The Entertainer

Portugalia (V)

Am rămas datoare cu o ultimă parte a poveştii despre Portugalia... Printre altele, am vrut să vorbesc despre preţuri, parcă, dar nu o să intru foarte mult în detalii. O să închei azi pentru că e una dintre zilele în care mi-e un dor teribil de locul ăla, un dor pe care mi-e greu să îl pun în cuvinte, deşi, paradoxal, simt nevoia să îl spun, pentru că efectiv doare. Iar azi nu sunt suficient de optimistă să cred că anul ăsta o să reuşesc să ajung iar acolo.

Am pus mai devreme şi două video de pe YouTube, cu acea caravelă despre care am pomenit cu altă ocazie.

Aşadar, nu e o destinaţie ieftină. Dacă mergi prin vreo agenţie, nu găseşti un sejur de o săptămână mai ieftin de 700 de euro/persoană. Asta include (vorbesc din experienţa mea) zbor, transport până în uşa hotelului, cazare la trei stele, mic dejun şi cină. Pe cont propriu e posibil să ieşi mai ieftin (Dinu ne poate spune) şi asta ar fi viitoarea varianta pe care aş încerca-o. Iar o săptămână nu e deloc suficient. Preţurile la restaurante şi cafenele sunt şi ele influenţate de prezenţa nemţilor şi a englezilor acolo. Prin comparaţie, le-aş situa la nivel de Frankfurt, de exemplu. Desigur, dacă mergi pe cont propriu şi te cazezi într-un loc unde ai bucătărie şi poţi să îţi găteşti măcar unele mese, e mai convenabil. Spun asta pentru că am văzut supermarketuri foarte scumpe, cu preţuri pentru turişti (am nimerit în unul din ăsta şi cred că pe o sticlă de apă minerală am dat vreo 2 euro), dar în zonele unde stau localnicii există şi magazine cu preţuri normale, care aduc cu alea de la noi.

Nici în localuri nu toate lucrurile de pe meniu erau scumpe. De exemplu, găseai espresso cu 60 de cenţi sau un cappuccino vienez cu 1,50 euro. Şi nu la "botul calului", ci la o cafenea foarte drăguţă. Tot acolo, îngheţata, de toate felurile şi în cantităţi care pe mine mă depăşeau, era 4-5-6 euro. Pe stradă, îngheţata era 1,50 euro cupa, dar nu ce ştim noi că e cupă, ci mult mai mare, şi nici nu avea gust de apă colorată pusă la rece, ci de îngheţată adevărată. Dacă mă gândesc la preţurile din Bucureşti sau Timişora, alea erau chiar mici. Ceva mai scump era peştele, pe care îl găseai pe toate meniurile, gătit în diverse feluri. La peşte preţurile începeau de la 7,50 euro şi mergeau chiar şi până la 24 euro. Era şi în funcţie de local, desigur, cele mai scumpe fiind alea de lângă plajă.

Cum spuneam, costurile depind de cum te organizezi... Cu asta cred că am încheiat impresiile din Portugalia, cel puţin pentru o vreme. Şi, pentru că toată ziua de ieri am avut impresia că e vineri, iar azi m-am trezit convinsă că e sâmbătă, mă duc să mă comport ca atare şi să arunc peste umăr dorul de Portugalia. (Pe cuvânt că aud oceanul, simt briza şi căldura, mirosul de pe plajă...)

The Rhythm

Nu vă lăsaţi păcăliţi de început, trebuie văzut până la capăt. :)

The Caves

Saudade

The Prestige

Se apropie weekendul, aşa că o să fac o recomandare pentru cei care vor să vadă măcar un film: The Prestige. Este povestea a doi magicieni rivali din Londra sfârşitului de secol XIX, poveste derulată cu ajutorul unei intrigi care te ţine atent până la capăt şi care prinde viaţă prin actori care merită şi ei note mari. Recomand atenţie de la început până la sfârşit, pentru că detaliile sunt importante. Nu o să ofer amănunte despre intrigă, pentru că e mai placut să le descoperi singur. Dar insist pe aspectul detaliilor, altfel veţi fi nevoiţi să îl mai vedeţi o dată, ca să înţelegeţi dezvăluirile pe care regizorul le face la final. Nu e o problemă, la urma urmei, pentru că e un film mare pe care unii chiar îl vor revedea fără un motiv anume, doar pentru că o să le placă.

Pe mine nu m-au atras niciodată numerele de magie. N-aş putea spune de ce. Pur şi simplu mi-au fost indiferente. De asta am avut reţineri când B mi-a recomandat filmul ăsta. Am strâmbat din nas şi am zis cu dispreţ: Oh, magicieni! Nu-mi plac… Dar în cele din urmă l-am văzut şi l-am trecut la preferinţe, pentru că e bine regizat, reuşeşte să te transpună în atmosfera acelor ani, iar Christian Bale, Hugh Jackman şi Michael Caine joacă excelent. În film apare şi controversatul Tesla, care sporeşte magia, mai ales că e introdus printr-o scenă de mare efect. Unii spun că scenariul e prea stufos şi că i-a dezamăgit finalul şi o să înţelegeţi de ce după ce îl vedeţi. Eu spun doar că mi-a plăcut.

Yo vendo los ojos negros

Târgul mărţişorului

Încercam să aflu de pe internet (da, viaţa noastră gravitează în jurul axei numite google) dacă anul ăsta se organizează vreun târg de mărţişor. Mărturisesc că îmi sunt dragi mărţişoarele, şnururile alea delicate alb-roşii... Şi l-am găsit pe cel de la Muzeul Ţăranului Român (link în titlu), care se deschide mâine. Dacă tot am ajuns pe pagina lor, am făcut un tur, să văd ce se mai întâmplă pe la acel muzeu. Iar cu ocazia asta am avut o surpriză plăcută: pagina lor este una foarte bine organizată şi foarte drăguţă, începând chiar cu acel slogan de la intrare. Pe lângă asta, constat că găseşti la ei şi cărţi (Cărtureşti are librărie acolo), şi muzică bună, şi teatru pentru copii, şi dezbateri, şi... multe altele. Muzeul ăsta e o lume în miniatură. Spre ruşinea mea, n-am fost în el până acum, am pozat doar clădirea acum câţiva ani, dar zilele astea sper să ajung. Şi vă sfătuiesc să faceţi la fel.

Un dirijor simpatic (Georges Prêtre)

Răbdare până la capăt. :)

Mi-e dor să am un balcon sau o terasă, să mă strecor acolo dimineaţa cu o cafea în braţe şi să privesc lumea.

Îmi dă târcoale o migrenă şi încerc să o ignor...

Şi nu înţeleg de ce Slumdog Millionaire a luat Oscar(uri). Chiar nu înţeleg. Ook, e vorba despre India, în India e sărăcie, e mizerie, e... impresionant (orice o însemna asta), naiba ştie ce mai e pe acolo, dar în niciun caz nu poţi reda cum trebuie atmosfera aia într-un film. Am citit Paria, cartea lui Bruckner despre India. Aia da, merită atenţie, e scrisă bine, e echilibrată, e documentată, reuşeşte să transmită exact ce înseamnă India azi. Dar filmul ăsta? Aceeaşi senzaţie de politizare am avut-o acum câţiva ani, când Orhan Pamuk a luat Nobelul pentru literatură. În fine, poate că exagerez. La urma urmei, nu o să aleg niciodată filmele sau cărţile după premiile luate, dar...

