea.
Am vazut cum e sa fii singur in doi, la fel si cum e sa fii singur cu tine. Prima cred ca e mai rea.
Atat de izolata ca acum cred ca n-am mai fost niciodata. Eu am ales, dar incep sa ma apropii de o limita a suportabilului.
Incerc sa-mi definesc starea din noaptea asta si nu reusesc. E un amestec ciudat de contraste, acel cinism cu suflet.
Nu stiu de ce, dar noaptea nu prea reusesc sa scriu chestii vesele. Nici macar ironia nu o gasesc azi. Cred ca stie ca e duminica. Adica a fost...
(18 martie 2007)

**
Prin mailul meu, azi. Doar tîmpenii. Well, cu mici excepţii.

- Pandora - Find Other Lila Downs Fans on Pandora
- MyJob.ro - Noi proceduri pentru reintregirea familiei in Italia (da, fără asta nu ştiu ce mă făceam şi e exact ce aştept de la myjob)
- European Parliament Bucarest - comunicat de presa
- Ministerul Sanatatii - MSP_VIROZE
- Difuzare - URGENT...
- MyJob.ro - Cele mai noi oferte de munca (aşa mai merge)
- Newsletter BankingNews - Chelului tichie de margaritar ii trebuie, iar CEC-ului internet banking si carduri (ăştia-s tîmpiţii cu titluri artistice)
- Wall-Street - Ucenicul lui Donald Trump vorbeste pentru Wall-Street (chhhhhh)

Mda, mă duc să... văd ce e pe afară.
(11 ianuarie 2007)

**
Cred că o să mai fac o vizită la vecinii-cîntăreţi, să le explic că, totuşi, Queen nu e cea mai cea trupă, că mult înaintea lor s-a cîntat muzică adevărată-care-muzică-adevărată-se-întîmplă-şi-mai-recent-dar-nu-ai-cum-s-o-găseşti-dacă-toată-ziua-bună-ziua-încerci-să-imiţi-pe-Queen-cu-un-sintetizator-şi-un-acordeon.
(9 ianuarie 2007)

Din categoria "pe noptieră"

Cel mai greu îmi e să accept convenienţa socială care îmi impune să fiu bine crescut cu proştii şi să manifest toleranţă faţă de fanatici. Nu am avut niciodată nici un pic de răbdare să-i ascult pe conservatori. Cât despre cei cu bani mulţi, care dispreţuiau urâţenia şi mizeria săracilor, şi imbecilii cu faţă pătrată şi ochelari grei, şi poeţii preţioşi şi efeminaţi, nici vorbă!

(João de Melo, Oameni fericiţi printre lacrimi)

... no se sabe justo cuándo un buen día nació el Tango

Africanos en las pampas argentinas
toques y llamadas de tambores
candombe, tango

Un gaucho y una guitarra
la payada milonguera y el fantasma de la indiada
china, cebame un mate
tango

Marineros, inmigrantes,
bandoneón, violín y flauta
habanera, canzonetas de los tanos
piano piano nació el tango

Nació el baile compadrito y orillero
guapo, futurista y nostalgioso
mestizaje de europeos, negros, indios
en el Río de la Plata
hace mucho, no se sabe justo cuándo
un buen día nació el Tango

Notas

Rotos en el Raval

Constatări

Să faci pe lupul moralist în condiţiile în care nu prea ai treabă cu morala îmi pare un fel de ipocrizie împinsă spre o extremă. Oricare o fi extrema aia. Cu atât mai mult dacă îl joci pe amintitul lup moralist în public, în numele nu-ştiu-căror-principii. Şi văd tot mai des asta. La oameni pe care îi respectam. Azi am închis o uşă.
Şi încep să mă obosească aşa-zişii spirituali. Şi nesimţirea ridicată la rang de virtute.

În sfârşit, cred că putem pune punct iernii. Cu adevărat.
Prima cafea.
Geamuri deschise.
Soare.
Muzici.
Tăcerea se învaţă greu.

Havana în vremurile ei bune

anii '30

Ritmuri

În ultima vreme am impresia că timpul curge mai repede, are alt ritm. Şi nu mă bucură deloc, parcă simt cum îmbătrânesc. E paradoxal, pentru că în viteză n-ar trebui să simţi, viteza te ajută să nu observi unele lucruri, dar uite că de data asta e altfel.
Răsfoiam ieri o carte şi am constatat că se remarcă printr-un singur lucru: arta de a scrie mult fără să spui nimic. E şi ăsta un soi de record.
Şi observ că există oameni care aleg să trăiască în şoaptă. Nu, nu e o virtute, după părerea mea. Dimpotrivă... Niciodată n-am înţeles liniaritatea, trăirea uniformă. Să vorbeşti pe acelaşi ton despre orice şi să trăieşti la aceeaşi intensitate (medie) orice. Iar când vezi pe cineva care simte viaţa în tonalităţi să îl percepi ca agresiv... Mie mi-e frică de banalitate. Lor nu.

Trompeta lui Chris Botti se mulează perfect pe primăvara asta nehotărâtă. Deşi nu ştiu dacă e un lucru bun, o accentuează. Ar trebui să caut altceva.
Ieri am găsit un blog care m-a făcut să zâmbesc. Senin. Cum zâmbeşti când dai de un om frumos, pe care îţi vine să îl iei de mână şi să îi spui hai să luăm o îngheţată şi să mergem desculţi pe asfalt. Oamenii de felul ăsta sunt tot mai greu de găsit...
Mi-e dor de mare. Îmi doresc foarte mult să trăiesc într-un oraş vecin cu marea. Sau cu oceanul. Un port. Nu e de ajuns să îţi doreşti, ştiu.
Până una-alta, sper să vină mai repede primăvara, să iau tenişii albi şi aparatul şi să bat străzile, cu gândul la alte colţuri de lume.

Love Gets Old

Dintr-un jurnal

Într-un fel, îmi place că nu pot merge repede pe stradă. Mă simt ca omul invizibil, pe lîngă care trec ceilalţi grăbiţi, agitaţi, fiecare prins într-un vîrtej din care nu ştie să iasă. Ieri, o pereche se certa pe cafeaua şi ţigara cu care ea îşi pierde timpul; un tip zorit vorbea la telefon despre nu ştiu ce sistem; o femeie trăgea după ea o fetiţă şi o apostrofa pentru că "tu nu vezi că mă faci cu ciocolată pe pantaloni?" şi mulţi, mulţi alţii. Toţi pe fugă, toţi fără răbdare să se privească, să îşi vorbească liniştit. Un spectacol ridicol... Unde vă grăbiţi, oameni? Parcă ar fi nişte roboţi defazaţi, care se lovesc unii de alţii, apoi o iau de la capăt, pornesc din nou, fără să ştie exact unde vor să ajungă. E bine să poţi fi spectator, realizezi ridicolul unor situaţii...
În goana asta inutilă, ar fi surprinzător ca doi ochi să se oprească în faţa ta şi să te privească. Pur şi simplu, să se oprească şi să te privească. Ar fi o zi "frumoaşă".
(16 februarie 2007)