Aş mai vrea o cafea, dar durerea mea de cap nu cred că e de acord.

Report de peste trei milioane de euro la loto. Cine zicea că în România se simte criza tot mai mult? Inclusiv eu ziceam, ştiu. Dar, dacă e adevărat că loteria pune la bătaie doar 10% din încasări, românaşii au scos ceva bani din buzunare în ultima vreme. Să mai spună cineva că suntem pesimişti! De unde? Cred că suntem campioni la live the moment. Cine altcineva dă cu seninătate bani pe loto deşi are rate la bancă, nu ştie dacă peste o săptămână va mai lucra, întreţinerea o plăteşte "luna viitoare", până la leafă mai are doar bonuri de masă şi aşa mai departe? Şi ăsta e doar unul dintre paradoxurile de la noi. Pe celelalte n-am chef să le pomenesc acum.

Chiar îmi lipseşte un locşor în care să-mi refugiez cafeaua.

My Babe

Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu

Iniţial am vrut să vorbesc astăzi despre ceva lejer, că doar e duminică, după care am aruncat o privire printre cărţi şi mi-am amintit de cea din titlu. Cred că am citit-o abia la câteva luni după ce am luat-o, pentru că nu am avut suficient timp la momentul respectiv. Şi, fiind vorba de istorie, e bine să fie citită pe îndelete, în linişte, pentru că e foarte încărcată de detalii pe care altfel nu le poţi rumega.

Am luat cartea asta pentru că a început să îmi placă seria din care face parte, lansată de Humanitas, şi pentru că am descoperit - ceva cam târziu, ce-i drept - că am o mică pasiune pentru istorie. Asta, în ciuda faptului că în şcoală nu prea era printre favoritele mele. Mă rog, cred că de vină pentru asta era şi profesorul meu de istorie din generală, un comunist sadea. În fine, revenind, în ultimii ani am început să mai citesc una-alta despre diverse momente din istorie şi recomand asta tuturor. Nu am făcut-o strict de amorul istoriei. În general, mă interesează mai mult societatea din diverse perioade, oamenii, aspectul social samd. Numai că astea se contopesc cu istoria, există o linie foarte-foarte subtire care le-ar putea separa de ea, aşa că uneori am intrat şi în detalii ceva mai tehnice.

Când am văzut cartea asta într-o librărie din Timişoara, mi-am zis ceva de genul: în sfârşit, uite că găsesc ceva despre relaţiile noastre cu nemţii scris de un neamţ! Şi spun asta pentru că am avut nişte discuţii contradictorii cu cineva pe marginea cărţilor istorice scrise de români, discuţii în care nu prea mi-au plăcut unele acuze la adresa respectivilor autori de la noi. Acuze care n-au dispărut nici după ce am reluat povestea din perspectiva lui Andreas Hillgruber. Pentru simplul fapt că el face parte dintre acei istorici care îl acuză pe Hitler de foarte multe, care consideră că Holocaustul, de exemplu, n-ar fi avut loc fără Hitler. Chiar dacă naziştii ar fi avut o putere foarte mare, spune el, nu s-ar fi ajuns la Holocaust dacă aveau alt lider.

E drept că e o carte mai echilibrată şi mai documentată decât multe ale românilor. Dar am ajuns la concluzia că şi în istorie e la fel ca în oricare alt domeniu: nu există un singur adevăr. Fiecare crede adevărul care îi convine, ca să zic aşa, în funcţie de perspectiva din care vede unele lucruri, în funcţie de care parte a baricadei îşi situează simpatiile sau antipatiile. Cert e că recomand cartea, merită citită chiar şi numai pentru că oferă nişte detalii interesante.

This Is My Song

Bântuind pe net în căutare de locuri în care se poate asculta muzică live la umbra unui pahar de ceva, am dat peste Blue Monday Gala, care începe luni seara la Hard Rock Cafe şi care intenţionează să devină o tradiţie. Până aici, toate bune şi frumoase, mai ales că pe afiş sunt nume precum Johnny Răducanu şi AG Weinberger, iar eu căutam de multă vreme ceva de genul ăsta. Şi, cum la orice event care se respectă e nevoie de rezervare, azi am pus mâna pe telefon. Iar aici elanul meu a fost brusc retezat de vocea zglobie (da' realmente zglobie) care m-a anunţat că nu se fumează în interior, dar există un soi de... cort amenajat special pentru asta. Adică cum? am întrebat. Adică cine vrea să fumeze iese în cortul ăla şi apoi revine în local şi tot aşa.

Recunosc că nu am avut replică exact în secunda următoare, pentru că încercam să-mi imaginez o scenă de genul ăsta. Şi mi-a cam dat cu virgulă. Ok, eu nu sunt fumătoare, dar pot să îi înţeleg pe fumători. În plus, m-aş fi dus cu cel puţin un fumător şi nu reuşesc deloc să compun o scenă în care din 15 în 15 minute vreunul de la masă îşi ia paharul în mână şi iese să îşi savureze tutunul, moment în care apeşi pe butonul pause, iar când respectivul revine dai play, astfel încât discuţia să poată continua. Chiar nu îmi iese chestia asta... Mă rog, dacă insist, aş putea brodi ceva în genul filmelor cu proşti.

Aşa că o să îi văd pe oamenii ăia cântând prin alte părţi, cu alte ocazii.

The Difference

Scarecrow

Scarecrow e un film cu Al Pacino şi Gene Hackman, un film pe care l-am văzut aseară şi pe care îl recomand cu plăcere. Pentru că sunt mare fan Pacino, pentru că şi în filmul ăsta joacă excepţional, la fel ca şi Hackman, de altfel, pentru că e haios şi trist în acelaşi timp, pentru că nu face parte din seria filmelor denumite de unii "belea". O să vedeţi un Al Pacino tânăr, într-un rol mai blând decât cele cu care sunteţi obişnuiţi, şi un Gene Hackman diferit, într-o interpretare genială. Citeam pe undeva că Hackman a fost dezamăgit de succesul slab al filmului şi că ar fi declarat că de atunci înainte va juca doar în roluri comerciale. Şi, dacă mă gândesc bine, e posibil să fi făcut asta, pentru că e singurul film în care l-am văzut jucând un rol ieşit din tipare, singurul film care m-a făcut să îl văd altfel.

În titlul postării e scena de început, pentru că nu am găsit chiar un trailer.