**
Citeam pe undeva ca Timisoara a luat nu-stiu-ce-premiu-in-turism. Si nu prea inteleg de ce. Poate pentru porumbeii aia multi din Piata Operei? Sau poate pentru faimosul amestec de populatii. Adica: romani care au "mostenit" de la nemti orgoliul imens, dar nejustificat la ei (la romani, adica); nemtii plecati, dar care se intorc de doua-trei ori pe an, nu stiu exact de ce... poate sa ne sublinieze ce bine functioneaza totul la ei si cat suntem noi de inapoiati (nu, nu am un complex de inferioritate, dar nu pot sa sufar unele clisee); italienii trecuti de prima tinerete, care se afiseaza prin Piata Operei, Piata Unirii si Iulius Mall cu fufe mult mai tinere, obligatoriu cu mult aur pe ei, iar alea imbracate in culori cat mai stridente; astia din urma au adus, totusi, ceva bun - cafenelele; tiganii cu staif, care au cumparat mare parte din imobilele ultracentrale; ungurii... nu prea multi si, de altfel, discreti; alti romani, aia stramutati aici de prin Moldova, care nu si-au asumat amintitul orgoliu nemtesc, dar nici nu sunt mandri cu zona de unde vin; altfel spus, s-ar integra, dar nu prea le iese; or mai fi si sarbii, despre care nu stiu prea multe. Well, un fel de turn Babel, e drept... dar departe de a fi la fel de impresionant.
Revenind la nedumerirea mea, unde e partea turistica a acestui oras? Legende urbane despre cat e lumea de desteapta si de frumoasa, da, sunt cate vrei. Ma rog, galeria lui Poli ar putea intra la categoria aparte, daca esti adept al fanatismelor de grup. In rest, insa... eu una nu prea pricep. Faptul ca exista cateva zone cu cladiri de care nu s-a mai atins nici dracu' pentru ca proprietarii au plecat, iar primaria nu are nici un drept asupra lor? Ei zic ca e vorba despre a pastra "feelingul" de acum nu-stiu-cate-secole, eu as zice ca e doar o chestiune juridica nerezolvata. In fine...
Iar au inceput aia de la Vodafone cu sms-uri inteligente. Iar de la eJobs primesc deja oferte de la firme unguresti. Oi fi uitat eu ce am scris in CV?
Daca ar veni raspunsul pe care il astept...
(18 martie 2007)

**
Am inceput cartea aia si, pana la urma, stilul aluia nu e atat de placut cum am crezut. Potential are, dar... Stiu, vorbesc de parca as fi expertul lu' peste. Dar asa imi pare. Nu stiu, niciun scriitor roman nu pare sa reuseasca sa se desprinda de un anume stil scarbos de deprimant. Vor neaparat sa para mai profunzi decat sunt, mai afectati, mai... Le lipseste esentialul: naturaletea.

Azi iar urasc orasul asta prin senzatia de pustiu pe care mi-o da, prin singuratate, prin raceala pe care o impune. Da, au inceput sa ma cunoasca si sa ma salute tipul de la ziare, tanti de la taraba cu fructe, unul de la magazinul cu termopane, altul de la celalalt magazin... si ce daca, tot nu e suficient sa te simti acasa.

Deasupra gaureste cineva ceva. Iar in apartamentul vecin si-au reluat aia cu trupa lalaiala, convinsi ca ei chiar fac muzica. L-am vazut de cateva ori pe unul dintre ei, acordeonistul si "tatal lor", din cate am inteles. Are mereu un aer de superioritate grea, ma mir ca o poate duce. Plus ochelarii de soare pe nas, indiferent de vreme, ca doar e de bon ton. Se uita in jur de parca ar spune tuturor "eu si trupa mea imitam Queen, cea mai grozava muzica!" Yeah, right, dude, Queen la acordeon...
(14 iulie 2007)

***
Pe prima pagina a Hanului, o reclamă: "Relatii, intalniri. Cautare dupa distanta si alte 200 de criterii." Dupa distanta?! Distanta de unde pana unde? Si daca distanta e mare nu e bine? Sau e ideal? Sau... in fine. Plus inca 200 de criterii? Asta da masochism.
(15 iulie 2007)

**
Citeam ieri intr-o carte (culmea, scrisa de o femeie; sa se mai spuna ca noi nu ne recunoastem defectele) ca femeile au faimosul punct G in ureche si a-l cauta mai jos e pura pierdere de vreme.
Da, daca stam stramb si judecam drept, cam asa e.
(7 august 2007)