Mr. Zoot Suit

The Lost City

La capitolul filme de suflet pentru mine aduc aici The Lost City, o peliculă nostalgică despre gloria trecută a Havanei, despre cum poţi pierde totul dacă sari dintr-o extremă în alta... Foarte sec spus, filmul prezintă preluarea inimii Cubei de către revoluţionarii lui El Comandante. Numai că, aviz amatorilor de împuşcături fără număr şi fără noimă, istoria din filmul ăsta e umanizată, e colorată cu muzică şi dans, adică îţi merge la suflet. Şi asta fără să fie siropos. E foarte echilibrat, e combinaţia ideală dintre raţiune şi simţire.

Filmul e regizat de Andy Garcia, care şi joacă în film, iar distribuţia e şi ea foarte bine aleasă: Dustin Hoffman - care poate fi expresiv în atâtea ipostaze, Bill Murray - căruia rolul i se potriveşte ca o mănuşă, Inés Sastre - care e o frumuseţe discretă, lipsită de agresivitatea altor actriţe aflate la mare căutare. Plus alţii, în roluri secundare, care se încadrează extraordinar de bine în peisajul Havanei.

S-a spus că ăsta ar fi copilul de suflet al lui Garcia. Probabil că da. A ţinut foarte mult să îl facă şi a ţinut să îl facă aşa cum a vrut el. Iar rezultatul e unul foarte bun şi, după cum se vede, nu e nevoie să fii un nume ca să regizezi bine un film, mai ales dacă ştii ce vrei şi dacă pui măcar un pic de patimă. Filmul ăsta te face să iubeşti Cuba, să vrei să o vezi, să îţi pară rău că are destinul pe care îl are...

Sway

Mai e mult până se termină luna februarie? E nesuferită...

Cafea, muzică în surdină, gânduri deşirate aici. E plăcut să baţi câmpii la adăpost de vremea mizerabilă cu care am fost blagosloviţi azi, după un tur nu chiar eficient prin vântul de afară. Nu ştiu de ce, mi-am amintit mai devreme că acum două zile eram la metrou şi, brusc, am realizat că mă grăbesc, deşi nu aveam niciun motiv să fac asta. Da, m-am lăsat dusă de mulţimea din jur, mulţime al cărei ritm l-am preluat fără să îmi dau seama. Până când mi s-a aprins acel beculeţ care mi-a atras atenţia că mă mişc mecanic şi că nu e bine. De ce te zoreşti? Ei bine... nu ştiu. M-am uitat în jur: feţe grave, feţe concentrate, priviri fixe, frunţi încruntate şi mişcări oarecum impersonale şi grăbite. Fiecare o fi avut un motiv să facă asta, o ţintă spre care să se grăbească - în afară de a fi primul la scările rulante. Dar eu de ce făceam la fel? Pentru că în acea zi nu aveam absolut niciun motiv să mă grăbesc. Spirit de turmă?

Ştiu, există nişte explicaţii psihologice, sociologice samd, dar nu o să intru în detalii de genul ăsta. Mai degrabă vreau să revin la o întrebare mai veche: unde alergaţi, oameni? Toţi se lasă mânaţi de o grabă disperată. Nu doar la metrou, ci şi pe stradă, în trafic, prin magazine. Cred că de asta îmi plac librăriile. Acolo lumea e calmă, se mişcă natural, parcă alunecă printre rafturi, privirea e cea care o ghidează, atrasă de vreo copertă, de vreun nume... Acolo muzica nu e o sursă de gălăgie, ci se insinuează de undeva, abia perceptibil.

Mda, e un exerciţiu bun ca, din când în când, să încetineşti cu bună ştiinţă, să te uiţi în jur, să vezi detalii, să priveşti oamenii în ochi. Să redescoperi că nu eşti o maşinărie.

Şi am descoperit nişte muzici live în weekendul ăsta, dar nu mă pot hotărî.

Variaţiuni pe aceeaşi temă

Mack the Knife

The Legend of 1900

Filmul se mai numeşte La Leggenda del pianista sull'oceano şi mi-a fost recomandat de B, care mă tot bătea la cap că e un film foarte mişto, că i-a plăcut foarte mult, că e bine realizat... La început nu m-am înghesuit să îl văd, mă gândeam că o fi vreo poveste detaliată a vreunui puşti pasionat de pian sau ceva de genul ăsta. Asta cu toate că mie îmi place pianul, chiar foarte mult. Să îl ascult, că talente artistice nu ştiu să am. În cele din urmă, l-am văzut... Şi, cu toate că în general mi-e greu să stabilesc un top al preferinţelor în materie de cărţi, filme sau muzică, în prezent aş spune că e filmul care mi-a plăcut cel mai mult.

Ca de obicei, am căutat impresii despre el pe net. La noi. Şi tot ca de obicei constat că foarte puţină lume face efortul să lege două vorbe care să îi exprime părerea personală. Toţi se limitează la copy/paste.

Foarte pe scurt, pentru că nu îmi place să povestesc filme, The Legend of 1900 redă istoria unui om care s-a născut pe un vas, a fost abandonat acolo, a crescut şi a trăit toată viaţa pe acelaşi vas şi avea un neobişnuit talent pentru a cânta la pian. Sună foarte banal spus aşa, dar povestea nu este nici pe departe atât de simplă, Tim Roth joacă extraordinar, iar Giuseppe Tornatore reuşeşte să redea foarte bine atmosfera acelor ani - 1900, '30, '40. În plus, eu l-am descoperit cu ocazia asta pe Jelly Roll Morton - http://www.youtube.com/watch?v=s5XOjIhTMK4&feature=related :).

Poate că eu sunt subiectivă, pentru că îmi plac mult filmele a căror acţiune e plasată înainte de anii '70, dar insist să recomand acest film, pentru că, într-adevăr, e bine făcut şi e o poveste impresionantă. Iar pentru cei care îşi închipuie că i-ar plictisi pentru că ar fi prea mult pian sau prea mult jazz în el, o să spun că nu e deloc aşa.

Enjoy the silence

Quand j'aime une fois, j'aime pour toujours

Back In Town

Ministrul Cristian Diaconescu, aflat intr-o vizita in Franta, le-a vorbit reprezentantilor cercurilor de afaceri franceze despre masurile anticriza luate de Romania si a subliniat ca o oportunitate de afaceri poate decurge din construirea unei linii TGV Paris – Viena – Bucuresti - Constanta.

Mă întreb când a fost ăsta ultima dată cu un tren prin România... Sigur, proiectul e realizabil, cu menţiunea că de la intrarea pe teritoriul nostru n-ar mai fi TGV, ci car cu boi. Eh, ar fi şi ăsta un avantaj turistic, că străinii ar putea vedea pe geam, pe îndelete, tot felul de chestii pitoreşti. E prea devreme ca să intru în detalii şi să dau exemple (la urma urmei, puţin respect pentru cafeaua mea!), dar propun să îl trimită cineva pe domnul ministru într-o excursie de documentare cu RAPIDUL sau cu aşa-zisul INTER-CITY pe rutele Bucureşti-Constanţa şi Bucureşti-Timişoara. Poate aşa i-ar veni nişte idei mai practice, cum ar fi repararea liniilor şi multe-multe altele.

Mda, e amuzant să citeşti ziarele dimineaţa. Poate încerc o revistă a presei. Mâine, că pe azi mi-a ajuns.

Zoot Suit Riot

Reconstruction

Şi, pentru că lumea se încăpăţânează să sărbătorească azi, recomand acest film.

Pentru că nu e genul clasic "de văzut cu jumătatea", e altfel, e altceva...

Pentru că îmi pare cel mai bun film de dragoste pe care l-am văzut, deşi cred că e superficial spus "de dragoste". E mai mult de atât. It's all about choises...

Zwartboek

E un film bine făcut, după întâmplări reale. Sfatul meu e să nu vă luaţi după prezentarea de pe Cinemagia, pe care am citit-o după ce am văzut filmul şi care îmi pare stupidă. Pentru cine vrea sa vadă despre ce e vorba, mai bine să arunce o privire aici:

http://agenda.liternet.ro/articol/5036/Daniel-Tomoni/Istorie-fara-fard-Zwartboek.html.

Trailerul din titlul postării cred că e şi el convingător. Eu am dat peste film întâmplător şi mi-a plăcut.

Hold On

I Left My Heart In San Francisco

Mississippi

Live

Tom Petty

Vânătorii de zmeie

La vârsta de 12 ani, într-o zi întunecată şi rece din iarna lui 1975, am devenit ceea ce sunt azi. Ţin minte momentul exact, cum stăteam ghemuit după un perete dărâmat, de chirpici, şi fixam cu privirea aleea din apropierea golfuleţului îngheţat. Se întâmpla cu mult timp în urmă, dar, aşa cum am aflat din proprie experienţă, e greşit ce se spune despre trecut, că poţi să îl îngropi. Pentru că trecutul îşi face drum spre lumină cu ghearele. Privind în urmă, îmi dau seama că de douăzeci şi şase de ani încoace scrutez aleea aceea pustie.

Aşa începe Vânătorii de zmeie, a lui Khaled Hosseini. Nu mai ţin minte exact ce anume m-a făcut să o cumpăr. Nu cred că a fost fragmentul de pe ultima copertă, mai degrabă am răsfoit-o şi am dat peste vreun pasaj care m-a convins. Şi pot spune că e o carte care mi-a plăcut. Unii pretind că ar fi uşoară şi comercială. Eu n-aş zice asta. E drept că poate fi văzută aşa, dacă simplifici totul la aşa-zisa intrigă. Dar e mai mult de atât. E o altă lume, cu o altă mentalitate, greu de înţeles, dar foarte bine redată. Hosseini chiar are talent...
Pentru cine n-a citit cartea, întâmplările sunt localizate mare parte în Afghanistan şi merită lecturată chiar şi doar pentru a afla despre lumea de acolo mai multe decât se pot vedea la ştiri sau în vreun documentar impersonal.

Am văzut că a apărut o ecranizare a cărţii, pe care încă nu am văzut-o. Şi mărturisesc că nu sunt convinsă că vreau să o văd, cu toate că, până la urmă, probabil că o să o fac. Mă tem că filmul o să îmi strice imaginile pe care le-am conturat eu citind cartea. În plus, foarte puţine filme făcute după cărţi mi-au plăcut. Cred că le pot număra pe degete. Rămâne de văzut...

O să mai aduc aici un fragment pe care l-am găsit acum, răsfoind cartea, nu l-am ales special:

Am văzut un cadavru chiar lângă restaurant. Avusese loc o spânzurare. Un tânăr atârna la capătul unei frânghii legate de o grindă. Avea faţa buhăită şi vânătă, hainele pe care le purtase în ultima zi a vieţii lui erau zdrenţuite şi pline de sânge. Totuşi, aproape nimeni nu părea să bage de seamă că atârnă acolo.

Am trecut cu maşina prin piaţă, în tăcere, şi ne-am îndreptat spre cartierul Wazir Akbar Khan. Cât vedeai cu ochii, o perdea de praf acoperea oraşul, cu clădirile lui de cărămidă uscată la soare. Câteva străzi mai la nord de Piaţa Paştunistan, Farid a arătat spre doi oameni care vorbeau cu însufleţire, la un colţ de stradă. Unul şchiopăta de un picior, celălalt fiindu-i amputat de la genunchi. Legăna o proteză în braţe:

- Ştii ce fac? Se tocmesc pe picior.

- Îşi vinde piciorul?

Farid încuviinţă, dând din cap.

- Poţi să iei bani buni pe el pe piaţa neagră. Cu ei îţi hrăneşti copiii vreo două săptămâni.

Oh Marie

Încă o cafea, deşi ştiu că n-o să o pot bea pe toată. Am încercat să ordonez nişte lucruri azi, dar n-aş zice că am reuşit. Am prea mult timp doar pentru mine şi nu ştiu ce să fac cu el. Tipic. Bine, e mult spus că nu ştiu ce să fac cu el. Mai degrabă aş face prea multe şi nu ştiu de care capăt să le apuc. Şi cred că îmi lipseşte rutina scârboasă de la fostul job... Ştiu foarte bine ce vreau şi, totusi, dorinţele mele stau ca nişte foi risipite pe o masă, iar eu mă uit la ele cu detaşarea unui om care fumează relaxat o ţigară.

Privirea mi se împiedică în lumina albă de după-amiază. Ciudat sau nu, noaptea văd mai bine. Întunericul înseamnă negru, iar pe negru pot proiecta ce vreau eu, avantajul contrastului. Ca şi scrisul negru pe foaia asta albă, fie ea şi virtuală. Abia aştept să se încălzească un pic, să pot ieşi să rătăcesc fără rost, să-mi plimb gândurile îngrămădite în spatele aerului răcoros, cu mâinile înfundate în buzunare, să fiu un oarecare prin mulţimea disperat de grăbită.

Îmi place cum sună muzicuţa în liniştea unei înserări, printre paşii grăbiţi ai trecătorilor pe care îi ignoră.
Asta e ora la care ziua îşi face siesta.
Aş vrea o piersică. Din aia nesimţit de zemoasă.
Iar dacă aş închide ochii aş simţi nisipul sub tălpi. Dulce abandon...

Bon, am recitit tot textul ăla. Dar atât. Îmi trebuie o idee şi ar fi bine să apară cât de curând.
Şi nu reuşesc să scap de asta:

http://www.youtube.com/watch?v=Td41l_18z1U

Nu ştiu de ce, că nu sunt tristă. Probabil muzicuţa, relaxarea şi franceza. Da, iar mă irită engleza.

Şi am găsit ce ziceam pe undeva în 31 octombrie 2006 - Îmi plac(e): soneriile de telefon discrete, castanele fierte, să simt cana fierbinte între palme, unghiile rotunjite, rostirea senzuală a Lisei E, să dau fuga la geam dimineaţa să văd dacă Lumea mai e acolo, strugurii, buzunarele, desenele în creion, semnele de carte, păturile moi, să pîndesc stelele, să merg cu maşina şi să tac, să mă rotesc cu scaunul, fotoliile, cînd ninge pufos, rochiile negre de seară, fotografiile pe hîrtie, pălăriile retro, Bulevardul Regina Elisabeta, ceasurile bărbăteşti, să scot limba cînd trec pe lîngă o oglindă, să mănînc miezul cozonacului, poveştile care încep cu 'a fost odată', să urmăresc de la geam trecătorii, cremele de corp, mirosul de scorţişoară, covrigii calzi, limba italiană, mănuşile lungi, plajele pustii, copiii miraţi, lămpile mici, să dorm după-amiaza, să-mi imaginez, surprizele, zîmbetele uitate pe faţă, nopţile vorbite, marea adormită, mărgelele din scoici, să trag de urechi tăcerea...

Hmm, am aberat destul, mă duc să fac ceva util.

Mark Knopfler

Pentru că îl iubesc pe omul ăsta şi chitara lui şi pentru că sper să îl văd măcar o dată live. Deşi patronul unui club din TM mi-a spus că au încercat să îl aducă la noi şi ar fi spus că nu vrea să vină în România. Eh, poate fi văzut în altă parte, dacă e aşa... Cu toate că nu îi înţeleg pe cei care refuză să concerteze aici. Acelaşi tip zicea că la noi le sunt satisfăcute toate mofturile, tocmai ca să nu rămână cu impresii proaste, să nu poată spune că au fost în România şi au fost primiţi ca în cine ştie ce ţară bananieră.

Şi sper să găsesc DVD-ul cu A Night In London. De acolo:

Cannibals - http://www.youtube.com/watch?v=DJubwPUGxyc

Golden Heart - http://www.youtube.com/watch?v=QVGumxRz3Oo

Walk of Life - http://www.youtube.com/watch?v=KeXtTVN4X-Y

Are We In Trouble Now - http://www.youtube.com/watch?v=Y0wkWgNqkWU

Ansiedad

When this old world starts getting me down

And people are just too much for me to face

I climb way up to the top of the stairs

And all my cares just drift right into space.

On the roof it's peaceful as can be

And there the world below can't bother me...

Milonga

How Far We've Come

Calexico

Pentru că tot îmi spunea cineva că îi descopăr pe toţi ciudaţii, pentru că sunt mai puţin cunoscuţi la noi, pentru că mi-era dor de ei şi pentru că mie chiar îmi plac. Şi pentru că m-am săturat să aud aceeaşi muzică, aceleaşi nume, parcă toată lumea a înţepenit în muzica anilor '70 sau '80.

În afară de songul din titlu mai recomand:

Ballad of Cable Hogue - http://www.youtube.com/watch?v=lRAsyWnW8dY

El Morro (păcat că nu se aude prea bine aici, e superb) - http://www.youtube.com/watch?v=XSKwgWLhOf8&feature=related

Across the Wire - http://www.youtube.com/watch?v=tkryXbJ14dE&feature=related

Şi mai sunt, numai că pe YouTube se aud foarte prost.

Portugalia (IV)

Cum spuneam, am luat biletele printr-o agenţie, aşa că a doua zi a apărut la hotel o tipă care trebuia să facă pe ghidul pentru noi. O nemţoaică tipică, numai zâmbet şi cu un discurs însoţit de o grămadă de exclamaţii, care ne-a spus una-alta despre loc, despre hotel, despre ce excursii se organizau, adică tot ce ştiam deja, pentru că la recepţia hotelului era plin de pliante de genul ăsta. La fel şi în unele cafenele, în care găseai for free broşuri cu astfel de informaţii, inclusiv o revistă lunară a zonei. Am ascultat-o pe tanti cu răbdare vreo jumătate de oră, după care am decis că e păcat să irosim frumuseţe de vreme ascultând-o pe ea în holul hotelui, aşa că duşi am fost. Aş fi vrut să văd cât mai multe locuri şi, în acelaşi timp, simţeam o mare nevoie să zac la soare, pur şi simplu, şi să mă plimb alene, pentru că a fost primul concediu adevărat după câţiva ani grei şi eram foarte obosită. Iar o săptămână înseamnă extraordinar de puţin, ca să le împaci pe toate. Ăsta e motivul pentru care n-am ajuns să colind prin Faro şi Lisabona, deşi am plecat de acasă cu acest gând. Totuşi, din cele câteva pliante cu excursii prin împrejurimi, îmi stăruia în minte unul: un soi de croazieră (nu cred că e cuvântul cel mai potrivit, dar mi-e lene să caut altul) de o zi la bordul unei caravele.

Şi aici o să fac o mică paranteză să spun că nu ştiu să înot şi că mi-e o teamă teribilă de apă. Cu toate astea, paradoxal, mă atrage oceanul şi îmi plac foarte mult vasele cu pânze, mai ales cele vechi, nu iahturile de azi. Am citit câte ceva despre ele şi de dragul lor m-am apucat chiar de modelism acum 2-3 ani când am început să fac o machetă din lemn a bărcii cu care au plecat cei de pe Bounty (pentru cine a văzut filmul Mutiny on the Bounty). E vorba despre asta:

http://www.qualitymodelships.com/files/1743973/uploaded/HMS%20Bounty%20Jolly%20Boat.jpg

N-am terminat încă nici partea de jos, dar asta e altă poveste.

Revenind, îmi rămăsese gândul la caravela aia din pliant, aşa că într-una din zile am decis să încercăm (eu şi jumătatea mea de atunci, care, deşi e neamţ, a fost plăcut impresionat de Portugalia, oricât de pretenţioşi ar fi nemţii). Plecarea era din Portimao, un orăşel din apropiere, unde am ajuns cu un autobus care, spre surprinderea unora, a fost foarte punctual. Iată şi site-ul celor care organizau croazierele:

http://www.santa-bernarda.com/home_uk.html

Văd că s-a deschis şi un bar al piraţilor, în care musai trebuie să ajung! :)) Dom, dacă ajungi înaintea mea, vreau şi eu poze. :)
Portimao s-a dovedit a fi un orăşel-port foarte curat, cel puţin partea prin care am umblat noi. Printre pozele mele sunt unele de acolo, se recunoaşte portul, n-am avut timp să le dau nume după locul în care sunt făcute. O veni şi ziua aia. În port tocmai se făceau pregătiri pentru festivalul sardelelor, care avea să se ţină peste câteva zile, afară era deja foarte cald, deşi eram lângă apă şi adia un vânt plăcut, iar undeva pe faleză un nene cânta la nai inclusiv cântece de-ale lui Zamfir. Şi nu era român. Tot pe faleză erau înşirate un fel de tarabe-corturi de la care aflai detalii despre croaziere, puteai face rezervări dacă nu aveai şi erai îndrumat spre locul de îmbarcare. Până să apară caravela mea (recunosc că abia aşteptam să o văd) ne-am oprit să mâncăm la unul dintre restaurantele de pe faleză şi ţin minte asta pentru că era genul de local la care însuşi patronul a venit să ne pună în faţă o tavă maaaare cu peşti încă vii, ca să îl alegem pe care îl vrem. Îmi pare rău că am uitat cum se chema, pentru că mi-a plăcut foarte mult.

Pe când a venit vasul eram deja toropită de căldură şi spun asta deoarece îmi aduc aminte că ajunşi în larg (cam la un kilometru de mal) nu doar că nu se mai simţea foarte tare căldura, ba chiar îmi era răcoare bine când pânzele făceau umbră. Ei, cu ocazia asta am aflat şi că am rău de mare. Primele două-trei ore pe apă au fost fără probleme şi chiar eram foarte bucuroasă că nu am nimic, pentru că unul dintre tipi a stat mai tot timpul cu capul peste bord sau culcat, de rău ce îi era. Însă, după ce am ajuns la grote (unde s-a coborât cu bărcile), cum vasul stătea pe loc, avea tangaj mai mare şi am început să simt şi eu că nu mi-e chiar bine. Iniţial am crezut ba că e de la soare, ba că trebuie să mănânc ceva, dar după ce am ronţăit nişte chipsuri am renunţat să mai pun ceva în gură, pentru că mi-era din ce în ce mai rău. Aşa că la întoarcere am stat mai mult culcată şi am reuşit să nu dau afară nimic, dar senzaţia e al naibii de neplăcută. După ce am pus piciorul pe uscat n-am mai avut nimic.

Oricum, plimbarea mi-a plăcut mult, mai ales că a fost o zi senină şi apele liniştite, iar albastrul ăla întins e foarte relaxant. Am încercat şi să stau pe puntea de sus, dar am revenit jos repede, pentru că mă lua ameţeala. :)) Aşa că m-am mulţumit să studiez îndeaproape părţile vasului, am văzut cum se înalţă pânzele şi am ascultat poveştile căpitanului şi ale "piratului", care chiar are faţă de pirat, se vede şi în poze. Aveau şi un bar dotat cu de toate, inclusiv cu tricouri inscripţionate cu vasul, desigur. Toată distracţia costa 60 de euro de personă, dar eu zic că a meritat şi, în ciuda răului, aş mai merge o dată. Despre preţurile de acolo, în general, în episodul următor.

The Suits Are Picking Up The Bill

Well, se pare că unele lucruri nu doar că nu se schimbă niciodată, ba chiar se înrăutăţesc. De exemplu, politichia, medicina şi presa în Sătmarul pe care l-am părăsit acum nişte ani. Plus PSD-ul, desigur. În care alt partid să se aciueze toţi incompetenţii dacă nu acolo? Nu vreau să fac politică în acest colţ de net, o dată pentru că sunt sătulă de ea şi a doua oară pentru că mă tot minunez cum mai toţi bloggerii din România se pricep la asta. Dar astă seară mi-am reamintit gustul amar al unor lucruri. Şi îmi dau seama, o dată în plus, că am ieşit din horă la timp, nu ştiu cât mai suportam ipocrizia unora.

Adevăru-i că mă bufneşte râsul, deşi îi înţeleg oarecum pe cei rămaşi acolo. Oricum, they made my day, vorba românului modern. :))

Portugalia (III)

Ziceam de influenţa englezilor şi a nemţilor şi aş accentua mai ales pe a primilor. Pe englezi îi recunoşteai pe stradă, la plajă sau la vreo terasă, fără să ştii asta dinainte. O dată din cauza figurilor tipice şi apoi după aerul ceva mai sobru şi ţinuta la fel. Chiar şi când mergea la plajă, englezul avea şosete şi un adidas sau un tenis, mai rar celebrii şlapi. Eu mai luam papucii în mână şi lipăiam desculţă pe asfalt, dar mă simţeam ca un intrus când făceam asta. Ca să nu mai spun că nu ştiu să fi văzut vreun englez umblând la bustul gol pe stradă. În schimb, asta făceau spaniolii. Da, pe lângă nemţi şi englezi, am văzut destui spanioli. N-am prea înţeles de ce, pentru că şi ei au zone asemănătoare... În fine, or fi vrut oamenii să schimbe peisajul. Revenind la englezi, chiar şi atunci când eram la piscina hotelului, dacă vroiam să urc până în cameră sau până la barul din hol, luam ceva pe mine peste costumul de baie, pentru că nimeni nu se fâţâia în afara piscinei în costum de baie sau slip. Nu îţi impunea nimeni asta, dar faptul că ei făceau la fel te obliga să te „simţi”. Să nu vă închipuiţi că asta era ceva foarte evident, că era o atmosferă foarte rigidă acolo, nu, dar la o privire mai atentă observai faimoasa răceală victoriană a englezilor.

Pe de altă parte, poate trebuie spus că nu e genul de loc care seamănă cu Mamaia, de exemplu. Cine caută foarte multă gălăgie, agitaţie, muzică la maximum şi altele de felul ăsta nu va fi mulţumit în sudul Portugaliei. Cel puţin nu pe unde am fost eu. De la nicio terasă nu urla muzica, deşi toate aveau, nici de pe plajă, la fel cum nu trăgea nimeni de tine să cumperi cine ştie ce nimicuri. Altfel spus, Balcanii sunt suficient de departe de locul ăla. Ce-i drept, nici plajele nu sunt foarte mari şi poate că amatorii de senzaţii tari nu aveau suficient loc să se desfăşoare şi s-au dus spre alte tărâmuri. Sunt multe plaje micuţe risipite prin golfuleţele adăpostite de stânci. Toată lumea părea să se simtă bine, dar nu era o veselie excesiv de gălăgioasă, ci una oarecum discretă, nu ştiu dacă se înţelege ce vreau să spun... Iar ce m-a frapat a fost faptul că nu am văzut picior de cerşetor. Nici măcar unul. Nu ştiu cum au reuşit. Nu spun că în oraşe nu or fi, dar acolo nu mi-a fost dat să zăresc nici urmă de ei.

În plus, pentru mine a fost foarte relaxant ca timp de o săptămână să nu fiu agresată vizual de lume obsedată de computere şi telefoane. Singurul laptop l-am văzut în holul hotelului într-o după-amiază, la un puşti care se juca ceva pe el. Internet-cafe-urile erau foarte puţine, iar hotelul avea doar un calculator în hol, pe care îl puteai închiria câte 10-20-30-etc. de minute. Telefoanele nu aveau sonerii cu manele şi nici nu le auzeai sunând de la o poştă. Asta a fost extraordinar de reconfortant. Repet, sunt convinsă că la toată atmosfera asta atât de diferită de cea de la noi au contribuit alea două naţii de care am pomenit.

Sigur, mie mi-ar fi plăcut să aud ceva mai multă portugheză, pentru că îmi place şi chiar mă bate gândul să caut un curs. Dar farmecul locului e dat în primul rând de climă (pentru mine e ideală), de apropierea oceanului, de vegetaţie, de arhitectură, de culori. De combinaţia dintre ele, care e foarte greu de pus în cuvinte, e ceva ce simţi când eşti acolo... În plus, oceanul e cu totul altfel decât marea, îţi dă alte senzaţii. La fel şi lumina de acolo, cum spunea şi dom. Probabil şi situarea geografică e de vină. Dincolo de senzaţiile mai greu de exprimat, apa oceanului e mult mai rece, de exemplu. Tot rece e şi nisipul seara. Am mers câte puţin desculţă pe plajă după ce s-a întunecat, dar era foarte rece! Un alt aspect la care chiar nu îi cunosc explicaţia e faptul că ziua, când soarele dogora, asflatul şi trotuarul nu frigeau foarte foarte tare. Adică nu era o problemă să calci desculţ pe ele, deşi temperaturile erau mari. Nu înmagazinau căldura, asta vreau să spun. Iar seara se întuneca aproape brusc. Nu mai ştiu exact pe la ce oră, dar odată ce se lăsa înserarea, dura foarte puţin până când era întuneric de tot. Astea ţin de geografie, cum spuneam, dar fac şi ele parte din acel ceva care te trage înapoi acolo. (va urma)

Patrizio Buanne

Ca să ies din butoiul cu melancolie, iată (în titlu) o variantă mai recentă a celebrului That's amore, cu o voce tânără, care îmi place foarte mult. Şi videoclipul e drăguţ, aşa că răbdare până la capăt. :)

Şi, pentru că recent am revăzut toată seria Naşul, la fel de cunoscutul Parla piu piano:

http://www.youtube.com/watch?v=eHXkJ1V6GZc

Pe YouTube, Buanne nu are prea multe songuri la o calitate audio bună, dar am reuşit să cumpăr un cd al lui (bine că s-a inventat Amazon!).

Saudade

Mă uitam la pozele făcute de Dinu în Portugalia, iar la unele imagini efectiv aveam impresia că simt aerul, mirosul... Ţin minte că hainele pe care le-am purtat acolo au păstrat o vreme mirosul specific de plajă, de nisip, de apă şi nu îmi venea să le spăl, era ca o legătură oarecum palpabilă cu locul ăla. Ştiu, sună ciudat ce spun, dar sunt zile când mi-e atât de dor... Mda, back to real life.

Prin centrul Bucureştiului e plin de ţigănci care vând ghiocei şi îmi pare rău că azi am uitat aparatul foto acasă. Aş fi alăturat o poză de azi cu una din anii '30. Acelaşi Bucureşti, acelaşi gen de vânzătoare, aceleaşi flori. Poate în weekend reuşesc.

Iar la Universitate, pe colţul dinspre Regina Elisabeta, un nene vindea iepuraşi. Da, iepuraşi! Şi nu înţeleg dacă-s pentru Valentine's, pentru că s-o apropia (incet, da', totuşi) 1 martie sau pentru Paşti. Bine, nu că ai putea să îţi pui în piept un iepuraş pe post de mărţişor, dar ştiu că în fiecare an se lărgeşte gama de aiureli vândute cu o cazia asta, de aia făceam legătura.

În fine, am de făcut diverse, dar am lăsat gândurile să se deşire un pic aici, e un exerciţiu relaxant uneori. Iar până la urmă a ieşit şi soarele. La propriu.

Portugalia (II)

După aproape două ore de drum şerpuit de-a lungul coastei şi cu acea senzaţie de uşoară dezamăgire uitată undeva în urmă, am ajuns în Carvoeiro, în faţa hotelului la care aveam rezervare. E vorba despre Mirachoro Praia.

Trebuie să spun că nu ştiam mai nimic despre Carvoeiro. Eu aş fi vrut să stau în Faro, dar cum la nemţi n-am găsit nimic liber decât în Carvoeiro, am ajuns acolo. Şi nici nu am încercat să aflu foarte multe, adică nu m-am dus cu lecţiile făcute, tocmai ca să nu ştirbesc din plăcerea de a descoperi ce era de văzut la faţa locului. Am luat un fel de ghid turistic, dar despre toată Portugalia, aşa că nu cunoşteam detalii.
Aşadar, am ajuns la hotel, care e un amestec foarte relaxant de modern şi rustic. Printre pozele din link sunt imagini din el. Şi mai plăcută a fost senzaţia că, dacă plăteşti trei stele, chiar primeşti trei stele. O să revin la asta. După un duş şi o privire de pe balconul camerei, am ieşit la un prim tur. Evident, întâi am căutat un loc să mâncăm, deja oboseala îşi spunea cuvântul, iar efectul cafelei slabe din avion dispăruse de ceva vreme.

Mirachoro Praia e pe strada principală din Carvoeiro, pe care sunt şi o mulţime de restaurante şi cafenele. După 15-20 de minute de nehotărâre, am ales un local mai puţin pretenţios, de unde se simţea un miros irezistibil de peşte la grătar. Cu toate astea, eu am ales să fac cunoştinţă cu o mâncare locală, faimosul (acolo) Piri Piri Chicken. Care n-aş spune că are cine ştie ce gust specific, dar e foarte bun. Şi n-am aşteptat o jumătate de oră să ne ia cineva comanda, nici ca să ne-o aducă, până să vină mâncarea am primit nu-mai-ştiu-ce din partea casei, porţiile au fost prea mari pentru mine (aşa era peste tot, aveam să constat mai încolo), cafeaua bună, iar personalul amabil şi vorbitor de engleză şi germană – şi cu asta urma să mă obişnuiesc. Ăsta a fost primul contact cu serviciile din acea zonă a Portugaliei şi insist asupra lor pentru că mie mi-au lăsat o impresie foarte bună, mai ales că fără să vreau am făcut o comparaţie cu ce şi cum primeşti la noi pe litoral. Şi mai insist pentru că ăsta e un aspect care doare când vine vorba de România şi chiar nu mă aşteptam ca Portugalia să ne dea o lecţie în privinţa asta. Ce-i drept, la momentul respectiv nu ştiam încă de unde vine “priceperea” lor în ale turismului.

În săptămâna cât am stat acolo (da, doar atât, din păcate) am mâncat doar dimineaţa şi seara la hotel, astea fiind incluse în ce plătisem, iar la prânz pe unde aveam chef. Iar după o plimbare mai lungă şi după o primă privire în jur am început să înţeleg care era secretul locului: era înţesat de turişti englezi şi nemţi. N-aş putea spune cu exactitate care erau mai mulţi, dar înclin să cred că englezii. Şi asta nu de o zi-două, ci de o grămadă de ani. Aşa se explică de ce tot personalul din servicii vorbea bine cele două limbi, iar portugheza abia dacă o auzeam, doar câte un obrigado spus de turişti din respect pentru localnici.

Din acelaşi motiv toate localurile îşi adaptaseră meniurile şi ades vedeai pe tăbliţele de la intrare că listele începeau cu english breakfast, printre feluri era musai english steak şi altele asemenea. Programul muzical de seara era în multe locuri specific PUB-urilor, hotelurile şi vilele aveau terenuri de golf, pe undeva era chiar şi un hipodrom… Meniurile nu erau scrise în protugheză, ci în engleză şi germană, pe suveniruri erau şi inscripţii în portugheză, dar predominau cele în limbile amintite, la fel şi afişele din diverse locuri. Acum, n-aş vrea să se înţeleagă că locul şi-ar fi pierdut farmecul local. Nu, nici vorbă, nu uiţi nicio clipă că eşti pe malul portughez al Atlanticului, spun doar că englezii şi nemţii au influenţat foarte mult calitatea serviciilor. În bine, desigur. (va urma)

Portugalia (I)

Pe meleagurile portugheze am ajuns anul trecut, în a doua parte a lui august. Începutul a fost cu oarece emoţii. Trebuia să decolăm de pe faimosul aeroport din Frankfurt dimineaţa la şase, dar s-a întârziat cu mai bine de două ore. De ce? Pentru că am fost întorşi de două ori din drumul spre pistă: o dată pentru că s-au constatat probleme la un generator, iar a doua oară pentru că nu funcţionau bine frânele. După momente bune de vociferări din partea călătorilor şi de vorbe bune pe post de calmant din partea echipajului, lucrurile s-au rezolvat şi am decolat. Era un zbor turistic, al celor de la TUI, pentru că nu există curse regulate spre Faro, dar nu vreau să îmi închipui ce mi-ar fi auzit urechile dacă asta s-ar fi întâmplat pe aeroportul din Bucureşti. Însă, totul e bine când se termină cu bine. Iar în cazul nostru aşa a fost. Nu la fel se poate spune despre nefericiţii care se aflau în aceeaşi zi într-un avion care a luat foc la aterizarea în Madrid, după cum aveam să văd la televizor după-amiază, când eram deja la hotel.

Am ajuns în Faro înainte de prânz, puţin obosită, dar nerăbdătoare să văd îndeaproape peisajul pe care l-am întrezărit de sus, în timp ce aterizam. Venind din Frankfurt, aeroportul din Faro mi s-a părut un fel de miniatură. Dar curat, destul de bine organizat, iar atmosfera mai puţin rigidă decât cea nemţească. Cu alte cuvinte, era exact ce îmi doream. În scurt timp am găsit şi ghidul agenţiei de turism nemţeşti (da, am luat bilet din Germania, nu de la noi), apoi autocarul care ne-a luat şi ne-a presărat pe rând prin micuţele orăşele de pe coasta de sud a Portugaliei. Era cald, dar nu sufocant, adia o briză uşoară, iar eu mă uitam cu sete în jur şi încercam să prind cu privirea tot ce era nou pentru mine. N-am putut căsca ochii prea mult, pentru că autocarul a luat-o din loc. Şi am ciulit urechile, în căutarea dulcelui grai românesc, dar n-am reuşit să prind decât engleză şi germană. Eu credeam că toată lumea din acel autocar merge până în Carvoeiro, dar pe drum aveam să constat că doar vreo 5-6 am coborât acolo. Ceilalţi au rămas în Albufeira, Ferragudo, Lagoa sau alte localităţi aflate de-a lungul coastei.

Trebuie să recunosc că la început am simţit o mică dezamăgire. Mă uitam pe geamul autocarului şi vedeam o vegetaţie săracă, arsă de căldură, un pământ roşu în care nu creştea nimic, doar palmierii dădeau senzaţia de viu. Ici-colo câte o casă, câte o vilă sau câte un local, multe construcţii începute, drumuri care semănau oarecum cu alea de la noi... Venind de la nemţi, unde totul era disciplinat, unde verdele chiar era verde şi unde marcajele de pe drumuri se vedeau din avion, aveam senzaţia că am ajuns într-un fel de zonă părăsită. Iar gândindu-mă la ce distanţă de casă mă aflam, nu m-am putut abţine să mă întreb: Pentru asta am străbătut jumătate de lume?

Numai că, în curând, ne-am apropiat de ocean. Pe măsură ce înaintam, coborau din pasageri, iar locurile unde rămâneau erau tot mai spre ocean, hotelurile erau foarte cochete, vilele turistice foarte atrăgătore, într-un soi de sate de vacanţă foarte plăcut organizate. Toate clădirile erau de un alb imaculat, combinat pe alocuri cu alte culori care luate în parte ar fi părut ţipătoare, dar care acolo păreau foarte potrivite şi deloc stridente. Se mai schimbase şi vegetaţia, în sensul că erau tot mai mulţi palmieri şi foarte multe flori. Îndeosebi flori de leandru, multe multe flori de leandru, dar şi altele, specifice zonei. Când am văzut leandrii ăia mari de acolo, mi-am amintit cât m-am chinuit eu să cresc unul în apartament şi cum aşteptam să facă măcar câteva flori. Iar acolo era plin de ei... Un alt aspect tipic al clădirilor constă în acele turnuleţe care aduc cu minaretele. Peste tot le-am văzut, inclusiv în Carvoeiro e plin de ele, se văd şi în unele poze pe care le-am făcut (titlul e link spre poze; din păcate, aparatul meu nu e grozav, dar data viitoare - pentru că va exista o dată viitoare - voi fi mai dotată). Deh, influenţa maură n-a dispărut din sudul Portugaliei şi nici nu cred să dispară vreodată. La urma urmei, face parte din istoria locului. (va urma)

Cofi time!

Incă nu mă dumiresc prea bine: am avut ceva de rezolvat azi la Ministerul Muncii şi nu am nimic de comentat referitor la cum s-au purtat dragii de funcţionari. Adică am fost ca un român oarecare, nu tu legitimaţie de serviciu, nu tu recomandări... şi totul a decurs cum trebuie. Cu alte cuvinte, se poate.

Însă m-a distrat altceva. Eram în sala pentru public, sala de audienţe sau cum s-o numi, de unde poţi suna la diverse numere de telefon de interior ca să vorbeşti cu un anumit funcţionar. În timp ce aşteptam, a intrat un tip (genul agent de vânzări - tras la costum, geantă neagră, telefon deştept şi la vedere), a format un interior şi a început: sunt icsulescu, reprezint nu-ştiu-ce-companie-oftalmologică şi aş dori să întreb dacă vă interesează etc. etc. etc. Mai pe scurt, firma aia oferea consult oftalmologic gratuit şi pe loc într-un soi de demonstraţie. Iar pentru asta avea nevoie de un spaţiu de 10-15 mp (aşa zicea individul). Şi cum ministerele au loc destuuuul şi potenţiali clienţi la fel, omul s-a aranjat. Bine, nu chiar din prima, că a fost nevoit să o sune pe mobil pe o anumită doamnă-şef-de-direcţie, iar în timpul discuţiei i-a ieşit pe gură Ministerul Muncii şi Sănătăţii, adică a cuplat două ministere în unul, iar în cele din urmă a rămas să o resune la nu-ştiu-ce-oră. Ideea e că deja îmi inchipuiam cum funcţionărimea din minister era adunată în vreo sală de protocol şi alegea rame de ochelari pe care îi va plăti în rate. Că aşa le-a promis nenea ăla. Şi uite aşa s-ar duce de râpă bunul mers al lucrurilor pe acolo, care azi s-ar putea să fi fost o excepţie.

Şi îmi închipui că individul a luat la rând ministerele, că sunt câteva prin zona aia. Ce înseamnă să ai spirit comercial! Mie întotdeauna mi-a lipsit.

În curând mă apuc de scris despre Portugal, că dom mi-a redeschis dorul, deşi îl pitisem într-un colţ.